Din dor de toamnă... Din dor de Buila... Stabilesc cu Laura și cu Emil să mergem trei zile în Buila. Noi doi (eu și Emil) mai fusesem de multe ori și avem sarcina de a construi traseul pentru a vedea ce este mai fain. Așa vom face! Ni se alătură doi colegi de-ai lui Emil și echipa e completă.
Vineri dimineață ne adunăm într-o parcare la ieșirea din autostradă și pornim la drum. Cunoaștem bine drumul și astfel la ora 13.00 suntem la schitul Iezer de pe valea Cheii. Pauză de vizită la schit, parte a complexului monastic din jurul masivului Buila-Vânturarița. În apropiere este chilia lui Pahomie pe care o vom vizita în culorile toamnei. Ba chiar mai mult față de altă dată vizitez și micul și discretul paraclis al Sf. Antonie, ”dacoromânul de la Iezer” (așa cum scrie acolo!). Vom reveni prin curcubeul frunzelor la schit și mașină și apoi mai departe.
Încă puțin de mers și urcăm pe valea Comarnice la schitul Pahomie. Lăsăm mașina lângă schit și facem o vizită schitului de sub munte cu binecuvântarea unui călugăr. E atâta liniște și sunt atâtea flori și atâta verdeață că greu ne vine să coborâm la mașină. Ne facem bagajele și pornim la deal a pied. Vreo 10 minute mai sus vom ieși un pic din drum la o bancă de lemn pe care o știa Emil și aici ne vom potoli foamea.
Cam pe la 15.30 pornim la drum, într-o jumătate de oră vom lăsa în dreapta poteca marcată cu PA spre șaua Ștevioara și mai departe prin simfonia toamnei ajungem într-o oră și jumătate la schitul Pătrunsa. Vizită la biserica veche și la cea nouă înainte de a porni mai departe la deal. De aici începe urcarea serioasă. De fapt puțin mai încolo vreo 20 de minute, unde PG merge spre poiana Scărișoara înainte și noi facem dreapta pe CA spre Curmătura Builei.
No și de aici dă-i la deal. Încet-încet se lasă seara. Și mai apoi, aproape de izvor, se întunecă. Ăsta este un motiv pentru care merg mai în față ca să forțez ritmul. Recunosc că nu îmi place treaba asta, dar știu cum este când ești obosit, te apucă noaptea și vezi că nu se mai termină traseul. Pe motivul ăsta vor fi ceva nemulțumiri care fac să dispară starea faină cu care am pornit la drum. Sau poate sunt eu prea sensibil și am pretenția să fiu înțeles... În poiana izvorului vedem la început un rucsac și nu știm ce este cu el. Vom afla la refugiu că vecinii noștri nu mai putuseră să îl ducă, l-au lăsat acolo pentru a reveni după el ulterior. Luăm apă și la deal pentru a ajunge mult după lăsarea întunericului la refugiu. Acolo e foc și voie bună și vom sta puțin la povești cu colegii de refugiu și apoi contiuăm în cameră. Eu prefer să las colegii pe paturi și voi dormi jos, pe izopren.
Dimineață ne trezim cu planuri mari: parcurgerea întregii creste până la curmătura Oale și apoi coborârea la mașină! Dar mai întâi trebuie să mergem să luăm apă. Cobor cu colegii lui Emil în curmătura ”La troiță” unde știam că avem sursă de apă. Umplem toate sticlele și revenim la refugiu unde sunt în toi pregătirile de plecare. Și noi și celălalt grup. Doar că ei vor coborî la troiță și vor merge prin Dosul Builei spre aceeași zonă a cabanei Cheia.
Cam la 10.15-10.20 pornim la deal pe marcajul de creastă BR. Noi cunoaștem bine (eu și Emil) toate curbele potecii și înaintăm cu drag printre multele zone cu lapiezuri. Ne e așa de drag să fim de fiecare dată pe deasupra abrupturilor Builei! Urcăm pe vârful Buila și apoi coborâm în șaua Ștevioara. Vom face poza de grup mai încolo, pe vârful Vânturarița! Cu ochii spre abrupturile vestice atât de faine, un westwand ceva mai mic decât cel al mult îndrăgitei noastre Crăiese! Pas cu pas, horn cu horn, jneapăn cu jneapăn parcurgem poteca ce ne va duce pe vârful Vioreanu (1866m), ultimul din linia principală a crestei. Ceva joacă cu un cățel și schimb de impresii cu un grup ce parcurge traseul în sens invers! Aici re-gândim un pic ceea ce urmează fiindcă știm că este punctul cel mai sensibil din tot traseul.
Coborâm câțiva metri și dăm de partea grea: o cvasi-verticală pe care noi trebuie să coborâm! În mod normal te apucă un pic teama când vezi ce este aici, mai ales că nu se vede unde se termină. Pe stânga sunt crengi groase de jnepeni. Pe dreapta este un perete surplombat. Între ele se văd ceva trepte, destul de mici și înclinate. Ne întrebăm eu cu Emil: care coboară primul? Hai că merg eu. Realitatea e că restul nu prea știau ce e aici. Noi doi, da! Știind bine manevrele, cobor treaptă cu treaptă asigurându-mă de jnepeni și verificând fiecare treaptă. ”Sunt trepte bune” strig la colegi. ”Așteptați să cobor și apoi vă ghidez”. Mă opresc undeva pe la mijlocul pantei și le spun colegilor între timp să fie atenți la pașii mei. Oricum îi voi ghida pas cu pas. Coborâm toți pe rând, ultimul fiind Emil. Am trecut de punctul greu și, după câțiva metri la stânga pe potecă, ne întâlnim cu un grup care urca. Le explicăm ce și cum și ne spun și ei de zona următoare. Știam că este și ea expusă și tot așa cu jnepeni. Tot așa pornesc eu primul și supraveghez pașii colegilor. Mă relaxez abia când toți am trecut de zona expusă și suntem acum pe o platformă stabilă. Îmi dau seama că a fost ceva adrenalină pentru colegi și mă bucur că am terminat cu bine. Aveam și o cordelină de vreo 15 metri la noi, dacă era cazul!
De aici intrăm în Cetatea de Piatră și vom face o pauză de apă și ceva energie undeva cam în zona unde marcajul CR coboară spre Piscul cu Brazi. Nu găsesc marcajul și îmi promit, ca și cu alte ocazii, că voi urca de la refugiu ca să văd exact unde ajunge.
Nu am mai fost de mult timp pe aici și reținusem că zona este destul de simplă. Da' de unde! Sunt multe zone expuse și stâncoase, chiar în pădure. Trebuie să fim foarte atenți la marcaje și la schimbările de direcție! Ieșim la un moment dat într-o poiană mai alungită și pare că poteca continuă în jos pe poiană. Cumva asta e direcția în care am merge spre cabana Cheia. Doar direcția fiindcă de fapt e un urcuș de vreo 8-10 metri pe stâncă pentru a reveni în linia crestei împădurite. Urmează altă zonă abruptă, cu multe rădăcini și în sfârșit ajungem la Curmătura Oale (1583m) unde oficial se termină creasta marcată. Ar mai fi muntele Oale nemarcat în fața noastră! O scurtă pauză și schimbăm marcajul în PG la dreapta.
Și de aici țineam minte că este lejer. Dar se pare că memoria îmi joacă feste. Întâi coborâm abrupt prin pădure și ieșim în capătul de sus al unei poieni lungi, lungi. Și în jos nici un stâlp sau marcaj pe copaci! Verific harta și e tot la vale. Coborâm pe stânga poienii și în partea de jos dăm de un drum ce taie poiana pe curbă de nivel. Intuiția îmi spune că e la dreapta și într-adevăr găsim marcajul după ce trecem peste un copac gros căzut în potecă. Încă ceva coborâș prin pădure și ajungem în poiana stânei din Oale. Hai puțin la stână pentru o pauză! E inspirată sugestia fiindcă pe stână e un vechi marcaj care ne duce la dreapta stânei. Pauza de rigoare și apoi la vale.
Știu că începe să se simtă oboseala la toți și nu avem altceva de făcut decât să mergem! Coborâm câteva sute de metri pe o viroagă și apoi facem stânga pe malul ei. De aici urmează coborâre abruptă și directă prin pădure și ajungem la un drum de exploatare. Ar fi tentația să mergem la dreapta și, verificând harta, trebuie să mergem tot înainte. Așa că găsim un loc unde să ne lăsăm pe malul de pământ în drum, mergem câteva zeci de metri la stânga și apoi iar dreapta abrupt, prin pădure. Ajungem la un al doilea drum forestier și aici harta îmi confirmă că putem merge la dreapta. Ca o paranteză, și eu sunt obosit ca toți ceilalți, dar știu că întregul grup se bazează pe orientarea mea și nu pot arăta semnele de oboseală. Mai ales că, exceptându-l pe Emil, ceilalți trei din grup sunt mai puțin experimentați în orientare. Și noaptea! Așa că tot coborâm pe drumeag și vom ajunge, mereu în coborâre, la drumul de mașină pe care urcasem ieri la Pahomie. De câteva ori colegii mă întreabă cât mai avem. ”Cam două sute de metri!” le spun. Eu știu de pe telefon că este puțin mai mult și spun această mică minciună pentru încurajare. Știu că încep să fiu obositor dar nu ne putem îneca precum țiganul la mal! O curbă la dreapta în urcare, apoi alta la stânga și suntem în linie dreaptă! În câteva sute de metri se văd luminile de la schit. Colegii merg mai în față, încet, spre mașină și Laura rămâne cu mine să luăm apă de la izvor. Mergem și noi la mașină, obosiți și bucuroși că am terminat tura cu bine.
Dar acum trebuie să vedem unde stăm! Emil vine cu ideea faină de a merge la canton la Cheia. De fapt vorbisem asta pe drum și abia acum planul e 100% sigur. Așa că sus în mașină și urcăm pe drum pe serpentine până la tunel și apoi coborâm pe partea cealaltă spre canton. Eram pregătiți psihic să mergem câteva sute de metri pe jos dacă nu putem trece apa și se dovedește a fi uscat în acel loc. Chiar mai departe drumul este fain înălțat pe mijlocul văii. Așa că ajungem cu bine în parcarea de la cabană și urcăm printre mulți petrecăreți. Printre alții sunt și cei cu care ne întâlnisem la Curmătura Builei. Așa că discuțiile și masa se leagă fain cu ei și cu alți prieteni bucuroși de revedere, printre care și Vali Bădrăgan. Așa că se lungește seara după masă cu ceva povești la foc. Emil îi solicită loc lui John la bibliotecă pentru a nu deranja cu sforăitul și noi avem patru locuri în mansardă. Este tare bine să poți dormi întins după o astfel de zi!
Duminică dimineață, după micul dejun, Emil ne propune o urcare la Peștera cu argilă. ”Știi unde este?” ”Da. Știu tot! N-am fost niciodată!” Vă dați seama că ne bufnește râsul la faza asta. Eu nu am chef să merg. Pur și simplu am chef de puțină relaxare. ”Mergeți voi, eu vă aștept aici!” Până la urmă Laura rămâne cu mine (deși ar fi vrut să meargă) și Emil se duce cu colegii lui. Eu nu mă simt prea ok pentru lucruri nesigure. Și nici nu am o stare psihică prea ok. Totuși nu avem starea de a sta și aș ieși la o plimbare.
Pornim lejer spre Cheile Cheii, cu bucuria pădurii colorate și a sunetului fain al apei. Chiar de nu am mers cu ei la peșteră, tot găsim pe dreapta potecii o grotă până la care avem puțin de urcat. Se dovedește a fi o falie foarte interesantă. Revenim prin pădurea faină la cabană și peste doar câteva minute vin și colegii noștri. Mai stăm la povești până pe la 15 când pornim la drum, după ce ne salutăm fainul cabanier John.
Vom mai face o singură oprire, după schitul Iezer, la Crucile Moșilor. Sunt interesante și povestea și troița și mai ales crucile săpate în piatra de sub drum. Cu ultimele imagini ale culorilor de toamnă ne pornim la drum spre capitală, mulțumiți de o nouă și faină tură în masivul Buila-Vânturarița!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu