Bună dimineața! Pomeneam ieri ceva de Bojdeucă și de mahalaua Țicăului. Așadar hai să mergem într-acolo! Trec pe lângă casa memorială George Topârceanu și îmi promit să o vizitez puțin mai încolo. Recunosc, îmi vin în minte doar ”Balade vesele și triste” și alte detalii nu mai cunosc. Chiar voi fi plăcut surprins de detaliile din mica clădire în care Otilia Cazimir a avut grijă de bolnavul George! Mai departe pe stânga dau de o ruină faină ce trimite, parcă, spre Micul Trianon din Florești sau spre cine știe ce casă boierească și ajung în Strada Sărărie. Un pic dreapta și apoi stânga, în ușoară coborâre, spre bojdeucă. Deasupra casei țărănești restaurate este strada Simion Bărnuțiu unde este și parcare. Cred că încap două sau trei autocare. Dar acum pe mine nu mă interesează asta, sunt cu ”pejo”-ul! Data trecută casa memorială era în restuarare și am citit în special păreri negative despre modernizarea neadecvată. Hm, până nu vezi un locru sau rezultatul unei acțiuni cu ochii tăi este de preferat să nu comentezi și să nu preiei doar niște știri defăimătoare! Asta denotă superficialitate, mai ales acum când, folosind inteligența artificială, poți crea ușor orice știre sau informație falsă.
Casa construită la 1850 este primul muzeu literar din România, inaugurat la 1918. Curtea fain amenajată, aflată în pantă între străzile Sărărie și Țicăul de jos, cuprinde casa foarte fain restaurată Imaginea clasică nu este afectată de materialele moderne, ci este chiar îmbunătățită. La prima vedere nu îți dai seama de asta și este nevoie de puțină răbdare. Spun asta fiindcă, pentru a înțelege lucrurile, este absolut necesar să vizitezi și muzeul modern, din beton, inaugurat în 1989, aflat în stânga curții. Acolo sunt, printre altele, testamentul lui Ion Creangă prin care lasă casa Ecaterinei Vărtic (Tinca), fata ce a avut grijă de el. Încâlcite sunt căile juridice... Mai ales metodele din sec. XIX... Casa, chiar dacă este rece în interior, este foarte fain restaurată și picanteriile spuse de ghid încălzesc atmosfera. Doar menționez aici câteva fiindcă deontologia meseriei de ghid nu îmi permite mai mult: grija și atenția tinerei Ecaterina pentru marele povestitor, zidul spart pentru a scoate sicriul imens la 1889 și pățania cu alunecarea lui din deal înapoi spre casă, întâlnirile mai tainice și vesele cu bunul său prieten, bădia Mihai, revolta care a dus la răspopire, obiectele care, deși reci, prin legătură cu poveștile adultului Nică a lu' Ștefan a Petrei, parcă refac exact aceeași atmosferă a casei de la Humulești. Este departe pentru mine și tot așa de bine mă simt și acolo. De menționat masa Amintirilor cu o frumoasă idee și faina doamnă de la magazin (în aceeași clădire cu muzeul, pe dreapta; de acolo îți iei și biletul de intrare!) care îmi pare pasionată de tot ceea ce înseamnă cultura atât de sub-apreciată. Vorbim și de Creangă, și de Eminescu (cu muzeul din Copou!), și de Topîrceanu, și de Kogălniceanu, și de Junimea... Și alte detalii și povești le aflați la fața locului, așa cum aici Ion Creangă a scris ”Amintirile din copilărie” îndemnat de Mihai Eminescu. Este celebră imaginea cu cei doi prieteni, Ion fiind la masa de scris și Mihai în spatele lui. Imagine pe care o voi revedea mai încolo la Casa Muzeelor, în Muzeul Literaturii. Uf, iar dau din casă în loc să vă las să citiți mai departe...
Doar trec pe lângă ”Hanul Sărărie 1896” despre care am găsit ceva informații (chiar dacă sursa are, de obicei, exagerări).
”Construit în anul 1896, imobilul este clasat ca monument istoric. La vremea ridicării sale, strada Sărărie era considerată o arteră de ieșire din oraș, presărată cu case boierești, grădini și mici cârciumi care adăposteau călătorii. Numele însuși al străzii amintește de vechile depozite de sare și de hanurile care deserveau negustorii. Clădirea de pe nr. 144 a traversat decenii de istorie, păstrându-și statura sobră și eleganța discretă, chiar și atunci când împrejurimile s-au schimbat radical.
În ultimele decenii, imobilul a devenit cunoscut publicului larg sub numele de „Hanu’ Sărărie”, un restaurant și o berărie cu grădină de vară. Generații de ieșeni și vizitatori au trecut pragul acestei case, atrași de farmecul său arhitectural, dar și de atmosfera care îmbina tradiția cu modernitatea.”
După cum spuneam, mă întorc la Casa Memorială ”George Topîrceanu” unde sunt vizitator alături de două domnișoare cu troller-e. Îmi place interesul, din ce în ce mai rar, pentru ceea ce ține de cultură. Povestirile despre scriitorul retras și strânsa relație cu Otilia Cazimir au, ca și la bojdeucă, detalii picante care aduc gust vizitei. Așa cum este ”sarea-n bucate” :)!
Cu bucuria de a vedea locuri faine și de a afla povestiri faine mulțumesc și mă îndrept spre Muzeul ”Vasile Pogor”, cel pe care, ca pe multe altele, nu ai voie să le ratezi în Iași! Și, cum spun mereu, dacă din anumite motive nu ajungi într-un anume loc, acela rămâne motiv de revenire! Drumul îmi trece pe lângă biserica ”Sfinții 40 de mucenici”, Academia Română, sediul BRD, Casa Universitarilor peste drum și Spitalul Clinic Militar, fost Liceu Militar și primă instituție de învățământ militar din Țările Române.
Vedem mai jos că muzeul Vasile Pogor a fost construit tot la 1850 (clădirea, vă dați seama!) de tatăl poetului și primarului Vasile Pogor și, printre altele, a găzduit sediul Junimii, al revistei ”Convorbiri literare” și Muzeul Literaturii Române (mai este un muzeu al literaturii, în Casa Muzeelor, mai complex ca extindere în domeniu și mai puțin detaliat ca aici!). Sunt interesante și picante detaliile legate de activitățile Junimii, pe care eu le credeam în totalitate serioase. Dar nu este chiar așa fiindcă toate numele mari au fost oameni cu haz și drag de viață. La o extremă pare să fie copilărosul Vasile Pogor și la cealaltă seriosul Titu Maiorescu. Fiți atenți la detaliile legate de cifra 9 și la bătăile cu perne :D! Fiți atenți și la fainele discuții animate din Bibliotecă, la Sala Junimii și la obiectele rămase de la membrii acesteia. Printre ele sunt și două obiecte rămase de la Mihai Eminescu (printre puținele obiecte rămase de la el!), inelul cu inițiale și ceasul de mână. Ah, stați că ceasul nu se găsește aici, ci la Muzeul Literaturii din Casa Muzeelor. Deci, hai să explorăm curtea și Muzeul Vasile Pogor și apoi mergem să căutăm și ceasul lui Eminescu!
Traversez bulevardul Carol I și pe strada Garabet Ibrăileanu ajung în cartierul și strada Păcurari. Wikipedia ne dă următoarele informații: ”Există controverse legate de numele cartierului Păcurari. Astfel, se presupune că pe strada Păcurari veneau negustorii, care vindeau păcură și gaz, numiți păcurari. Profesorul Stelian Dumistrăcel, cercetător la Institutul de lingvistică Al. Philippide, crede că termenul de păcurar se referă, în fapt, la ciobani, iar numele străzii a fost dat de faptul că prin acel loc intrau în oraș păstorii în timpul transhumanței. Profesorul și lingvistul Mircea Ciubotaru, unul din membrii fondatori al Institutului de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, este convins de faptul că numele străzii Păcurari este dat de numele unei persoane, numită Păcurar. Și numele străzii Păcureț, fiind un diminutiv.”
De aici spre piața Mihai Eminescu găsesc, pe stânga, biserica ”Sfânta Paraschiva”. Tot de pe Wikipedia aflăm parte din istoricul bisericii.
”După informațiile oferite de istoricul ieșean N.A. Bogdan, pe locul unde se află actuala Biserică „Sf. Cuvioasă Parascheva” a fost construită în jurul anului 1730 o biserică mică de lemn, cu hramul „Sf. Voievozi Mihail și Gavril”. La sud de altarul actualei biserici se află o cruce de piatră pe un postament, care indică locul Sfintei Mese a bisericii anterioare, cu inscripția 1730.
Cu prilejul săpăturilor arheologice efectuate în vederea întocmirii proiectului de expertiză și consolidare a bisericii, s-au descoperit oseminte umane, monede, precum și ruinele unei alte biserici, mai vechi. În urma acestor descoperiri, specialiștii au avansat ipoteza potrivit căreia prima biserică din acest loc datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Între anii 1853-1858, în apropiere de locul unde se afla bisericuța de lemn, a fost construită o biserică de zid cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Ctitorul bisericii este, după N.A. Bogdan, boierul poet Costache Conachi (1777-1849), care-și avea casele în apropierea acestei biserici. Totuși, într-o însemnare pe catapeteasmă, aflată în altar, se spune că biserica actuală a fost construită cu stăruința preotului Constantin Pavelescu (1812-1870), cu ajutorul famiiilor Alexandru Hulubei și Tăutu, precum și al "poporănilor".”
Cum biserica este închisă, fac câteva poze, apoi traversez piața Mihai Eminescu și intru pe pietonala Alexandru Lăpușneanu. Acum este o stradă liniștită (probabil că și ora 14.30 favorizează relativa liniște!) cu multe detalii și istorie. Am de ajuns aici la Muzeul Unirii lăsat restanță de data trecută (chiar dacă atunci am stat în apropierea lui!).
Drumul pe pietonală începe cu statuia domnitorului moldovean care îi dă numele. Urmează plăcile dedicate unor mari personalități ale muzicii: Sergiu Celibidache, genialul dirijor și Haricleea Darclée, ”privighetoarea din Carpați”. Continuăm pe strada Lăpușneanu, denumită în vechime Ulița Sârbească sau strada Veseliei datorită plimbărilor și a grădinilor de vară. Acum este liniște fiindcă este perioadă de iarnă, dar vara cafenelele și terasele dau atmosfera boemă a străzii de odinioară. De altfel, de câte ori am ajuns în Iași, mi s-a părut un oraș universitar boem, relaxat... Puțin mai pe dreapta este tramvaiul-măturătoare nr.2, un simbol al lumii interbelice pe care de altfel încearcă să o re-creeze prin pozele de odinioară. Este și o poză cu vatmanul tramvaiului nr.1 :D!
Puțin mai în față, pe stânga, este Muzeul municipal Regina Maria, spațiu de evenimente culturale și expoziție, dominat de tablourile și opera lui Mihai Eminescu. Este închis și în vitrine pot observa o transpunere foarte faină, cu un scris de mână și desene atașate (asemănătoare vechilor letopisețe), a Luceafărului. Cred că integral fiindcă se poate vedea textul foarte lung!
Câțiva pași printre pisicile care se plimbă în voie (doar ideea îmi aduce aminte de Stambul...) și sunt la Muzeul Unirii, clădire care a fost reședința domnească a lui Cuza din 1859 până în 1862. Chiar dacă multe drumuri îl duceau la București, noua capitală! Spun ”noua” față de Iașiul unde fusese până atunci. Câteva poze în curte și intru în fainul muzeu. Partea domnească se va vedea la etaj, în apartamentele domnești.
Din holul principal avem trei intrări: în dreapta este expoziția temporară de sculptură Ilie Bostan. În față este intrarea în muzeul militar național: 100 de ani în 100 de obiecte! Personal îmi par mai multe, dar ideea este foarte faină. De remarcat uniformele regelui Ferdinand I și a reginei Maria, ”Istoria Imperiului Otoman”, Dimitrie Cantemir, 1745, instrumentele de război, pușca Winchester cu inscripția asediului Plevnei, elicea aparatului de zbor Vlaicu II căzut la Bănești în 13 septembrie 1913, imagini și obiecte folosite în timpul războiului de independență 1877, sabia cu efigia lui Carol I, Imnul Eroului Necunoscut, publicația Dorobanțulu și Imnul domnitorului Alexandru Ioan I.
Revin în holul principal și urc la etaj pe o scară monumentală, asemănătoare celor de la Cotroceni sau de la Peleș. Începând cu 1938, la îndemnul istoricului Nicolae Iorga Comisia Monumentelor Istorice a amenajat Muzeul ”Palatul Cuza Vodă”. Și aici, ca și la expoziția temporară pe care am văzut-o acum ceva timp la Muzeul Național de Istorie din București se poate vedea combinația extrem de delicată, în Alexandru Ioan Cuza, între partea nobiliară, politică și cea umană, uneori mult mai fragilă decât se lasă să se vadă. Nu știu, personal, de ceva timp, parcă mă înclin mai mult spre partea umanistă a fiecărei personalități. Evident că este mult mai puțin descrisă decât faptele oficiale care sunt supuse judecății istorice, la diverse niveluri. Sunt convins că și Cuza și Ferdinand (ca să îi menționez doar pe ei în contextul locului unde mă aflu) au avut momente de bucurie, momente de retragere, momente de îndoială, momente de hotărâre și multe altele. Despre regina Maria nu mai menționez aici fiindcă știm cât de sensibilă și puternică a fost, în același timp. Recent am văzut o expoziție, temporară, ”Lumini și umbre” despre regele Ferdinand I și regina Maria. Dincolo de toate complicațiile politice, am văzut și simțit acolo umanismul celor doi ascuns bine în umbra faptelor istorice. Și ei au fost oameni. Și încă ce Oameni!
Două expoziții foto chiar la ieșirea din Muzeul Unirii, ”Mama, izvor de dor” și ”La pas prin Tokyo” și prin Piața Unirii (traversare) mă îndrept, prin parcul Vasile Alecsandri, spre Casa Muzeelor. Aici, în clădirea construită în 1921 în stil neoromânesc, la început a fost sediul revistei literare ”Viața românească” sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu și în al doilea război mondial a fost Chestura Poliției, cumva autoare a Pogromului din 29-30 iunie 1941. Este un moment de tristețe din istoria recentă și nu putem să îl trecem cu vederea. Unul din muzeele de aici este dedicat Pogromului. Dar să le luăm la rând!
Prima dată este, în fața intrării, o expoziție foto dedicată Pogromului.
Intru, îmi iau un bilet pentru toate muzeele chiar dacă mi se spune că nu am timp pentru toate și pornesc la drum. Sunt foarte multe detalii. Dacă stai să citești cel puțin jumătate și să și cauți să asimilezi ce este prezentat, chiar că nu ai timp. Sau, mai bine zis, ai nevoie de o zi întreagă doar aici. Dar, ca de obicei, merg pe repede înainte.
Muzeul Pogromului de la Iași, în capătul holului mare, este primul vizitat și cel care te marchează cel mai puternic prin tot ce este prezentat acolo. Poate, pentru a sugera chinul oamenilor (fiindcă dincolo de eticheta ”evreu”, și ei au fost suflete!), chiar muzeul este aflat în niște camere mici, la demisol. Las imaginile să vorbească (evident că sunt doar câteva, în muzeu sunt muuuuult mai multe și mai terifiante, doar menționez aici ”Trenurile Morții” care trebuiau să ajungă de la Iași la Călărași!). Și spre final, ca să aduc și un pic de ironie-zâmbet, vedem bustul lui Iancu Țucărman, unul din puținii supraviețuitori. Am spus un pic de zâmbet gândindu-mă la asocierea cu numele mai marelui de la Meta :D! (dincolo de asta tot rămâne amărăciunea ororilor făcute atunci, cumva cu aceeași senzație și blocaj al foamei pe care l-am avut după ziua de la Auschwitz-Birkenau!)
Următorul muzeu este cel al Teatrului Evreiesc în România. Rămânem tot în zona evreiască, în partea celor care au construit și au ajutat cumva pe ceilalți :)! Adevărul este (aici putem citi mult mai multe detalii) că și la Iași și la București evreii au avut un rol important în lumea teatrului.
Următoarea, tot la parter, este expoziția temporară ”Foarfece. Hârtie. Piatră”, curator Cristina Simion. Văzută tot pe fugă!
Mergem la etaj. Primul este Muzeul Literaturii cu săli dedicate unor reviste literare sau doar anumitor personalități importante: Mihail Kogălniceanu, revista ”Dacia Literară”, ”Junimea” și ”Convorbiri literare”, Mihai Eminescu (aici, pentru mine, cel mai important, este ceasul de buzunar, motivul pentru care am venit aici fiindcă nu l-am găsit la muzeul ”Vasile Pogor”!), Ion Creangă (unde găsim documente din perioada sa de pedagog și un tablou cu cei doi prieteni, Ion și Mihai), Sala teatrului, Sala femeilor din literatură, revista ”Viața românească”, Hortensia Papadat-Bengescu (unde găsim și scrieri ale Marthei Bibescu, Magdei Isanos sau Otiliei Cazimir), sala ”Boema ieșeană”, sala ”Rezervația de îngeri” dedicată lui Emil Brumaru și sala ”ABIS.03”. Este mult, foarte mult de aprofundat! Bineînțeles, când voi reveni, cândva...
Urmează Muzeul Poezie(i) care este foarte inedit, în trei săli, și lasă frâu liber imaginației. Fiindcă asta înseamnă poezia: ieșirea din rigiditate și reguli!
Mai am 10-15 minute până la închiderea programului și mi se spune asta. Doar câteva minute, rog, să fac câteva poze la Muzeul Copilăriei. Sunt foarte multe ”piese de muzeu” care cumva mă trimit cu gândul la anii copilăriei, dinainte de 1989. Da, pentru noi, copiii, au fost amintiri oarecum plăcute amestecate și cu puțin din greutățile pe care le aveau de trecut părinții cu lipsurile de după 1980. Și încă noi am fost norocoși că au făcut părinții mei în așa fel încât să nu simțim lipsurile. Rar am fost cu ei pe la cozile de dimineață, dar nu voi putea uita niciodată cuptorul de pâine cu coada foarte lungă, șerpuită unde mergeau cu noi ca să primim pâine mai multă (fiind acolo și noi, copiii, puteau dovedi numărul de persoane pentru care cer pâine). Sigur am fost la cozi și la Aprozarul din blocul din fața blocului meu, dar nu mai țin minte...
Ultimele poze la un ”muzeu al televizorului” și apoi la sala cu costume înainte să ies pe ușa secundară. Închiseseră ușa principală la ora 17.00 (ora de închidere).
Și cu asta s-au cam terminat muzeele pe ziua de astăzi. Urmează o plimbare pe jos pe strada Cuza Vodă până la stația Filarmonica/Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, pe strada Ion C. Brătianu și apoi pe pietonală/bd. Ștefan cel Mare și Sfânt până la Ansamblul Mitropolitan. Câteva poze la Biserica Veche, fântâna Mihail de Hodocin (1851) și masivitatea catedralei metropolitane. Este prea multă lume ca să ajung la Sf. Parascheva...
Găsisem un local fain în cartierul Cantemir (mai puțin cunoscut turistic) și pentru asta de la poarta mare a Mitropoliei cobor pe străzile Colonel Langa și Alexandru Ipsilanti până la bd. Ferdinand I al României și valea Bahluiului. Un pic stânga la giratoriul larg de unde se formează pasajul Alexandru cel Bun și aici trec apa nu pe podul rutier, ci pe Podul de Piatră, vechi.
”Podul, atribuit prin tradiţie lui Ştefan cel Mare, este atestat documentar abia la 1680. Podul a fost reparat de Mihai vodă Sturdza, la 1847, care i-a pus şi o pisanie, astăzi dispărută; in inscripţie podul era atribuit lui Ştefan cel Mare (Stoicescu, p. 196). A fost refăcută doar o singură boltă al podului, şi nu toate patru, cum fuseseră înainte de 1845. Aste greu de apreciat astăzi ce părţi ale podului mai aparţin construcţiei originale. În curtea unui locuitor, aflată în vecinătatea podului, se păstrează o pivniţă de piatră, considerata a fi de aceeaşi vechime (sec. XV). În localitate mai este semnalată şi o biserică de lemn „Sf. Gheorghe”, construită în sec. XVIII şi reparată la 1852. Aceasta se păstrează şi astăzi, însă nu este inclusă în Lista Monumentelor.” (sursa: djc.monumenteiasi.ro).
Strada Decebal mă duce spre ținta mea. Undeva cam pe la mijloc este biserica ortodoxă ”Sfânta Mahramă a Domnului”. Are o fațadă foarte faină din mozaic și în spate o cruce mare și în spate, în fața capelei Sf. Valentina, o icoană faină tot așa, din mozaic. Biserica este închisă și merg mai departe. Doar trec bulevardul Dimitrie Cantemir și ajung la localul căutat, Take & Eat. Sunt singurul client la ora 18.00 și mă bucur de o mâncare tradițională și de aranjamentele de pe pereți.
Vreau să mai ajung încă o dată pe esplanadă, pentru dragele T-uri. Ce contează că le-am văzut și aseară? Așa că folosesc Google Maps ca să ajung în partea de jos a parcului/grădinii publice Palas. Este foarte faină cu fațada Palatului Culturii cu aspect de monument parizian. Cei mai mulți stau la terase și am timp și spațiu de mișcare în voie. Las pozele să vorbească, inclusiv cu fațadele laterale ale Palatului care mă duc pe esplanadă.
În apropierea ”ceasului VT” pozez Crucea Eroilor din 1989 și Casa Dosoftei. Îmi iau ceva de mâncare și tot cu tramvaiul 1 ajung în Copou, aproape spre casă. Niște inscripții în latină mă conduc spre casă. Povestesc câte ceva cu un coleg de cameră cu o poveste interesantă. Este din Republica Moldova și a făcut ceva facultate tehnică în Iași. După ani a revenit fiindcă și-a dat seama că în timpul facultății ratase mult din ”orașul cultural” și acum vrea să recupereze. Mă bucură interesul pentru cultură!
Mîine îmi plănuiesc să ajung la niște locuri legate de Ion Creangă. Dar nu dau detalii aici ca să nu stric surpriza!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu