Rodnei CAR MA 22-23.03.2025

Venisem la cazare de aseară, 21.03.2025. Pe parcursul serii ne-am adunat toți colegii de tură. Este cumva o tură oferită de organizatorii Maraton Apuseni pentru echipa Maratonului. Și, chiar dacă ar părea că suntem mulți, pentru asemenea eveniment cu toate implicațiile de rigoare suntem foarte puțini! La ”ședința tehnică” de aseară dl. Dinu a venit cu propunerea de urca pe Toroioaga (1927m). Au spus că nu au fost niciodată în condiții de iarnă și cine vrea să vină este bine primit. Plecarea este undeva matinal, 7.00-7.30. Simt nevoia să dorm un pic mai târziu și spun că nu merg în tura principală. Știu că s-au spus sau s-au gândit diverse lucruri despre mine (legate de ture și de nivelul meu pe munte), dar sincer să fiu, nu mă interesează. Simt să merg undeva, merg! Nu simt, nu merg! Rămâne să mă trezesc mai târziu și văd ce fac. 

Ziua 1 - 22.03.2025

Ne trezim ceva mai târziu și mai suntem câțiva în cabană. Masa de dimineață și ne propunem o tură ușurică, frumoasă, pentru copii, din pasul Prislop până în șaua Știol și înapoi. Sau coborâre pe pârtie și pe la Cascada Cailor. Suntem eu, Radu și colegele cu copiii. Mergem cu două mașini, în sus, până în pasul Prislop. Dragoș a venit cu a doua mașină. Se întoarce în stațiune și recuperează apoi distanța față de colegi în tura de pe Toroioaga. Pe seară mă va ajuta mult la finalul zilei ducându-mă din stațiune până sus să îmi recuperez mașina. 

De aici ne echipăm pentru zăpadă și pornim la deal pe lângă mănăstire, pe coamă. Pentru unii este interesant și Cimitirul Eroilor pe lângă care trecem. Pentru toți este interesantă gheața formată pe gardul din plasă metalică și apoi pe frunzele de jos. Cel mai sigur a fost o scurgere de apă care a înghețat, dar e tare interesantă! Urcăm încet și recunosc că o iau încet înainte. Radu stă cu trupa și apoi vine și el în spatele meu. Cumva simt nevoia să merg singur și totuși în echipă. Adică mereu mă uit în spate să îl văd pe Radu și știu că el se uită în spate să vadă restul trupei. Ajung deasupra pârtiei la intersecție și fac pauză de regrupare. Și, bineînțeles, de joacă pentru copiii fericiți că au zăpadă!

De aici mergem în echipă completă pe coama care ne duce, cu câteva sus-jos-uri, în poiana și șaua Știol. La un moment dat au trecut căteva smowmobile gălăgioase și apoi doi salvamontiști pe schiuri de tură. Stau un pic la povești cu ei fiindcă sunt oameni de munte. Cei care merg pe ”șeile șenilate”... Nu mai spun nimic!

Sunt tot așa, puțin mai în față și Radu e în spatele meu. Urcăm prin faina poiană Știol cu imagine panoramică cam de pe la Ineu până la Galațului și Puzdrelor. În față este vârful Musceta (1899m) care este brăzdat de urme de snowmobile. Trist! Pe aici este și traseul de iarnă pentru cei care vor să urce în creastă. Dar noi ne mulțumim doar cu șaua Știol unde este limita parcului. Aș fi vrut să urc și la lacul Știol. Teoretic ar fi vreo jumătate de oră de mers vara. Acum, așa cum se vede, zăpada este mare și poate dura și două ore! Așa că este foarte bine că am ajuns în șaua Știol. Fetele nu mai vin până aici și se hotărăsc să se întoarcă spre șaua Prislop. Vorbiseră cu Dragoș să vină să îi recupereze de acolo. Eu îmi manifest față de Radu dorința de a merge pe la Cascada Cailor fiindcă nu am ajuns până acum. Se oferă să îmi fie ghid și îi mulțumesc și aici!

De la intersecția de sub vârful Știol (1611m) facem stânga pe pârtia/drumul de coborâre până la capătul telescaunului. Este ușor și tot mereu la vale. Pare lung, dar nu este! Ne ia un sfert de oră să ajungem deasupra stației de telescaun, la intersecția de unde drumul coboară la cascadă. Nu am reținut dacă este marcaj până la cascadă. Cert este că mai departe avem marcaj TR până jos, în stațiune! Drumul este lejer și curând apar unghiuri faine cu cascada în față. Este înaltă, într-adevăr și se spune că ar fi cea mai înaltă din țară. Dar știu de alte cascade mai înalte, de la punctul de cădere până la bază, prin văile ascunse ale Făgărașilor... În 20 de minute de la telescaun suntem la baza cascadei și ne bucurăm tare de frumusețea ei, un amestec unic între apă și gheață. Vă dați seama că, și chiar dacă îngheață parțial, apa tot curge pe undeva pe aproape de verticală! Un omuleț de zăpadă stă cu noi la baza cascadei și admirăm împreună frumoasa cădere de apă!

Și de aici tot la vale pe valea Fântânei. Iarna, zăpada și gheața fac un spectacol superb pe fiecare fir de apă. Din loc în loc ne oprim pentru poze. La un moment dat găsim, relativ suspendată în aer, o mașină dezafectată. Oare care o fi istoria ei? Tot la vale ieșim curând din zona cu zăpadă și ajungem pe strada Brădet, într-o curbă care ne este cunoscută. Știm că avem de mers peste pod și apoi la dreapta. Urcăm poteca în pantă până sub stația de telescaun și apoi continuăm pe strada amintită până la cazare.

Mulțumesc, Radu pentru ghidaj! Dacă am avea șoferul vreunei mașini pe aici am putea merge să îmi recuperez și eu mașina din pasul Prislop. Dar avem de așteptat puțin până vin colegii din tura lungă și Dragoș se oferă și mă ajută să îmi aduc și eu mașina în parcarea pensiunii unde stăm. Mulțumesc încă o dată! Ne lungim la povești și pentru mâine nu avem plan de tură. Fiecare pornește spre casă. Aș putea să spun și eu dacă ați putea considera că Via Transilvanica și toată țara le resimt ca fiind casa mea :)!

Ziua 2 - 23.03.2025

Micul dejun este relaxat. Nu se grăbește nimeni și mai avem vreme de povești. Fiindcă dincolo de echipa de organizare a Maratonului Apuseni suntem colegi de club și prieteni. Mai ales între cei cu vechime în club s-a creat cumva o legătură de fraternitate. Eu trebuie să le mulțumesc pentru asta fiindcă m-au acceptat în ”familia” CAR de atâția ani! Cam până în miezul zilei colegii pornesc la drum spre Cluj (sau oricum spre destinații din Ardeal). Eu sunt singurul care merge spre județul Suceava și Vatra Dornei. Evident colegii, fiind ceva mai aproape de zona asta, au parcurs drumul acesta foarte fain și foarte mult prin păduri. Cine zice că țara noastră și Bucovina nu au păduri să mai umble și o să se lămurească. 

Primul pas este monumentul Preluca Tătarilor, loc unde la 1717 se spune că borșenii au zdrobit hoardele năvălitoare ale tătarilor. Hm, 1717?

Urc serpentinele și opresc lângă mănăstirea Prislop/Sfânta Treime. Îmi place cum arată și am vreme de explorare. Mai ales biserica mică de lemn în care sunt ceva magazine de suveniruri și cred că este și paraclisul de iarnă. Am vreme să văd în liniște și pârtia și capătul de jos al telescaunului...

Cobor din pas într-o serpentină largă și curând intru pe valea Bistriței Aurii. Cam din Acel moment sunt pe limita dintre județele Bistrița-Năsăud și Maramureș. O serpentină lungă și în coborâre pe o vale ce vine din munții Maramureșului și văd un panou cu ”Muzeul Rădăcinilor”. Îl găsisem și pe hartă. Parchez mașina în afara drumului, înainte de podul care trece peste un pârâu, înainte de localitatea Șesuri (între pasul de unde am plecat și mica localitate). Pe net găsesc descrieri interesante și din păcate proprietarul Ștefan Grec nu este în zonă. Din exterior nu pare cine știe ce, dar înțeleg că domnul este un fost lucrător forestier care a adunat în timp tot felul de rădăcini și le-a dat diverse forme. Faină idee!

Fac o scurtă pauză în Șesuri, exact la intrarea în județul Suceava. Vreau să înregistrez locul în memoria foto. Trec de Gura Lalei unde mă uit pe unde ar fi poteca de acces spre lacurile Lala Mare și apoi Lala Mică (am campat o dată aici, în parcurgerea traseului pasul Romuli - creasta Rodnei - pasul Rotunda, ”creasta” Suhardului - Vatra Dornei) și nu mă întrebați (că nu știu!) motivul pentru care am încercat să urc cât mai mult pe valea Țibăului. În mod clar cătunele de pe dealuri și muchiile estice ale munților Maramureșului cheamă la ceva explorări. Noroaiele și gheața mă opresc la un moment dat și vă arăt, la întoarcerea pe același drum, Piatra Țibăului care domină vărsarea Țibăului în Bistrița Aurie.

Trec de Cârlibaba (printre cele mai cunoscute și rezonante denumiri din zonă), Valea Stânei și Botoș și trec Bistrița Aurie pe un podeț și apoi pe strada Orata - Scorușu merg paralel cu ea până la Schitul Sfânta Irina. Practic sunt la intrarea în Ciocănești și se poate observa, începând de aici, lucrarea specifică de pe exteriorul clădirilor. Schitul/așezământul este mic și foarte cochet, are o biserică mică, din lemn și una mai mare, în construcție (deocamdată este la nivel de schelet de lemn). De asemenea are o mică grădină și două bălți, probabil pentru păstrăv. 

Continui drumul până la drumul ce duce la mina Oița (acum nu este recomandat fiindcă este gheață). Pe hartă îmi pare interesantă obcina care mă separă (în care este și mina Oița făcută acum obiectiv turistic) de valea Fundu Moldovei, Colacu, Moldova-Sulița, Izvoarele Sucevei, Șipotele Sucevei. Am povestit cu altă ocazie despre zona asta... Continui spre DN18 pe care îl traversez spre Biserica Ortodoxă Nouă. Este închisă, dar îi pot face câteva poze pe exterior...

Intru în frumosul sat Ciocănești și mă opresc la muzeul ”Țăran Leontina”. Din păcate este închis, în restaurare (nu se știe când se va re-deschide), și voi afla mai multe de la doamna muzeografă de la Muzeul Oăualor Încondeiate. Îmi va povesti că este cam singura care se ocupă de activitatea muzeală de aici. Și de unul singur este foarte greusă te ocupi de multe locuri! Fac câteva poze de exterior aici și apoi într-o ogradă alăturată înainte de a merge mai departe la drum.

Asta înseamnă că pe prima stradă la stânga, Recele, urc puțin pe vale și apoi fac dreapta într-un cot strâmt. Pe pârâul Rece vara se mai fac ture cu mijloace motorizate, din păcate! Urcușul spre mănăstire este destul de susținut de ai impresia că doar cu 4x4 poți merge. Forjez un pic, fac curba la stânga, tot în urcare și apoi mai am o a doua curbă la stânga spre mănăstire. Dar e un drum cu noroi adânc și prefer să las mașina aici și să merg pe jos. Cred că sunt maxim 200 de metri! 

Este vorba de mănăstirea relativ nouă ”Ștefan cel Mare și Sfânt”. Este ridicată în 2005-2008, cu multe chilii și un corp mare cu etaj. Inițial biserica era parte din acest corp și acum se lucrează la o biserică nouă. Suntem la circa 940 de metri, pe o coamă ce urcă blând, apoi abrupt vreo 200 de metri și iarăși blând spre stâna Șesie din apropierea vârfului Fărăoane din Suhard. Senzația de altitudine, de pe tăpșanul de deasupra mănăstirii, este extrem de faină. Se vede tot Ciocăneștiul întins pe valea Bistriței Aurii. Voi reveni cu atenție la mașină și apoi la Muzeul Ouălor încondeiate ”împistrite”. Ceva poze în parcare și apoi caut să vizitez muzeul.

Biletul de intrare este doar 10 lei. Mi se pare un preț foarte mic pentru ce voi vedea înăuntru. Dar doamna muzeografă îmi va spune că și așa sunt destul de puțini oameni care îi trec pragul. Nu este acolo și o sun la telefonul din geam. Abia plecase acasă și se arată dispusă să vină la muzeu dacă o ajut eu să o aduc cu mașina. Da, bineînțeles că fac asta! Pentru mine e nimica toată! Știu și ce greu este să te deplasezi fără mașină! O aduc la muzeu și nu doar că îmi va prezenta muzeul cu extrem de multe detalii despre obiectele expuse și din activitatea muzeală, ci va avea răbdare cu mine și cu cele două fete care vin puțin mai târziu. Le va prezenta și lor muzeul, ne așteaptă pe toți și apoi va merge cu noi la Muzeul Satului care este peste drum. Tot 10 lei este intrarea și aici! Și câte lucruri faine, unele care declanșează amintiri plăcute, văd și aici. Este rece fiindcă dacă nu are turiști nu încălzește ditamai clădirea și, cel puțin eu, îi spun că nu contează fiindcă obiectele și poveștile au atâta căldură în ele. Iarăși are răbdare să vizităm chiar dacă este nevoită să stea în frig.

După atâta răbdare cu noi, doamna muzeografă mă întreabă cu timiditate dacă o pot ajuta cu mașina până acasă. Nu are cu cine merge și sunt câțiva kilometri. Nici nu se pune problema să nu fac asta! O duc acasă (mă rog, aproape de casă unde îmi spune ea că este în regulă), îi mulțumesc tare mult și merg mai departe spre Vatra Dornei. A fost o bucurie pentru mine să pot vedea cele două muzee și să pot afla atât de multe despre Ciocănești!

Știu unde voi sta și mai am puțină lumină. Fiindcă îmi este ușor, la intrarea în Iacobeni fac stânga și urc prin Mestecăniș în pasul omonim. Este unul din pasurile importante și la altitudine destul de mare. Dacă Prislopul din zona munților Rodnei e la 1416 metri, pasul Mestecăniș, ceva mai modest, are altitudinea maximă de 1096 metri. Trece prin obcina cu același nume, vârful cel mai înalt (1291 m) fiind în stânga pasului, inaccesibil fiindcă acolo este o unitate militară. Îmi aduc aminte cu drag momentele când în toamna lui 2023 am mers pe acolo, pe Via Transilvanica (ghemotoacele blănoase care s-au uat după noi). Acum doar mă opresc pentru a-mi aminti de faina Cale ce trece pe aici!

Revin în Iacobeni, localitate ce apare în amintirile lui Creangă și apoi cobor prin Argestru în Vatra Dornei. Chiar mă bucură tare că am reușit să parcurg acest frumos drum de legătură între Vatra Dornei și Borșa. Cum spuneam în postarea anterioară, este o piesă din puzzle-ul care îmi completează harta mentală a țării noastre. Și câte și câte alte piese încă așteaptă să fie puse pe poziție... 

Mai am un segment restant din Via și atunci nu rămân în Dorna deși mi-ar fi plăcut. Am ceva de mers și prefer acum să mai parcurg ceva drum. Asta înseamnă că parcurg undeva cam pe la 80 de kilometri până în Bistrița Bârgăului unde rămân peste noapte la Călin și la Olga. Povestim o vreme și apoi mă retrag la somn, cu ”emoție” pentru kilometrii noi pe care îi am de parcurs mâine. Abia aștept!