La 60 de kilometri de Baia Mare este un loc pe care am dorit să îl văd de mulți ani. De câteva ori colegii de la Cluj mi-au spus doar să vin și mă duc ei... Uite că acum sunt aproape și, călător din fire, mai stau o zi în zonă. Aflasem acum ceva ani de frumoasa grădină botanică de la Jibou (are renume ca fiind cea mai frumoasă!) și mi se leagă drumurile. Mă trezesc matinal pentru ca la 7.00 să fiu la gară. Cam în 20 de minute am un tren regio către Jibou. Trenul este foarte ”mare”: are locomotivă și un singur vagon! Vă închipuiți ce ușor e pentru controlor să verifice, mai ales că suntem câțiva oameni în vagon (să zic 15-20!). Eu sunt nerăbdător și nu înțeleg de ce trenul stă vreo 20 de minute în Someș-Odorhei. Aștepta un IR dinspe Cluj... Am o întrebare pentru voi care citiți aici: e de înțeles să te uiți mereu pe geam și pe Google Maps ca să vezi exact pe unde ești (în tren fiind)? Mie așa îmi place asta și observ cu ușurință toate curbele căii ferate... În fine trece trenul de la Cluj și pe la 8.40 sunt în Jibou. Sunt atâtea linii și trenuri aici. Mă gândesc dacă aici e vreun depou cunoscut și nu reușesc să îmi dau seama. Gara, cap de linie pentru unele trenuri și schimbare de direcție pentru altele, pare amorțită în razele reci ale dimineții. Chiar dacă e ceva agitație pe peroane... Văd trecător o familie de țigani care se învârte pe aici și nu îi bag în seamă. La întoarcere vă voi povesti ceva despre ei. Ies din gară, fac o poză la un anunț de taxi și pornesc spre centru, spre nord (stânga cum ieși din gară).
Mă dirijez cu telefonul ca să ajung cât mai direct la grădina botanică. După catedrală, primărie și parc fac stânga și urc pe strada Parcului până la intrare. E deschis de la 8.00 la 16.30 și biletul costă 10 lei. Grădina botanică ”Vasile Fati” a fost fondată în 1968 de profesorul de biologie Vasile Fati de la liceul din localitate. Pe vremea aceea liceul funcționa în castelul Wesselenyi... După 9 ani de muncă deschide spațiul potrivit pentru o grădină botanică și în 1970 devine unitate independentă. Dacă vreți mai multe informații istorice despre grădină, puteți citi aici. Eu prefer să iau o hartă a grădinii (2 lei) și să explorez fiecare colțișor al ei...
Doamne ferește să vă sugerez eu un tur de vizitare. Doar că eu sunt atras invariabil de sere :) și mă îndrept direct spre ele după ce las pe dreapta grădina verticală și toaleta. Da, știu că nu e foarte elegant să menționez toaleta, dar, realist vorbind, este un punct important în caz de nevoie. Mai ales că suntem într-o țară cu pretenții de civilizată, nu în orice colț din jungla asiatică :) (ce vreți, am rămas marcat de experiența indiană :D)!
Așadar vizitez fiecare sală din sere (veți găsi un traseu sugerat aici), apoi acvariul și sectorul amazonian, apoi grădina japoneză mică, apoi zona plantelor de munte, grădina japoneză mare (e o plăcere să stai câteva minute în foișor), sectorul sistematic, sectorul paleontologic, sectorul zoologic, flora României, sectorul fitogeografic și cel ornamental. Salut oamenii care lucrează acolo și sunt un pic mirați că un vizitator se uită la ei și fac multe, multe poze :)!
La ora 11.11 (azi e 11.11) mă gândesc la o faină prietenă biolog și facem schimb de câteva mesaje :)!
După cum vă spuneam las la final castelul Wesselenyi pe care îl pot vizita doar pe exterior.
”Dintre construcțiile ce compun ansamblul, prima și cea mai veche este „curia” (reședință nobiliară modestă), despre care József Bíró în anii '40 notează că i se spune „bucătăria veche”. Așa cum arată o inscripție cu ornamente baroce de deasupra intrării de vest, clădirea a fost refăcută din temelii în 1702 de către baronul István Wesselényi (prefect al comitatului Solnocul de Mijloc, președintele Dietei în 1716) și de contesa Kata Bánffy (fiica lui György Bánffy I, guvernator al Transilvaniei între 1691–1696). Pe fațada de est, deasupra intrării în pivniță, se găsește o a doua inscripție care amintește restaurarea clădirii în 1749 de către următoarea generație ce a deținut domeniul, István Wesselényi și Polixenia Dániel.
Următoarea clădire din ansamblu ca vechime este grajdul, construit tot de cuplul István Wesselényi și Polixenia Dániel (care au construit și palatul din Comlod), în 1775, pentru a adăposti herghelia familiei. József Bíró presupune că, influențați de lucrările întreprinse la Bonțida și de legăturile de rudenie care îi legau de familia Bánffy, și pe baza similarităților dintre cele două grajduri, comanditarii ar fi angajat o parte dintre meșterii ce lucraseră la Bonțida: arhitectul Peter Grimmer și sculptorul Johannes Nachtigall, căruia Bíró îi atribuie sculptura în formă de cal de pe inscripția care comemora construcția grajdului. Această inscripție încă mai marchează clădirea grajdului, fiind redescoperită relativ recent, în urma desprinderii unei părți din tencuiala ce o acoperea. Sculptura atribuită lui Nachtigall este parțial distrusă.
În 1771 Miklós Wesselényi a construit un manej. Pe latura estică a clădiri a fost așezată o placă ce atesta faptul că Miklós Wesselényi, „locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771”. Deasupra plăcii se afla un al doilea căluț de piatră, foarte asemănător celui realizat de Johannes Nachtigall pentru inscripția grajdului. Această sculptură i-a fost atribuită de către József Bíró lui Anton Schuchbauer.
Construcțiile la clădirea reprezentativă a palatului sunt legate de căsătoria baronului Miklós Wesselényi cu fiica istoricului Mihály Cserei, Ilona Cserei, și de stabilirea curții nobiliare a familiei pe domeniul de la Jibou. Construcția clădirii monumentale de la Jibou a început la 1778. În 1781 Wesselényi a intrat în conflict cu vecinul său din Gârbou, Johann Haller, pe care l-a atacat cu peste 500 de oameni înarmați. Fapta a fost condamnată de împărat, și Wesselényi a ajuns la închisoarea din Kufstein, iar lucrările palatului au fost încetinite și chiar oprite până în 1796.
Lucrările de amploare au reînceput la palatul Wessélenyi din Jibou abia în 1796, probabil datorită apariției arhitectului ceh Franz Wrabetz. Acesta a lucrat între 1780–1790 în Ungaria, pe domeniile lui János Sennyei și Miklós Vécsey, de unde a ajuns la Gârceiu, unde a lucrat la o construcție pentru contele Károly Andrássy. Wrabetz acumulase numeroase datorii și intrase în conflict cu nobilii ce îl angajaseră. Totuși, familia Wessélenyi îl angajează și, în plus, îl ajută să iasă din situațiile tensionate în care ajunsese cu alți comanditari. În perioada șederii la Jibou, care a durat din primăvara până în toamna lui 1796, Wrabetz s-a ocupat de amenajarea interioarelor. În această perioadă s-au comandat numeroase piese de mobilier de la Viena și s-au plătit pictori care să decoreze camerele.
După naționalizare, interiorul castelului s-a schimbat total. Elementele decorative, ancadramentele și tâmplăria au fost îndepărtate. Mobila, sobele, tablourile și obiectele decorative au fost toate furate, iar picturile lui Neuhauser au fost vopsite. Camerele castelului au devenit săli de clasă, iar clădirea a devenit școală generală, apoi liceu cu internat, casa pionierilor, muzeu și stațiune experimentală a tinerilor naturaliști. Parcul englez a fost transformat într-o grădină botanică, manejul în sală de mese, iar curtea în pistă de carting. În prezent, în castel funcționează doar palatul copiilor. Leii de piatră, aflați în grădină, au fost aduși aici la sfârșitul anilor '70, de la castelul Jósika din Surduc.
În 2011, Éva Teleki a primit prin retrocedare palatul și o parte din anexe. Cripta familiei Wesselényi, grajdul și manejul rămân în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou care își propune să le restaureze și să le redea circuitului turistic.” (sursa: Wikipedia)
Ies mulțumit de plimbare și întreb un muncitor de la casa de vis-a-vis dacă găsesc ceva mașini spre Gâlgău Almașului unde vreau eu să ajung (mă va recunoaște mai târziu în barul din gară, eu nu îl reținusem!). Gâlgău e altă localitate! Nu știe, mă ghidează la doamna de la intrarea în grădină și ea îmi sugerează să stau la ocazie după calea ferată din oraș. De acolo trebuie să fie ceva! Cobor în centru, trec prin fața primăriei unde un jandarm foarte simpatic mă dirijează cam în același loc (bine, zâmbește când îi spun că pentru mine 11 kilometri nu sunt mare lucru de mers pe jos :)!). Merg la locul recomandat sperând la un transport.
Mai este o femeie care merge în Gâlgău Almașului și tot vorbind unii cu alții, apare un nene cu un microbuz în care urcăm 7 sau 8 oameni. Merge exact la destinația mea și, după ce lasă pe majoritatea în centru, revine la drumul principal și mă duce la drumul care merge la... Grădina Zmeilor! Aici voiam eu să ajung de mult timp! Îi las 10 lei, e mulțumit și îmi urează zi bună mai departe. Așa se prevede! Mai am 700 de metri de mers pe asfalt și, înainte de a merge spre monumentele naturale, fac o mică escapadă la niște pereți de argilă aflați la est de zmei, spre valea Almașului.
De la intrarea în rezervație pleacă un traseu marcat cu CR pe la Piatra Pintii, Stâna lui Radu, Horea, Cloșca și Crișan, peștera, canionul Borza și Sfinxul din Borza. Mă gândesc să merg încolo dacă am vreme. Trebuie să țin cont de trenurile de întoarcere (am foto cu mersul trenurilor din Jibou) și de orele de lumină. (găsisem și pe net o descriere a traseului și obiectivelor și par interesante).
Merg pe partea de sus, pe deasupra rezervației, pe lângă Căpitan și Soldați, urc la foișorul-observator pentru belvedere, prin pădurea de fag pierd la un moment dat marcajele CR și urmez marcajele PR care mă coboară în valea pârâului sec Dosuri/Închieturi. Poteca mă întoarce pe la Peșteră/Galeria în care intru cu frontala. Abia după aceea voi vedea că e marcată ca punct din rezervație!
Înainte de a intra în galerie, să vă spun câteva date despre Grădina Zmeilor (Wikipedia să trăiască). Rezervația naturală de tip geologic și peisagistic se află în bazinul Almașului și se întinde pe o suprafață de trei hectare. Monoliții cu forme bizare sunt dispuși la baza dealului Dumbrava și sunt formați din gresie și intercalații de microconglomerate. Au fost formați prin acțiunea aerului, apei și a proceselor gravitaționale. Există evident multe legende, una din ele asociind grupurile de stânci cu Meteora.
Revenim la galerie. Are aproximativ forma unei cruci și se intră pe brațul de sus. După câțiva metri galeria principală continuă în față și sunt alte două galerii laterale. Cu frontala pe cap merg întâi pe galeria din stânga, apoi pe cea lungă, măsurată cu pasul la aproape 200 de metri și în final în galeria din dreapta (cum intri în peșteră). Sunt zone cu noroi, sunt zone unde miroase a ars și pe pereți se văd straturi care par a fi lemn semiputrezit. Și miroase a lemn umed! Galeria este o veche exploatare de cărbune chiar dacă pe internet se găsesc și descrieri cu senzații neobișnuite. Sunt încântat de exploatarea galeriei cvasi-liniare și la suprafață sting frontala și rămâne pe frunte până voi ieși din rezervație.
Pe rând fac cunoștință cu Zmeul și cu Zmeoaica, cu monoliții fără nume din dreapta potecii largi și cu turnul căzut, cu Acul Cleopatrei și Fata Cătanei, cu galeriile înguste, cu sărutul stâncilor și spațiul îngust dintre Călugări (printre ei am trecut doar pe lateral cu rucsacul în mână) și cu pereții de gresie galbenă care mă duc pe poteca pietruită spre ieșire. Renunț la poteca marcată cu CR fiindcă nu știu cu ce voi ajunge în Jibou. Plus că nu știu cât fac până în Borza fiindcă sunt doar indicatoare cu timpi doar până la Piatra Pintii (2 ore).
Mai jos vă redau și în text și foto legenda Fetei Cătanei/Cătănii:
”Fată, fată, fata mea,
Când îi trece Dumbrava,
Să fii fată blăstămată,
Să te faci stană de piatră,
Ploaia, vântul să te bată!
Vai, Cătană, vai, Cătană,
N-ai avut suflet de mamă...
Rău fata ți-ai blestemat.
Blăstămul greu s-o legat
Și ți-o fost mare păcat.”
Ies pe asfalt la drumul principal (lătrat de câțiva câini de după garduri), merg vreo sută de metri spre stânga la prima intersecție și fac cu mâna la fiecare mașină. Mă ia un tânăr care e chemat din primarul din Jibou să îi rezolve cu niște țevi de scurgere. De obicei oamenii vorbesc primarii de rău. El are singurul of că nu i-a spus când a plecat mai devreme de la el din curte. Laudă primarul ca fiind un om de toată isprava și îl ajută ca ”de la om la om”! Frumos din partea lui!
Mă lasă la gară și am aproape o oră și jumătate până la tren (15.47, particular S.C. INTER REGIONAL S. R. L.). Mi-e un pic foame și mai degrabă aș bea o bere. Merg la barul din gară și, chiar dacă are multe meniuri în ofertă, fata de aici nu îmi poate găti multe fiindcă e singură și are și multe comenzi (și prin telefon). Pun telefonul la încărcat, iau o bere și poate să îmi gătească mici cu cartofi prăjiți. E ceva obișnuit și îmi spune că mici sunt 4 lei fiecare. Zic OK și în gândul meu mi se pare mult. Dar când îmi aduce farfuria de mai jos chiar mi se par foarte mari pentru prețul ăsta (cam 15 centimetri micul)!
Spuneam de țigani... Vine o țigancă cu plodul de 5-6 ani și cere un pahar de apă. Gazda e nervoasă pe ei că de dimineață tot vin pe aici și le-a dat multe pahare. O gonește! Eu îi dau băiatului un pachet de biscuiți pe care îl aveam la mine și revine peste 5-10 minute și îmi cere și bani. Eeee, i-am dat să mănânce, bani nu dau! De altfel îi gonește din bar!
Trenul particular (bilet în tren) mă duce înapoi la Baia Mare și merg acasă. Îmi recomandase Dania să merg și la Porolissum, orașul roman aflat cel mai la nord după cucerirea definitivă a Daciei. Nu am cum ajunge fiindcă e mai greu fără mașină!
Mai povestim puțin și cu mulțumirile de rigoare pentru găzduire, mă bag la somn fiindcă mâine voi pleca dis-de-dimineață cu trenul spre București. vreau să văd pe lumină drumul până la București. Mai ales drumul de la Baia Mare la Cluj fiindcă de la Cluj la București am mai fost de multe ori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu