Baia Mare (în maghiară Nagybánya, în germană Frauenbach) este reședința de județ a Maramureșului. Se află pe cursul râului Săsar și de la el vechea localitate avea denumirea Rivulus Dominarum. Orașul a fost atestat documentar în anul 1329 și s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele XIV - XV. În 1446, orașul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, în timpul domniei regelui maghiar Matia Corvinul, orașul a fost fortificat. Pornind de la informațiile astea și de la multe altele pe care le puteți citi pe wikipedia, veți înțelege de ce orașul este atractiv și prin munții din jur și prin ce găsim în oraș. Fiindcă și în oraș sunt destule lucruri de văzut: muzeul satului ținând cont că suntem în inima Maramureșului, muzeul de mineralogie ținând cont de tot substratul geologic, podurile de peste Săsar, multele biserici ținând cont de diversitatea etnică și religioasă, turnurile de apărare și cele ale breslelor... Dar anticipez prea mult... ;)
Fiindcă am aflat de multă vreme ce înseamnă ”baie”, vă spun că nu e cada de baie sau acțiunea de îmbăiere în sine. Vine de la ”baie” care înseamnă exploatare, mină, ocnă (este centrul zonei miniere în care se formează o zonă metropolitană) și de la stațiunile balneare din zonă (renumită este Șuior pentru aerul curat și pentru pârtia care se deschide în fiecare an printre primele din țară).
Și, ca să leg puțin de postările anterioare, mai adaug că ieri a fost ziua frumoasă, astăzi se estimează zi ploioasă sau cel puțin mai morocănoasă. Asta înseamnă zi de explorat orașul, trezire mai târzie (că doar e duminică!) și mers la votat. Mai ales că Dania e în biroul unei secții de votare și, din experiență, știu că o pauză de câteva minute în toată ziua în secție înseamnă mult. Pe drum găsesc niște gogoși înghețate (care în 15-20 de mintue vor fi tocmai bune), merg de votez la Dania la secție (una din secțiile de la Liceul Sportiv) și apoi la plimbare. Într-adevăr burează ușor, pe munte nu ar fi fost așa de plăcut... Pe lângă obiectivele mele (principale sunt Bastionul Măcelarilor, Piețele Cetății și Millenium și Muzeul Satului) Dania îmi sugerează să merg și la muzeul de mineralogie. Buuun! Merg. Trebuie să fie interesant!
Primul obiectiv este catedrala Sfânta Treime. Este catedrala Episcopiei Maramureșului și Sătmarului și a fost construită începând cu anul 1999. Până în 2003 s-au construit cei 11 metri subterani și până în 2017 s-a ajuns la înălțimea de +85 de metri în vârful crucii de pe cupola centrală. Se poate observa că mai sunt multe de făcut... O poză în părculețul din apropiere și merg spre muzeul de mineralogie.
Fac o poză impunătoarei catedrale greco-catolice Sfânta Maria (construită în 1999-2001). În interiorul bisericii se află înmormântat cel de-al patrulea episcop al Eparhiei de Maramureș, Ioan Șișeștean (sursă: www.episcopiamm.ro). De aici Google Maps mă duce pe străduțe, printre culorile toamnei și pe lângă restaurantul Rustic până la intrarea în muzeu.
Doar câteva cuvinte despre Victor Gorduza, întemeietorul muzeului. ”În anul 1966, după trei ani petrecuți la Școala Generală Dumbrăvița ca și profesor de geografie, Victor Gorduza este angajat ca îndrumător la Muzeul Județean Maramureș. Pasiunea pentru domeniul științelor naturii și identificarea într-o ladă uitată într-un depozit a 1502 eșantioane minerale, declanșează în Victor Gorduza dorința de a organiza la Baia Mare o expoziție permanentă dedicată florilor de mină.” (sursă: http://www.muzeuminbm.ro/nou/wp/victorgorduza/). După multe acțiuni de salvare și expunere a florilor de mină, în 10 decembrie 1992 se înființează Muzeul de Mineralogie.
Plătesc intrarea modică de 8 lei (cu excepția muzeului Grigore Antipa din București - din câte știu eu -, taxele de intrare la muzee sunt modice pentru a încuraja vizitarea lor) și taxa foto de 10 lei pentru a putea face și posta legal ce mi se pare interesant. Îmi las rucsacul la garderobă și pornesc vizitarea, mai întâi la parter și apoi la etaj (expoziție de flori de mină, expoziție de pictură tematică, film de prezentare a muzeului). Chiar de am ”la activ” câteva vizite la muzeul de geologie din București, sunt fascinat de exponate și, dacă nu aș mai avea și altele de vizitat, zău că aș sta aici cel puțin jumătate de zi. Bună recomandare!
Ies de la muzeu și mă îndrept spre Bastionul Măcelarilor. Pentru asta traversez parcul Mara și pe strada Progresului mers spre est spre strada cu sensuri separate Vasile Alecsandri. Din mijlocul străzii fac o poză spre turnul combinatului din Baia Mare. Este cel mai înalt coș de fum din țara noastră (351.5 metri, deschidere de 20 de metri la bază, 9 metri la vârf). A fost ineficient în combaterea poluării și a costat foarte mult, Baia Mare fiind declarat al treilea oraș ca poluare din România după București și Galați.
Fac stânga și la giratoriu găsesc în dreapta, vis-a-vis de piața Izvoare, Bastionul Măcelarilor.
”În anul 1469, printr-un document privilegial, regele Matia Corvin permite orașului Baia Mare să ridice ziduri de piatră în scop de apărare, ziduri care erau străjuite de șapte turnuri. Bastionul Măcelarilor a făcut parte din această împrejmuire de piatră străjuind Poarta de Sud a cetății, una din cele patru porți principale de intrare în oraș. Conform documentelor existente în cadrul Arhivelor Naționale Maramureș, acest bastion a fost ridicat undeva prin anul 1547, de către un anume Gaspar Dragyi, cu aprobarea regelui Matei Corvin. Zidurile au fost construite din piatră și au o grosime de un metru de formă circulară cu două niveluri. Nivel 1 – spațiu boltit care servea la depozitarea muniției, nivelul 2 – are spre exterior în zid goluri care serveau drept metereze.” (sursă: www.wikipedia.org). Este deschis de luni până vineri între 8.30 și 16.00. Acum, deci, nu îl pot vizita...
Nu-i nimic :)! Urmez săgețile care în 500 de metri mă duc în Piața Cetății sau începutul centrului istoric.
Centrul pieței e dominat de turnul Ștefan, turnul-clopotniță al fostei biserici cu hramul "Sfântul Rege Ștefan" din Baia Mare. Biserica de rit romano-catolic a fost construită în 1347-1387 și turnul a fost ridicat în 1446-1468 la inițiativa lui Iancu de Hunedoara pentru a marca victoria de la Ialomița (1442) împotriva otomanilor. Biserica trece prin multe incendii (printre care cele din 1552 și 1567), trece de la ritul romano-catolic la cel reformat calvin și prin folosirea dublă a ei ajunge să fie neglijată. Din 1721 (când ese finalizată de iezuiți) își pierde importanța până în 1847 când este demolată (mai puțin turnul) prin aruncare în aer cu praf de pușcă. În jurul pieței găsim biserica ortodoxă Sf. Nicolae, catedrala romano-catolică Sf. Treime construită în 1718 în stil baroc (parohia e menționată în zeciuiala papală din 1333-1337), ruinele bisericilor Sf Ecaterina (demolată la 1724, s-au păstrat pardoseala interioară și criptele zidite din cărămizi), Sf. Martin (construită în sec. XV și distrusă în 1567 în incursiunile principelui Ioan Sigismund de Zapolya, reconstruită, trecută la luterani și distrusă apoi de iezuiți; în 1720 a fost ridicată peste ea biserica Sf. Treime; în interiorul bisericii au fost descoperite morminte creștine de înhumație fără cripte și sicrie de lemn). Pe un zid sunt mai multe clopote care imită un carillon și niște copii au mers direct la ele și cumva au compus un cântec din sunetele clopotelor. Inițial părinții lor au fost rezervați legat de zgomot și mai apoi au lăsat copiii să se joace :).
Pe strada 1 Mai sunt câțiva pași până în piața Millenium cu câteva construcții metalice inedite, casa Iancu de Hunedoara (”În 1446, anul în care devine guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara începe construcția unei case pentru soția sa, Elisabeta. Casa urma să facă parte din castelul medieval din Baia Mare. Cu aproximativ 45 de ani mai târziu, construcția este finalizată de fiul acestuia Matei Corvin, care devine rege al Ungariei. După Marea Unire din 1918, Casa Iancu de Hunedoara intră în posesia statului. Când România a ieșit din comunism, după 1989, părți din clădire au fost vândute către diferite persoane fizice și firme. În ziua de azi, casa este deținută de 9 proprietare printre care și Primăria municipiului Baia Mare.”, sursă: https://zigzagprinromania.com/blog/iancu-de-hunedoara/) și galeria Oliver Thurman unde vizitez gratis expoziția centenară ”Gheza Vida și prietenii săi artiști”. Chiar dacă a avut o carieră artistică dezvoltată, apartenența sa politică de stânga mă face să am ceva rețineri asupra personalității lui. Aici puteți citi mai multe despre Gheza Vida.
Vreau neapărat să vizitez muzeul satului și merg repede într-acolo. Pe net aflu că se închide la 16.00 și măcar așa în fugă vreau să îi umblu ulițele. Pe strada Podul Viilor ajung la podul cu același nume de pe Săsar. Poarta Podului făcea parte din fortificațiile despre care v-am povestit mai sus. Poarta este atestată la 1599 și permitea accesul în cetate dinspre nord. După un secol rolul fortificațiilor scade treptat până spre începutul sec XIX.
Trec pe lângă Monumentul Soldatului Român, traversez Câmpia Tineretului, las la stânga Muzeul de etnografie și artă populară și ajung la poarta maramureșeană de intrare în Muzeul Satului. Plătesc taxa de 5 lei și mi se spune că pot sta și după 16.00 fiindcă paznicul stă cam până se întunecă. Încerc să nu stau prea mult peste ora de închidere deși mi se psune că nu e nici o problemă :).
Casele de lemn cu multe acareturi reprezintă cele patru zone ale Maramureșului: Chioar, Maramureșul istoric, Lăpiș și Codru. Fiecare gospodărie are curtea care miroase a iarbă și a lemn (acum a toamnă cu covor de frunze peste tot), casa cu mobilier funcțional și anexele (șura, grajdul, găbănașul, cotețul pentru porci și cel pentru păsări). Pe lângă gospodăriile tradiționale găsim și instalațiile tehnice (oloiniță, teasc, batoză etc) care completează imaginea satului maramureșean autentic.
Centrul ”satului” e dominat de turla bisericii din satul Budești construită pe la 1590. În 1630 a fost donată comunității ortodoxe din satul Chechiș și abandonată în 1824 când a fost construită o biserică mai mare pentru nevoile comunității. În 1939 episcopul unit Alexandru Rusu și preotul Gheorghe Rusu au plătit 10.000 de lei din veniturile personale parohiei Chechiș și au adus biserica pe Dealul Florilor (unde e în prezent). Între 1953 și 1990 biserica a fost închisă și din 1998 reintră în uzul liturgic devenind o ”biserică vie”.
Vă redau îndemnul de final din istoricul bisericii: ”Atunci când treceți pragul acestei bisericuțe, gândiți-vă că sunteți primiți cu bucurie în comunitatea de credință și dragoste a celor care, vreme de patru veacuri, s-au închinat aici cu evlavie și au sfințit acest lăcaș prin rugăciunile lor stăruitoare.”
Înainte de a ieși din muzeu (puțin după ora 16.00) mă adăpostesc de ploaie într-un foișor să mănânc ceva și să beau un pic de apă.
Ies în Câmpia Tineretului și am parte de o lumină caldă înainte de apus, perfectă pentru a lumina ziua asta așa faină. Pașii mă duc (fredonând ”Toamnă la Șuior”) spre Muzeului Soldatului Român. Este fain realizat, cu multe personaje reprezentate și mai mult mă opresc la cimitirul dedicat soldaților români din diviziile 6 și 7 infanterie căzuți în luptele din nordul Transilvaniei în anul 1919. Fiindcă, să nu uităm (asta aflu și eu citind pe net acum), momentul 1 decembrie 1918 nu a definitivat luptele cu maghiarii din Maramureș. Ungurii nu au acceptat deciziile armistițiului de pe Frontul Balcanic (Belgrad) și s-au aliat cu statul bolșevic atacând astfel românii pe două fronturi. Conflictul rusesc intern ajută organizarea pe frontul de vest în două grupuri (de nord sub comanda lui Traian Moșoiu și de sud sub comanda lui Gheorghe Mărdărescu) și avansul până la Budapesta unde armata ungară este învinsă definitiv la 4 august 1919. Mai multe puteți citi într-un articol bine documentat aici. Cu pioșenie mulțumesc în gând celor amintiți aici pe pietrele funerare și merg mai departe.
Google Maps mă duce pe strada Turbinei până la Casa de Cultură a Sindicatelor și trec Săsarul spre hotelul Rivulus pe lângă care știam că aș putea găsi ceva magneți de frigider pentru acasă. Nu găsesc nimic deschis și doar la un non-stop o fată foarte simpatică nă dirijează spre mall-ul Maramureșul unde aș putea găsi. Pe drum găsesc un turn de apă foarte interesant. Nu găsesc nici aici nimic deschis, mănânc o shaorma la farfurie și beau o bere vis-a-vis de mall și Dania îmi sugerează prin mesaje să merg la Vivo! Aici are o confirmare că voi găsi magneți. Pe drum trec pe lângă Planetariu și prin spatele magazinului Kaufland. Mă simt tare ciudat în mall (eu care evit pe cât posibil magazinele mari) și merg direct la țintă (mulțumesc mult, Dania pentru ajutor!). Ne vedem mai pe seară acasă și îi voi spune că mai stau o noapte fiindcă mi-am adus aminte că mai am ceva ce îmi doream de mult să vizitez în apropiere. Veți vedea în postarea următoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu