Cu câteva zile în urmă vorbesc cu Carmen să ne vedem în gara din Sinaia să mergem la narcisele din Valea Rea. Cum ajung mai devreme, admir puțin influența arabă în arhitectura gării principale. La nord și la sud sunt cele două gări regale, Sinaia fiind singura localitate de acest fel. Cea din nord a fost construită în 1886 de către secția de întreținere L.S.C.F.R. Sinaia și a fost folosită până în 1940. După 1948 aici au fost sală de spectacole, bibliotecă și club sindical, sală de dans, bar, discotecă și în prezent muzeu al trenurilor în miniatură. Noua gară regală, aflată la sud de corpul principal, a fost construită în 1938-1940 după planurile arhitectului Duiliu Marcu, are arhitectură simplă cu finisaj de piatră din cariera Izvor-Sinaia. Între 1949 și 1962 a funcționat ca club muncitoresc C.F.R. și după 1965 ca gară de protocol. În fine gara de călători a fost construită în 1911-1913 de societatea Cartner&Co în stil îmbinat cu zona premontană a Sinaiei.
Intrăm pe Valea Rea și din povestire în povestire (nu ne-am văzut de mult) nici nu ne dăm seama cum urcăm pe firul văii prin pădure. Doar două pauze scurte facem: una la niște tăietori de lemne ca să ocolim lemnele lăsate în drum și a doua în care eu cobor la o mică amenajare de apă de unde auzisem ceva ca un huruit continuu. Este vorba de apa care trece prin barajul alăturat! Bine, pauzele de băut apă nu se pun :D!
Ieșim în zona finală, despădurită, schimbăm câteva vorbe cu trupa care, parțial se întoarce la gară, luăm apă de la ultima sursă și ne trezim sub picioarele de munte pe care sunt narcisele. Drum de voie, de admirat și de pozat și ceva schimb de impresii cu grupul de trei doamne care veniseră cu același scop. Urcăm cu grijă printre narcise, la mijlocul pantei punem ceva pelerine de ploaie să nu ne ude picurii care ne vor însoți până sus în culme. Ploaia vine după noi de jos din vale, nu avem prea multă vreme de stat și coborâm, pe curbă de nivel, spre Stâna într-un picior unde vom ajunge chiar înainte de răpăiala mai serioasă.
Facem pauza de masă și de nițică încălzire. Oricum nu plecăm mai departe așa pe ploaie! După vreo jumătate de oră cerul se înseninează și coborâm până puțin sub cabana privată cea nouă și închisă. Stăm un pic ca șopârlele la soare și ne tot lăsăm pe picior pe un fel de drumuri forestiere (ce fain e să captezi energia solară pe piele...). Prima surpriză faină este un pui de cucuvea care căzuse din cuib și stătea timid la baza unui copac. Și noi care am făcut liniște să îl putem poza...
Drumul forestier ne duce cumva la stânga, avem parte și de ceva zone cu noroaie (deh, pe munte și mai ales după ploaie trebuie să te aștepți la așa ceva!) și ieșim după multe serpentine în partea de sus a Zamorei.
Intuiția ne coboră pe strada bună și, unde se termină asfaltul, un nene ne indică să coborâm pe potecă până la podul suspendat și apoi după el la dreapta spre gară. Ajungem repede la gara Poiana Țapului. Hai la cofetărie până la tren! Pentu o prăjitură și o bere! Loc fain unde ne întâlnim cu câțiva din AMC (Asociația Munțarilor Șprițul) și cu Alexandru Vlad, un prieten din Poiana Țapului. Faină întrunire și zi până la drumul spre casă (până la gară îmi ghidez prietenii șprițari care merg la un amic la un grătar).
