De ceva vreme vreau să ajung la Pitești ca turist. În trecere am fost de multe ori spre Oltenia, spre valea Oltului, spre Curtea de Argeș și Transfăgărășan sau Câmpulung (de Argeș). O dată ne-am întors noaptea din Podu Dâmboviței cu un camion spre Pitești și apoi București (parcursesem în doi, cu Ilinca, toată creasta Pietrei Craiului), altă dată am fost la o nuntă a unui coleg de facultate și de seviciu (vorbesc de acum vreo 15 ani)... Până la Pitești (unde poți găsi locuri interesante din punct de vedere turistic!) dau pe hartă de conacul Golești. Cumva auzisem de el ca fiind ”cu ceva vechime” și știu că până în Pitești mai sunt câteva bisericuțe de pe la 1700-1800... Pentru multe din ele trebuie mașină, altfel ajungi ceva mai greu!
Spuneam de conacul Golești... De fapt e vorba de domeniul Golești fiindcă aici sunt mai multe obiective. Ceea ce m-a atras aici este Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, un fel de muzeu al satului în care sunt expuse instalații, clădiri și echipamente folosite în domeniul viticol și pomicol. Mai pe românește spus, tot felul de scule folosite pentru a face vinul, țuica, gemurile și alte produse din struguri și fructe. Dincolo de motivul ăsta, muzeul de fapt cuprinde gospodării aduse din toată țara, cu precădere din lemn. Toate sunt organizate în jurul bisericii centrale (încă nu spun detalii despre biserică, doar știm că e cea mai înaltă clădire din ”sat”) și formează un sat autentic românesc, cu ulițe curbate de piatră, șanțuri pentru apă și podețe de lemn, casa dogarului, moara de apă cu roata cu palete pusă pe un pârâu imaginar... Trebuie să recunosc că imaginea asta a satului românesc nemodernizat m-a atras spre locul ăsta! Plus că aici pot afla mai multe despre Dinicu Golescu, cel care în București este un bulevard lângă Gara de Nord :)!
Și este și simplu de ajuns! Cu trenul regio plec din București în jurul orei 6.30 și la 9.00 fără câteva minute sunt în gara Golești. Dacă în București era noapte, aici e o căldură foarte plăcută. Trecusem și prin luxul de a vedea răsăritul din tren. De câte ori s-a întâmplat asta în trenul regio/personal clasic spre munte... Fac o poză la tren în gară (mai erau câțiva băieți care făceau același lucru) și aleg una din cele două variante de drum spre muzeu (se găsesc ușor pe Google Maps). Pe strada Gării ies în DC 75 și de aici stânga direct spre muzeu. Mă întrebaseră doi oameni dacă știu de autobuz și, nefiind localnic, nu știu.
Văzusem un grup mare la intrarea în muzeu și, ca să evit aglomerația (unul din motive ar fi că atunci când e mai multă lume e complicat să faci poze din unghiurile potrivite fără a se băga cineva în cadru), merg întâi spre biserica din stânga mea. Pe poarta bisericii (turla cu intrare asemănătoare intrărilor beciurilor din conacele vechi) văd că scrie sec. XVII (1646). Oau, trebuie să fie interesant! Din istoricul bisericii aflăm că numele Golești se presupune a veni de la boierul Golea care a trăit pe aceste meleaguri sau de la ”gol” însemnând terenul viran dintre Argeș și șoseaua națională. Pe moment îmi vine un gând către fosta mea colegă care are numele de familie Golea... Conacul Goleștilor din centru e format din conacul fortificat, o cruce de pomenire și această biserică. Biserica cu hramul Sfintei Treimi este ctitorită în 1646 de boierul Stroe Leurdeanu și construită de meșterul Stoica (numele scris în chirilică în pictura de la intrare și la fereastra sfântului altar). Zestrea bisericii este tâmpla dintre naos și altar cu multe icoane poleite în aur. În biserică se găsesc mormintele cărturarilor și luptătorilor din familia Golescu. Biserica are forma unei corăbii ale cărei turle/catarge au căzut la cutremurul din 1802. Biserica a trecut printr-un incendiu în sec. XIX și a fost distrusă o bună parte în interior. Nu se cunosc toate lucrările de reparație deoarece arhiva bisericii a fost îngropată în primul război mondial.
Intru în foișor și am noroc să văd ușa deschisă și pe cineva intrând (femeia care are grijă de biserică). Intru și eu! În interior e atâta liniște și se aud doar vocea preotului și a cântărețului. Mai observ trei femei în stânga și câteva lumănâri. În rest e totul de o liniște și un calm desăvârșit. Sunt bunica, mama și fata care fac pomenirea unui bărbat din familia lor. Socotesc că am nimerit la momentul potrivit. Știu că în tradiție e bine să fie și un bărbat la pomenirea unui alt bărbat. Stau în colțul meu, primesc o lumânare și slujba e pe terminate. La ”veșnica pomenire” mă apropii și le susțin pe cele trei femei. Cumva mă simt parte din familia lor chiar dacă nu îi cunosc. Și ele simt asta și, deși nu mă cunosc, mă primesc ca fiind de-al lor. Se și bucură că sunt acolo și primesc un mic pachețel (ce-mi va fi mâncarea, sucul și berea astăzi!). După slujbă mai fac câteva poze, ies în foișor și beau cutia de suc. Între timp femeia-îngrijitoare închide biserica și fiecare merge în drumul lui. Simt așa o binecuvântare pentru toți: și eu am avut șansa să intru în biserica-monument, și femeile au avut cui să dea de pomană conform tradiției :)!
E liber la intrarea în muzeu și mă îndrept într-acolo. Nu înainte de a citi ce scrie pe cele două laterale ale intrării (la cea din stânga văd și inscripția în slavonă).
”Un om cu mare faimă și milă de cei mici
Golescu Radul Vornic m'au așezat aici
ca inima lui bună de oaspeți să i-o'ncânt.
Drumețului dau apa ce-mi vine din pâmânt.
De cumva ți'este foame, mănâncă aici și bea!
Fântâna lui Golescu și-odihnă îți va da.
Și dacă vrei, mai vino, prieteni poți pohti
căci casa lui Avram aici parcă ar fi.”
”Obârșia-mi se află în nourii de sus
Dar faima lui Golescu aici m'au fost adus
Un om cu haruri multe. Sosind aflat-am jos
Un iubitor de țară de oaspeți bucuros
Frumos lăcaș îmi dete, ca unda-mi de cleștar
Să dea la toți drumeții curatul ei nectar.
Porunca lui mi-e lege, din ea nu mă clintesc
Fântâna lui Golescu de-aceia mă numesc”
Intru prin poarta monumentală, pe stânga văd câteva informații despre muzeu (înființat de Carol II în 1939 și organizat în șapte secții) și pe dreapta harta muzeului. Sunt multe de văzut! În primul rând îmi iau bilet de la casa de bilete (7 lei/persoană, 80 de lei taxa foto pentru profesioniști - nu sunt profi făcând poze cu telefonul), îmi spune ce e deschis (conacul, parcul, școala slobodă, foișorul lui Tudor, muzeul viticulturii) și îmi recomandă întâi să merg în foișor.
Înainte de a urca văd inscripționat că ”pe acest loc a poposit armata de panduri condusă de Tudor Vladimirescu între 18-21.V.1821”. În alte surse am citit că aici și-ar fi trăit Tudor ultimele zile din viață... Urc în foișor unde sunt expuse arme și haine ale lui Tudor Vladimirescu și steagul creștin. Pe o laterală a foișorului văd vechea ușă de lemn și mai apoi conacul Goleștilor și cobor. Grupul era în fața conacului (după vizită) și ne intersectăm puțin la rondul Goleștilor din stânga conacului. Voi avea timp la dispoziție pentru conac până să vină următorul grup.
Mai sunt două expoziții de vizitat până să merg la conac.
Prima este expoziția Petre Grant, părintele afișului modern românesc. Legătura între Golești și familia Grant este dată de Effingham Grant (1820-1892) căsătorit cu Zoe Racoviță, nepoata lui Dinicu Golescu. Printre cei 16 copii ai celor doi sunt amintiți pictorul Nicolae Grant, Robert (inginerul care a construit podul Grant din capitală), Effingham și George, tatăl lui Petre Grant. În 1926 Petre Grant, înscris la Școala de ingineri electricieni din Paris în 1925 (chiar când scriu la radio este ”Les Champs Elysées”), înființează primul studio de reclamă și afiș din România ”Arta străzii” ridicând calitatea artistică a afișului la nivel de artă. Împreună cu Gheorghe Șeban se afirmă începând cu 1930 cu afișul turistic românesc ”Sinaia, Regina Carpaților”. Cu multe premii și viață artistică intensă, Petre Grant moare în 1990 și este înmormântat în cimitirul Sfânta Vineri din București înființat prin generozitatea bunicului său care a donat terenul pentru această destinație.
Lângă ea este expoziția de pedagogie ”Școala Slobodă Obștească de la Golești (1 mai 1826)”. Aici se aplica metoda lancasteriană prin care copiii erau închiși într-un cerc metalic, cu fața la peretele pe care erau literele și erau lăsați liberi abia după ce învățau să scrie și să citească. Sunt expuse multe cărți în limba română și se remarcă expoziția de personalități din familia Golescu și apropiați (cum ar fi Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu sau Aaron Florian). Dinicu Golescu a pledat pentru o școală slobodă obștească cu predare în limba română, la care puteau învăța, gratuit, tinerii, indiferent de categoria socială din care făceau parte. E autorul celui dintâi jurnal de călătorie Însemnare a călătoriei mele Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826 și publicată la Buda în 1826.
După cum spuneam, la Rondul Goleștilor mă intersectez cu câțiva din grupul de mai devreme (încântați de ce văd pe aici) și, după o poză panoramică, intru în conacul central.
Conacul este construit în 1640 și restaurat în 2016. În conac găsim obiecte de mobilier ale familiei Golescu (un exemplu ar fi camera orientală), istoria Goleștilor și contribuția lor la evenimentele din 1821, 1848-1849, 1859 și 1866, manuscrise, artă decorativă, carte, costume, obiecte personale ale Goleștilor. Descendenții cărturarilor Gheorghe (Iordache) și Constantin (Dinicu) Golescu au sprijinit instaurarea monarhiei constituționale prin aducerea prințului străin, viitorul rege Carol I. Chiar în drumul său spre capitală a fost găzduit aici, la conacul Goleștilor. În salonul de iarnă găsim tronul pe care au stat toți regii României și biroul regal cu intarsii de piele interesante. O cameră este dedicată Anicăi și lui Carol Davila, șeful serviciului militar sanitar român în timpul războiului de independență. Spre final, în Salonul de oaspeți aflăm despre perpetuarea stilului oriental în îmbrăcăminte (catifele, brocarturi scumpe, mătăsuri uneori aduse de la Florența, Veneția, Damasc sau Bursa; bărbi lungi semn al rangurilor obținute; blănuri, gugiuman pe cap, șalvari sau ceacșiri, cămașă și anteriu pe deasupra, șal de cașmir, hanger, fermenea, giubea, conteș/biniș/tătarca, ciorapi din piele - meși, călțuni - papuci sau nalâni - papuci de lemn cu intarsii etc) sau în mobilier (filigene - ceșcuțe, ciubuce, narghilele, băutul cafelei cu dulceață, alte obiceiuri culinare românești pe care le veți citi mergând acolo).
Doar ce ies pe terasa unde e o masă mare de lemn și un tablou imens cu arborele genealogic al Goleștilor că văd că urcă spre mine un grup mare cu ghid. Mă așez într-un colț și ascult câte ceva din ceea ce spune ghidul și, când am un pic de loc, cobor și intru în parc. Merg direct spre lac și chioșc și mă opresc câteva minute în apropierea mormântului ultimului descendent din familia Golescu care a activat în politică până în 1879, Alexandru Golescu Albu. Printre frunzele toamnei și razele de soare mă îndrept spre fântână și spre scrânciob, surprind o pisică la masă la chioșcul acum închis și intru printre casele de lemn din muzeul în aer liber.
Fiind un fel de muzeu al satului, ar fi greșit să vă sugerez eu un circuit de vizitare. Fiecare merge pe unde vrea. Doar că sensul în care am mers eu este folosit și de ghidul care conduce acel grup din urma mea și ca urmare cred că e potrivit să mergi pe ulița principală în sensul acelor de ceasornic. Bine, când mergi cu ghid trebuie să te ții de grup și de obicei tururile sunt rapide, nu prea poți sta la poze. D-asta prefer eu de multe ori să merg pe cont propriu (sunt și eu ghid de turism și cunosc și substratul acelei grabe). Pot explora fiecare gospodărie în liniște, pot sta cât vreau eu și unde vreau...
Singura mea sugestie ar fi ca biserica să o lăsați la urmă. Când pleci din sat e normal să rămâi cu imaginea celui mai important loc al său (mai important decât hanul, școala sau primăria (cu steag de la 1848) care sunt în diverse părți ale satului în care mă aflu). Gospodăriile au case mai mici sau mai mari, multe acareturi folosite în principal pentru prelucrarea și păstrarea produselor viticole și pomicole. În multe dintre case poți intra în interior pentru diverse detalii care te trimit cu gândul în secolele în care au fost făcute clădirile, îți poți imagina copiii pe băncile școlii cu numărătoarea în față și praful de cretă de pe tablă și mâini, îți poți imagina toate negocierile de la primărie și actele făcute la mașina de scris, îți poți imagina revoltele lui Tudor și mai ales cele din 1848, cu gândul poți vedea munca de iarna a femeilor în toate covoarele, ștergarele, perdelele și păturile din case, îți poți imagina petrecerile și caii din fața hanului, parcă simți vinul din fiecare butoi, poți simți (eu cel puțin) răscrucea de drumuri și crucea păzitoare de lângă ea, poți avea parte de câte o sesiune foto a unui cuplu proaspăt căsătorit, poți simți (cu gândul) mirosul lemnului din gospodăria dogarului sau a roților de fier de la trăsură (da, te poți plimba conta cost cu trăsura printre casele de lemn), îți poți imagina roata cu palete a morii de apă care macină porumbul sau grâul prin roata mare și grea pentru a scoate praful magic al mălaiului sau al făinii, poți vedea ciubotele vechilor suceveni în drumul de la casa albă, mică până la beci, poți simți gustul și mirosul mustului curgând din teascuri, poți vedea câte două fete frumoase care stau la povești pe prispa vreunei case... Astea ca să nu spun prin câte locuri mă trimit casele de lemn în gând. Și mă bucur că mi-am și îmi construiesc mereu amintiri, cele mai de preț comori ale oamenilor!
Ziceam că la urmă lăsăm biserica. Biserica are mai mult de 200 de ani (1813-1814 mai exact!), are hramul Sf. Dimitrie cel nou și a fost adusă din Drăguțești, Cotmeana, Argeș. Remarcăm cu ușurință sculptura pridvorului, a portalului de intrare și a brâului maicii Domnului care înconjoară biserica. Wikipedia ne spune multe detalii tehnice constructive, dacă vă intereasează ;). Eu prefer să vă spun cum m-am simțit acolo. Chiar dacă e rece și neîncălzită, biserica emană căldură prin toți cei care au intrat în ea. Și astăzi se mai fac slujbe aici și uneori (cel mai probabil vor fi și acum) slujbe de căsătorie sau botez. Stranele și altarul nu te lasă prea mult să vorbești. Mai mult te îndeamnă să le simți pioșenia, nu neapărat prin atingere , ci mai mult prin gând... Crucile din curtea bisericii te trimit și mai mult spre toată munca și cinstea strămoșilor...
O ultimă poză la o gospodărie (credeam că nu am văzut-o) și mă îndrept spre parcarea de unde poți intra direct în muzeu. Este o hartă 3D-imagine interesantă aici...
Mai am de văzut ceva fiindcă știu că aici sunt multe obiective. Intru pe poarta din spate a conacului, las trăsura în față și la stânga merg spre ultimele două obiective: baia turcească (sec. XVIII) și turnul de apărare. Baia turcească cu aburi (se spune că) e singura baie turcească de acest tip conservată integral de la noi din țară. ”Pereţii laterali sunt groşi şi în unele părţi se văd o serie de găuri căptuşite cu ceramică. Rolul acestora este de a permite circularea aburilor. Aerisiri asemenatoare se pot vedea şi pe cupola băii turceşti.” (sursa: www.jurnaldehoinar.com). În spatele băii este turnul de apărare circular (tot de sec. XVIII) ce făcea parte din fortificațiile conacului. Mai sunt două turnuri și pe zidul de apărare de la intrarea în conac...
Mai stau un pic pe o bancă să mai ronțăi ceva și să las bulucul de oameni să se împrăștie. Mulți își fac poze la imaginea cu chipurile lor în haine boierești... Bine, mi se duce de tot bateria de la telefon și mă bucur că reușesc să fac back-up la imagini înainte să se închidă de tot.
De la ieșire fac dreapta spre un magazin (poate găsesc un încărcător) și mai departe stânga spre gară. Am de așteptat până la gară până la 14.12 fiindcă tocmai am ratat un tren IR spre București. Mă așez pe o bancă să savurez berea primită la început la biserică. Îmi luasem niște covrigei cu sare și parcă nu îmi vine să îi mănânc. Până să îmi iau biletul mă uit la omul care tot se învârtea pe aici (nu avea curajul să ceară ceva) și se juca cu cei câțiva câini ce se mai tolăneau la soare.
Se așează lângă mine un băiat înalt și blond și își începe povestea. Că mama lui l-a născut și l-a părăsit la casa de copii, că l-a adoptat o familie mai mult de milă și că nu le pasă de el, că nu are buletin și nu poate munci. Se învârte în cercul vicios al banilor (al lipsei banilor). Îi e foame și eu în principiu nu dau bani. Îi dau covrigii și merg să îmi iau bilet. Mă bucură când ies de la sala de așteptare și văd că mâncase jumătate din caserola de covrigei. Povestea lui poate fi adevărată. Cel puțin știu că îi era foame...
Mă urc în tren (o săgeată) și mă așez la locul meu. Cu gândul la tot ce am adunat azi în amintiri. Până la Găești încă mai e lumină. De aici intrăm într-o mare albă care mă demoralizează puțin. Ca să nu cad în oala cu melancolie, scot capul pe holul din mijlocul trenului și urmăresc prin ușa de sticlă a mecanicului drumul. Știți, ca și cum ai sta pe scaunul mortului în mașină și urmărești drumul! O bună parte de drum sunt fascinat de ideea că mecanicul practic nu vede mare lucru. Nu e ca noi, călătorii care ne uităm pe geam și peisajul se schimbă mereu. Pentru ei sunt mai mereu două linii paralele care par să se unească spre orizont (absurdul optic geometric în geometria euclidiană) și de multe ori linia e îngrădită de bariere verzi. Aproape că reușesc să văd și bucuria unei curbe care mai schimbă din imagine. Pentru mecanicii de tren de multe ori evenimentele sunt opririle în stații și la stopuri. Bucuria simplului... Respect pentru munca lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu