Pirin 3-10.10.2015 - începutul și prima zi

Creasta munților Pirin, un vis început în 2006 cu cele mai înalte vârfuri, continuat în 2007 cu o ambiție solitară și o exagerare a efortului cu efect asupra creșterii lichidului sinovial (mai pe românește ”apă la genunchi”) și a durerilor aproape imposibil de suportat (retragere pe la cabana Banderița)... Am mai fost o dată în Pirin la schi în iarna 2009-2010 și visul tot îmi era neîndeplinit... Planul meu era să merg anul ăsta în Pirin la începutul lunii septembrie. Aveam și o colegă de club doritoare pentru acea perioadă și nu am putut eu datorită unor probleme de sănătate. La început de octombrie problemele sunt aproape vindecate și sunt hotărât să plec. Nu mai am partener de tură și pentru mine asta nu e o piedică. Merg și singur! Vremea se anunță de toamnă cu o zi cu precipitații în toată săptămâna și temperaturi undeva spre zero grade în special noaptea. Caut cea mai convenabilă variantă pentru drum și aceasta se dovedește a fi cu autocarul până la Sofia cu plecare din autogara Filaret (la 20 de mintue de casa mea) la 16.00 și la 19.30 în fiecare zi. După vreo trei săptămâni voi afla de la o prietenă ca cele două curse merg pe rute diferite (cea de la 16.00 prin Pleven, cea de la 19.30 prin Veliko Târnovo). Oricum eu știu că trebuie să ajung în Sofia, capătul ambelor curse. Cu concediul pregătit din vreme, nu am decât să stabilesc la ce oră plec. Cum sâmbătă dimineață mai am câte ceva de rezolvat, abia pe seară mă înfățișez la autogară pe la 18.30, cu o oră înainte de plecarea autocarului. Am rucsacul mare și pe cel mic în care am bocancii de iarnă. Îi încalț în locul sandalelor abia pe munte! Stabilesc cu șoferul (bulgar) să plătesc 40 de leva (puteam plăti și în lei sau euro) și la drum!

Autocarul merge direct spre Giurgiu și apoi peste Dunăre (cu verificarea cărților de identitate sau a pașapoartelor - pentru ultimele durează nițel mai mult) în Ruse. Pentru o săptămână, Cezare, să te obișnuiești cu literele bulgare! Reușesc să mai ațipesc puțin și cam pe la 23.00 face prima pauză de 15 minute în Veliko Târnovo. La autogară mă uimește modul de parcare. Autogara e în pantă și la întoarcere aproape zici că se răstoarnă autocarul. Nici o problemă pentru șofer (de fapt doi șoferi care aici vor schimba locul de la volan)! Mai departe chiar reușesc să adorm fiindcă știam că în jurul orei 2.00 ajung în Sofia (inițial înțelesesem 12 - dvaise și mi se părea mie prea puțin ;) ). Chiar la ora pomenită ajungem în Sofia în Țentralna Avtograra/Central Bus Station chiar lângă gara de tren.

Eh, acu-i acu'! Ce să fac eu până la 7.30 când am bus mai departe spre Bansko (eu de fapt cobor chiar puțin înainte de Bansko și Razlog în pasul Predel)? Informația despre acest bus o primisem de la Mihaela și Adi Gâz, prieteni care fuseseră în Pirin la sfârșitul lunii august a.c. Hai să mă plimb prin împrejurimi puțin să recunosc zona. Ies din autogară la dreapta în centrul comercial din fața gării. Mai vorbesc puțin la telefon cu prietena (e admirabilă, nu contează că e ora 2.00  - aceeași oră ca în România - și ceva noaptea pentru a vorbi!), mai recunosc vechea gară acum în refacere și centrul cu magazine pe unde se coboară la metrou. Explorez culoarele spre stația de metrou (evident închisă la ora asta!), ies la suprafață și pe bd. Hristo Botev văd un hostel. Intru doar să văd de preț: 20 de euro! Imens, doar n-oi sta aici! Mai sunt câteva ore până dimineață și le pot petrece în autogară. Urc în sala de așteptare și nu vreau să mă ia somnul. Oamenii sunt care mai de care, unii mai simpli, alții puțin mai dubioși. Mai am vreo 40 de pagini din ”Expediția Bumerang” a lui Bengt Danielsson, expediție de explorare a Australiei a etnologului suedez, fost membru al expediției Kon Tiki, împreuna cu soția și fata în 1956. Le termin, las rucsacul mare pe poziție și doar cu cel mic cobor de îmi iau ceva de mâncare (oricum nu știu câți pot ridica rucsacul mare la cât de greu e; mereu sunt cu ochi în zona rucsacului mare!) și mai moțăi puțin până la ora 7.00 când se deschide casa de bilete pentru busul de Bansko (15 leva). Ies în autogară la răsărit și apoi la busul care mă duce spre Blagoevgrad și Bansko.

Cu o oprire în Blagoevgrad (ce plăcut e să recunoști locurile!) unde îmi iau două banane și două croissante cu cremă de alune (ceva nou, nici la noi nu au apărut până acum sau nu le-am văzut eu!) și mai departe la drum. Îi explic șoferului unde vreau să cobor și îmi zice că știe locul. Îmi face semn (toate astea în bulgară) să stau liniștit că îmi spune unde să cobor. Și așa face, la ora 10.00 oprește în pasul Predel unde rămân cu cele două rucsace. Deci aici, Cezărică, începe călătoria ta mult dorită!

Fac o poză la monumentul din pas (cabana Predel se află la vreo 40 de minute în spate), iau apă și identific punctul de legătură pe BR între Rila și Pirin (de fapt este o mare magistrală turistică E-4, voi afla asta mai încolo peste vreo două zile!), îmi pun bocancii în picioare și rucsacul în spate (sper să nu fie atât de cald să merg ca în 2006 pe piatră cu bocancii de iarnă!), câteva poze la panoul cu informații despre parcul național Pirin (de reținut cele 180 de lacuri glaciare din tot masivul!) și la drum pe drumul asfaltat. Tocmai ce spuneam acum câteva zile că nu contează neapărat cifrele cât senzațiile și trăirile. Eu chiar voi trece în traseul meu pe lângă câteva din aceste lacuri și abia aștept să le văd!

Urc pe asfalt și la o fântână (pe care o placă marchează existența Bulgariei de 1300 de ani!) întreb prin câteva cuvinte de direcție (”Iavorov hija?” ”Da, da!” ”Blagodaria!”). Continui și văd o săgeată pe un drum la stânga prin pădure. Cred că marcajele urcau pe asfalt, eu fac la stânga fără să mai văd marcaje (și așa rare!), ajung la o veche tabără doar cu un câine lătrător și un radio cântător și drumul pierde din asfalt. La capătul de jos al pârtiei Kulinoto niște vaci se uită interesate spre mine, continui la stânga pe drum și dispare orice semn. Am încredere în drum, poate așa o fi marcajul prost la început! Sau poate am fost eu chior și nu am văzut când trebuia să fac dreapta. Trec pe lângă o stație de apă cu un cal curat priponit în curte și câteva mașini, mai urc un pic pe drumul de acum de pământ și la un foișor drumul se închide în față și continuă la stânga. Aș coborî spre capătul pârtiei și îmi zic să continui pe drum. Urc, urc, urc și deodată drumul în față se blochează și o variantă coboară la stânga. Cred că valea vrea să mă mai țină la ea fiindcă drumul mă scoate la niște pajiști care mă depărtează de munte spre pasul Predel (mai precis mai la est de pas). Găsesc drumuri de căruță și cobor printre vaci la stânga spre primele case. Sunt hotărât să revin în pasul Predel și să reiau căutarea marcajelor. Intru pe o uliță (înseamnă stradă în bulgară!) și sunt hotărât să întreb primii oameni cum revin la pasul Predel.

Primii oameni sunt la o pensiune în parcare, întreb un tip la mașină (își pregătea undițele) în engleză de pasul Predel și o cheamă pe soția lui care știe mai multă engleză. Nici ea nu deslușește harta, doar știe că suntem în zona Boikov Rid. Își aduce laptopul și găsește pe net aceeași hartă cu a mea și soțul (Ivan, mi se va prezenta la despărțire!) se oferă să mă ducă cu mașina lui vreo 10-15 kilometri pe drumul ce urcă de la Razlog spre Iavorov pe la terenul de golf. Cu mulțumiri urc în mașină și povestim câte ceva în cele 10-15 minute de drum! Ei veniseră la pescuit și speră să prindă ceva. Se miră că sunt singur și abia observăm (de fapt Ivan observă!) săgeata spre Iavorov. Eu știam că această primă cabană e undeva cam pe la 2000 de metri. Pe ea scrie 1740 metri! Îi mulțumesc lui Ivan și pornesc pe eco-potecă (Eko-Pteca) marcată cu BG spre Iavorov (3 ore pe o săgeată, 2.5 ore pe alta!). Poteca urcă printr-o pajiște alpină lăsând Rila în spate, salut și depășesc o pereche ce părea să fi venit la plimbare, și continui prin pajiște, apoi prin pădure și tot mai abrupt pe firul văii ce-și are obârșia în Suhodolski ezero. Cam într-o jumătate de oră de la plecare intersectez un drum de mașină (pe care cred că se urcă cu mașina la Iavorov) și apoi tot în sus urmărind marcajele BG. Uneori întâlnesc și marcaj PR (neobișnuit pentru Bulgaria și partener de drum pentru vreo două zile de acum încolo). La prima intersecție cu drumul (căci va mai fi încă una până la cabană) sunt câteva panouri informative despre flora și fauna locală. Poteca tot urcă și după o oră și jumătate de mers (adică la 14.30) de la primele marcaje de la asfalt sunt la poiana cabanei Iavorov.

Aici e prima cabană Iavorov ridicată la 1900, urmează pe dreapta o mică bisericuță, pe stânga cabana salvamontului și apoi marea cabană Iavorov. Las rucsacul mare pe terasa plină de turiști veniți în principal cu mașinile, intru de comand (cu ajutorul unei bulgăroaice tinere) niște cartofi prăjiți, o ciocolată caldă și un castron de lapte de vacă (un fel de iaurt mai exact), las tricourile să se usuce, iau apă în sticla de 1.5 litri și în bidon, duc vasele la bucătărie (așa face orice montaniard normal, la noi nu se obișnuiește asta!), întreb de poteca spre Konceto (cervena pteca - înseamnă poteca roșie, nu neagră cum tind să cred, neagră e cerna!) și pe lângă panourile explicative din fața cabanei (în bulgară doar!) ajung în spatele cabanei unde îmi încep traseul (15.30)! Din dreapta văd că vine BR pe care trebuia să fi ajuns eu în planul inițial!

Pentru puțină vreme poteca urcă prin pădure de pin cu multă iarbă pe versantul stâng al văii (drept cum urcăm), trec repede pe lângă o gaură dintr-o conductă de captare de apă (pare un izbuc), salut o bulgăroaică ce tocmai cobora, pe stânga spre firul văii văd că se formează mici canione, salut un cuplu cu parapante (para-gliding) care se bucură și apreciază locul și zona Konceto unde vreau să ajung pe seară, trec printr-o zonă de jnepeni de 3-4 metri înălțime și ajung la micul refugiu din piatră

Bunkera. De aici cam ies în pajiște alpină care urcă din treaptă în treaptă spre înălțimi. În stânga (mai întâi) și apoi în dreapta încep să se vadă pereți masivi, primele ziduri ale cetății de piatră prin care mă voi plimba până mâine la prânz! Eh, nu e chiar plimbare fiindcă suntem deja pe la 2300 de metri și tot urcăm (nu spun aici ca personalitate multiplă, vă includ și pe voi, cititorii, în descriere)!

Cam pe la 16.30 întâlnesc un cuplu pe la 40-45 de ani care vrea să urce tot la Konceto. Sunt în adidași și, mai ales ea, destul de obosiți. Știu doar bulgară și mi-e greu să le explic condițiile de sus: nu se servește mâncare, nu e apă și doar câteva paturi cu câte două-trei pături. Doar e un refugiu mic la 2800 de metri! Îi depășesc și chiar mă uit dacă o așteaptă pe prietena/soția lui. Eu așa aș fi făcut chiar și fără a ajunge la ținta dorită! Văd că se oprește să o aștepte și eu continui mai departe. Ajung rapid la micul pinten de deasupra lacului Suhodolski Ezero (aflat cam la 2440 metri altitudine). Deasupra încă pare mult de urcat și e doar ora 17.00!

Poteca tot urcă printre tufe de jnepeni și ajunge într-o mică platformă pe care o ocolește pe dreapta pe curbă de nivel și apoi în urșoară urcare spre creasta ce unește linia principală a masivului cu piciorul vârfului Okaden (2475m). Până aici urc în umbră și mă tot uit în spate să văd dacă cei doi mai urcă. Cred că s-au oprit undeva înainte de lac fiindcă nu îi mai văd și mă bucur că au renunțat la încercarea lor temerară. Ar fi avut ceva de furcă pe zona de creastă ce urmează! Urc în creasta amintită și mă izbește soarele din ceața de pe vârful Butin (2688m) aflat pe creasta principală. Între mine și vârf se adâncește circul Okadenski (Okadenski Țirkus) cu frumosul tău Bajura vreo 200 de metri mai jos de mine! Fac stânga și în 10 minute sunt în șaua Suhodolski Preval unde un marcaj pornește la dreapta spre Zaraza (o fi frumoasa Zaraza din cântec :D). Cred că sunt mai sus de 2600 de metri altitudine și vremea e superbă (17.50)! Valuri de ceață și de soare trec prin jurul meu, razele răzbesc prin pernele albe din nori, mai vine câte o fereastră de lumină... Un fel de Rai, că tot există cabana Rai în Stara Planina!

Știu că de acum mai este o zonă destul de plată, cu mici urcușuri și coborâșuri până la refugiul Konceto. Știam cât de frumos e de data trecută, dar amintirile sunt destul de șterse și ca urmare fiecare pas îmi e un prilej de bucurie! Sub mine se adâncește valea Blajinska Rid prin perdele de ceață, în sus tot urc pe curbă de nivel pe pante de 40-45 de grade pe care nu se vede poteca la distanță. Doar la câteva zeci de metri în față se văd câteva marcaje care îți descoperă pas cu pas drumul. Urc undeva pe sub vârfurile de 2700-2800 de metri Kamenitița (2726m) și Baiuvi Dupki (2820m) și pe curbă de nivel tot aștept să văd refugiul în stânga potecii. Sunt aproape la apus și mă uit de multe ori înapoi spre vest spre munții din Macedonia pentru culorile portocalii-roșiatice. Uneori se reflectă și în plăcile pe care calc cu grijă... O ocolire de picior de munte în ușoară urcare, apoi încă unul și uite în stânga cubulețul-refugiu (19.15). Ies pe poteca dedicată la stânga și în trei minute sunt la refugiu. 

Încă nu e întuneric, spectacolul este fantastic. Cu rucsacul lăsat în refugiu fac poze în toate direcțiile, mă uit spre adâncile văi din SV și mai ales din NE, caut să fac cât mai multe poze cu crestele zimțate de pe lângă mine și aștept să se întunece. Pe refugiu văd că scrie 2775m, ceva mai puțin decât știam eu. După câteva felii de brânză topită și niște șnițele vegetale intru în refugiu cam pe la 20.00, scriu ceva în jurnal și mă bucur de toate lucrurile lăsate aici de alți buni montaniarzi (nițică tărie, reviste, jurnal). Scriu în jurnal (mă bucur când mai văd scrisul unor alți români) și cel târziu la 20.30 adorm în sacul de dormit pe patul din dreapta. În refugiu pot dormi cam 10 oameni cu tot locul strâns dintre paturi. Las spațiu de manevră în caz că mai vine careva peste noapte! Uitasem că refugiul are un mic gemuleț pe care voi scoate capul mâine dimineață și voi avea o mare surpriză! Vedem în povestirea următoare!

Plimbare între ploi 26.09.2015

Inspecție în Crai 19-20.09.2015

Inspecție în Crai 19-20.09.2015

Colegi de tură: Raluca Leucă, Dana Chindriș, Andrei (Piggy), Emilian Drancă, Cezar Partheniu

Cu câteva zile înainte nici nu plănuiam să vin în Crai. Știam că doi colegi de club vor să facă o tură ”de forță” pe creasta nordică într-o singură zi. De ar fi mers două zile, intram și eu în planul lor... La discuțiile de pe lista clubului o altă colegă, Raluca, îmi spune că ar vrea să meargă în Crai două zile. Atât mi-a trebuit :D! Instantaneu construiesc traseul și mi-l aprobă (cu ideea că poate dormim sus), mai vin doi prieteni de-ai ei, Dana și Andrei, și încă un coleg de club, Emilian. Deci grupul e făcut, convenim cum să ne întâlnim (eu cu Emilian la tren în Gara de Nord și apoi cu restul în autogara Bartolomeu din Brașov) și sunt tare bucuros că revin pe munte (serios) după mai bine de o lună (ceva probleme fizice nerefăcute complet care așteaptă doza de medicament ”munte”)...

Ziua 1 - sâmbătă 19.09.2015

Sâmbătă la 6.00 (ora stabilită) sunt în gară și Emilian nu apare. Are telefonul închis... Cine știe, nu o fi sunat alarma... Îmi iau bilet dus-întors la regio și urc în trenul care mă duce până la Brașov (10.12). E multă lume și nu am loc pe scaun. Pun rucsacul pe hol jos și mi-am făcut canapea. Mai urcă lume, mai coboară lume, eu merg până la capăt. Eu și cu o pereche ce vor să meargă tot în Crai. La început nu vorbim și doar schimbăm câteva zâmbete și cuvinte când urcă o pereche cu șaptezeci de mii de sacoșe de rafie cu tot felul de linguri de lemn, clești de lemn pentru prins rufele... Vor să le vândă și soțul reușește cât de cât să le strângă. Au de furcă cu nașa fiindcă nu au bilet, întâi le dă bilet până la Ploiești (nu au spus unde merg), apoi le ia banii până la Brașov (”Eu vroiam să vă dau banii, dacă nu m-ați întrebat?”). Zâmbim pe seama lor și la un moment dat vine vorba că mergem tot în Crai. E mai greu să vorbim fără hartă, scot harta din rucsac și le-o dau colegilor să o studieze. Vor să meargă la Curmătura și mai târziu vor afla de la cabană că nu sunt locuri. Se reorientează atunci pentru un traseu prin chei spre Brusturet (neavând hartă folosesc metoda fotografierii hărții mele - foarte utilă!) Până să le povestesc pe hartă câte ceva, schimb câteva vorbe cu Ioan Stoenică, colegul de munte, care acum merge acasă la Brașov să prelucreze niște materiale pentru emisiune. E mai liber să mergi pe munte în timpul săptămânii și să lucrezi în week-end... Trece timpul, după Predeal găsim locuri la etaj, cu ajutorul lor reușesc să golesc cei doi litri de compot pentru a lăsa loc apei atât de utile în Crai și primesc telefon de la Emilian: din somn închisese telefonul în loc să dea alarma pe snooze! E într-un interregio și recuperează repede distanța. La 11.00 va ajunge în Brașov. Îl vom aștepta chiar dacă pierdem timp prețios pentru munte! 

În Brașov vorbesc cu Raluca (vine cu Dana) să ne vedem în autogară. Nu-i grabă până vine Emilian! Piggy vine tot acolo. Cu 23 ajung la autogară, umplu sticla cu apă și mă pun pe așteptat. Vin întâi Raluca cu Dana, apoi Emilian și ultimul Andrei. Primul bus spre Zărnești e la ora 12.00! Pe fiecare ne costă 5 lei biletul și ne ocupăm câte o banchetă! Între noi se așează un nene zărneștean undeva pe la 70-75 de ani. E tare fain și vorbăreț, păcat că din spate (două banchete mai în urmă) auzim doar secvențe din povestirile lui. Despre lupta de la Zărnești dintre turci și austrieci, despre locurile unde au avut loc evenimentele (de exemplu aproape de casa parcului turcii conduși de o călăuză peste munți i-au prins pe austriecii îmbăindu-se în Bârsa și a fost ușor să-i măcelărească; locul se numește ”La morminte”), despre linia de tren de pe Bârsa Groșețului care aducea lemn sau piatră și era mai sus de locul de descărcare ca să folosească gravitația la operațiunea asta, despre fabrica de armament (idee pornită de la Emilian), despre munții mici din zonă, despre fabrica construită de Malaxa șa Zărnești și despre Piatra pe care a urcat o singură dată în tinerețe și a mers pe toată creasta (atunci e posibi lsă nu fi fost marcaje), despre Ana Pauker și legende despre ea, despre multe altele... Eu cu Dana auzim câteodată știrile de la radio care acoperă vocea molcomă a partenerului nostru de drum... 

La ieșirea din Brașov busul mersese pe un ditamai caruselul rutier până la drumul direct spre Cristian și Râșnov. În Zărnești tot așa ocolește mult până să ajungă la gară ca să lase oamenii peste tot. În fine după 45 de minute suntem în centru la giratoriul spre Plaiul Foii. Căutăm un magazin și un taxi să ne ducă spre Plai. Îmi iau baterii de la magazin și prin dispecerat vine u ntaxi cu care convenim să mergem toți cinci. Inițial prețul era de 50 de lei, la final e de 60! Merge în 5 ca să scutim tot drumul prăfuit și însorit până la intrarea în traseu! Mulțumim șoferului și la 13.10 ne lasă chiar la intrarea în nou traseu marcat cu TR după intrarea pe TG pe valea Urșilor spre refugiul Diana. Vedem săgețile noi și timpii estimați și calculăm că e posibil să ajungem sus la Ascuțit până la înserat. Doar de mergem susținut! La 13.30 suntem gata de drum, săgeata spune 5,5-6,5 ore până sus!

Pornim pe toropeală pe primele câteva sute de metri pe plai cu o mică oprire pentru un grup de brândușe de toamnă...

Așa de bine e când ajungem în pădure. Am scăpat de dogoarea soarelui. Poteca cunoscută, acum marcată, urmează firul de apă și ne oprim să alimentăm cu apă proaspătă. Eu știam că mai sus la izvorul lui Orlovski vom găsi apă și sunt de acord cu vorba Ralucăi: ”mai bine iei apă de unde vezi și e sigur”. Culoarul de pădure urcă, printre niște pânze de păianjen vedem pentru prima dată creasta și norii albi împrăștiați care se joacă pe deasupra noastră... Eu cu Emilian rămânem mai în urmă să mai povestim una-alta, colegii merg ceva mai repede... În pădure aproape de izvorul lui Orlovski se vede valul de pietre de la tragedia care a modificat multe în munți și în suflete în 2012...

Traseul cotește aici la stânga și în față o săgeată ne indică 3 minute până la izvorul lui Orlovski. Pe aici se urca până acum spre săritoarea de la Malul Galben (acum se ocolește pe marcaj și chiar sunt curios să văd cum e această zonă). Abia se vede izvorul lui Orlovski pe dreapta văii (una din importantele surse de apă din Piatra Craiului) și îi opresc pe colegii care tind să tot urce. Lăsăm rucsacii și alimentăm cu apă proaspătă și Raluca cu Andrei urcă vreo câteva sute de metri cam până sub Hornul Pământos/Nisipos. Normal pentru o ”capră neagră” :D!

Ne reunim la rucsaci și coborâm la intersecția de mai jos pe unde merge marcajul. Aici e partea interesantă! Pe prima parte mergem pe curbă de nivel prin pădure tot așteptând pantele despre care tot citisem. Și ele nu întârzie să apară! Cotim la dreapta și urcăm pe niște trepte de pământ care nu știu cât de plăcute sunt la coborâre și mai ales pe sau după o vreme ploioasă. Bine că asta nu ar fi mare lucru! Urcăm într-o mică șeuță lângă un perete de piatră și urmează mereu câte ceva nou...

După șa mai urcăm puțin prin pădure și trecem pe primul lanț pe sub un perete. E nevoie de lanțul ăsta aici fiindcă e brână și sub potecă e un pic vertical! De la capătul lui doar ce mergem câțiva metri la stânga și urmează al doilea lanț. După mine aici e partea cea mai tricky a traseului. Stâncile se strâng într-un mini-canion cu pantă de pământ pe el. Este montat lanțul pe partea dreaptă și nu găsesc pașii necesari să ajung la cablu. Aș putea să mă țin de un copăcel care se cam mișcă. ”Emilian, vino să îți dai și tu cu părerea!” E cam greu să stăm amândoi aici și totuși urcă pe lângă mine. Cum are bocancii de iarnă cu talpă rigidă (față de ai mei de vară cu talpa moale), are siguranță mai mare pe treptele înclinate de pământ negru. Trece pe stânga mea ușor și găsește pașii încă vreo doi metri în sus. ”Acolo e buba!” Îl văd că trece lejer cu prize pe pereți și trăgându-se de niște rădăcini solide. În câțiva pași e deasupra lanțului în loc sigur. Stă să vin și eu și îmi ghidează pașii. Pfuah! Am trecut! ”Da, la coborâre chiar e necesar cablul” Nu cred că aș vrea să cobor pe aici! Mai încolo ne vom întâlni cu mulți montaniarzi (bineînțeles că și cunoscuți) și le recomand să coboare pe Malul Galben. Mi se pare mult mai safe!

Mai urcăm ce mai urcăm în sus-dreapta pe pantă de pământ prin pădure și ajungem la șaua din capătul de sus al Hornului Nisipos/Pământos. Eeee, e altceva aici! Facem pauză de poze și odihnă și mă bucur că m-au așteptat colegii. Emilian le explică întârzierea mea până să ajung și eu la locul de popas. Știu, ca orice român care își dă cu părerea, spun și eu și susțin ideea că ar fi fost mult mai bine să fi făcut marcajul cu lanțuri pe săritoarea de la Malul Galben sau pe Horn. Venind pe aici și cu alte ocazii, pot susține părerea (ca și alți montaniarzi) cu experiența. Doar știu că am urcat și iarna pe săritoare și o cordelină de suport a fost suficientă. La fel și pe urcarea/coborârea pe Horn! De aici se vede frumusețea crestei și ”capra” noastră dragă ce îmbrățișează și respiră Muntele!

Abia ne urnim din loc fiindcă e tare frumos aici! Pe poteca alpină veche urcăm prin iarbă peste încă un pinten stâncos și ieșm la șaua de deasupra Malului Galben. E o ditamai momâia în șa și chiar îi arăt lui Emilian pe unde am fi venit de pe săritoare... În sfârșit recunosc locurile, deci partea nouă s-a terminat aici. Mai urmează una în partea de sus din câte știu eu... Urcăm prin pădure pe potecă în sus și dreapta, mai trecem peste niște copaci căzuți și aranjați oarecum și ieșim la Adăpătoarea Caprelor. Colegii noștri sunt aproape la refugiu, îi mână teama de a nu găsi locuri sus la Ascuțit (bănuiesc asta). Stau să vină Emilian și îi arăt marea arcadă de la Adăpătoare și bazinul de beton unde se adună apă. E tare fain să fii sub arcadă și facem presupuneri cam peste câte zeci/sute/mii de ani se va desprinde în urma înghețurilor și dezghețurilor repetate.

Mai urcăm puțin și văd că diferența de altitudine tot scade spre refugiul Speranțelor (1685-1690 metri). Înseamnă că mai avem puțin... Ajungem la cablul vechi pe care îl știam, trecem de el în câțiva pași și mai avem un pic de urcat pe poteca evidentă până la refugiu. Colegii ne așteptau și de jos mi se pare că e Serghei, colegul nostru de club, chiar pe ”terasa” refugiului. Îmi confirmă asta când ajungem. ”Bună ziua :D!” ”Bună dimineața zilei :D!” Chiar nu ne așteptam la așa întâlnire. Știți vorba aia, se întâlnește munte cu munte, d-apăi om cu om... E în trecere și plimbare și ca echipă de suport pentru alți doi colegi (Alin Brădeanu și încă unul căruia i-am uitat numele :D) care ar trebui să vină dintr-un traseu în perete. Mai schimbăm câteva vorbe și apar colegii noștri, ne bucurăm de (re)vedere și parcă nu ne mai vine să plecăm. Tare de treabă Serghei (altfel n-am fi colegi de club și prieteni!) se oferă să ne ducă mâine cu mașina până în Brașov dacă ne nimerim la ore...

Cam pe la 17.25 ne salutăm și continuăm urcarea. Mai avem două ore și jumătate aproape până la întunecare... Ca mai înainte, Raluca cu Dana și Andrei merg mai în față, Emilian și cu mine mai în spate. Am mai fost de câteva ori pe brâu și cu același nesaț absorb fiecare imagine. Caut să mențin și un ritm suficient pentru a ajunge pe lumină... Tot urcăm, trecem fire de padini și lanțuri, ne apropiem de zona cu stâncă pe dreapta, mai depășim (acum ajutați de lanțuri) trepte unde altă dată urcam lejer la liber, trecem prin fereastra pe lângă care ocolește un alt lanț, coborâm la firul canionului Ciorânga pe care îl traversăm puțin mai jos de unghiul de unde l-am văzut prima dată, ne întâlnim cu un grup mare de vreo 10 montaniarzi care coboară și îi lăsăm să treacă (în grup sunt doi cunoscuți de la ”Floare de Colț” București cu care schimbăm câteva impresii), mai urcăm cu ceva pauze prin zona mai golașă a ramurii de sus a brâului Ciorânga și puțin înainte de apus (19.00) suntem la schimbarea de direcție aproape la 2000 de metri. Pauză de regrupare și respiro! De multe ori m-am uitat și în spate la peisaj fiindcă știți vorba, traseul e pe jumătate făcut dacă nu te uiți și înapoi de unde ai venit! Și uneori chiar nu vedem de unde am venit de sub perete!

Marcajele fac dreapta și urcă în trepte (sunt și două lanțuri pe care aproape nici nu le observăm) pe peretele stâncos. În alte dăți coborâsem sau urcasem direct pe treptele de stâncă și iarbă... Acum urmăm poteca uneori acoperită cu pământ negru și alunecos. Atenție deci la fiecare pas mai ales că vine seara... Am trecut de limita celor două mii de metri, tot mă uit pe GPS (pornit ca să înregistrez track-ul pentru noul traseu marcat) și anunț mereu altitudinea. ”Mai e puțin!” îmi spune Emilian.  Ieșim la o pantă cu iarbă mai multă, în capătul ei facem stânga și ieșim la stâlpul de intersecție a traseelor. Văzusem câțiva montaniarzi la nord pe muchie și aici ne întâlnim cu un cuplu ce urcă tot la refugiu. Suntem sub vârful Ascuțit (19.37)! În câteva minute lăsăm rucsacii în refugiu (19.45) unde găsim doar rucsacii colegilor noștri (ei erau pe afară la apus) și altă multă lume în refugiu și pe afară. Abia aștept să mă schimb și parcă e altă viață cu haine uscate! Ieșim afară pe o pantă de iarbă să mâncăm supă și alte mărunțișuri chimicale perfecte pe munte, ne bucurăm de cerul parțial senin și de ”cuiburile de stele” care formează fiecare sat sau oraș de la poale (de la Zărnești sub noi, marele Brașov, Cristian până la fiecare sat sau cătun din Elveția României). Râdem de stelele roșii sau verzi sclipitoare (avioane evident!) și în liniște admirăm umbrele munților și milioanele de licurici de pe cer. Pe la 21.30 pic de somn, mulțumesc pentru cină, îmi scot sacul și izoprenul și voi dormi afară. Mai doarme un tip cu sac de bivuac, va veni și Emilian lângă mine, vor dormi și Raluca și Andrei afară, unii dorm în corturi (un cort în spatele refugiului, altul chiar sub vârful Ascuțit, două la marcajul spre Padinile Frumoase și un cort al salvamontiștilor în pantă), unii dorm pe prici alții sub pe ușile vechi (inițial voiam să dorm și eu acolo de teama umezirii sacului cu roua matinală)... Mă stresez un pic să dau câteva mesaje ca să trimit și altora din bucuria de a dormi sub cerul liber...

Da, am dormit sub cerul liber în sacul de dormit! E cea mai mare onoare să te lase Muntele să dormi în hotelul de milioane de stele. Care de care mai strălucitoare, care de care mai frumoase, care de care mai aproape de sufletul nostru... Chiar de stai strâns în sacul de dormit (nu spui că juma de noapte am dormit cu sacul pe  jumătate desfăcut), vezi că cerul se întinde și mai mult decât îl vezi de jos din oraș... Doar aici pe munte, la peste 2000 de metri, te simți mult mai aproape de cer și dacă vrei, poți întinde mâna și atinge frumusețea ce te înconjoară. De fapt ești o parte din tot, ești și tu una din stelele din jur... E de ajuns doar să respiri și interiorul și exteriorul devin unul și același lucru...

Ziua 2 - duminică 20.09.2015

Din când în când mă mai trezesc, mai verific sacul de dormit și siguranța colegului ”de pat”, mă mai rotesc un pic sau mai suflu în sac să mă mai încălzesc. mai admir dansul stelelor... Se face dimineață și văd cum din albastrul închis și negrul cerului încep să apară mai întâi nuanțe mai deschise, se face din ce în ce mai multă lumină, apar niște dungi roșii pe cer, apoi portocalii și apoi galbene. Recunosc că mi-a fost lene să ies din sacul de dormit și am admirat doar schimbările cerului de răsărit de după delușor din sacul de dormit. Cam pe la 7.20 oamenii sunt deja cu trepiede montate și mă gândesc să ies și eu din sac. Uite cum se vede creasta de dinozaur a Nordicii față de întunecata de aseară...

Suntem mulți cu fața la bălaiul soare sau cu privirile înspre mările de nori de jos dinspre Ciocanu și Fundata și valurile care se răstoarnă din sud peste piciorul Tămășelului. Astfel de cascade albe am mai văzut de pe Oslea pe valea Jiului de Sus și de fiecare dată sunt cu totul altfel. Se văd Făgărașii încă nealbiți de toamnă și de iarnă, se vede până departe spre Leaota, Bucegi, Postăvaru, Ciucaș, Siriu, munții Vrancei cu Penteleul și cred că și Ceahlăul (sau așa vrea Dana să creadă :D și o încurajăm!) sau dealurile de după pădurea Bogata și Racoș... Parcă n-am mai pleca și nici nu ne-am mișca. Chiar Raluca în sacul de dormit se cam duce cu izoprenul încet-încet pe iarbă. Hai înapoi și te mai dai o dată :D! Până terminăm noi cu mâncatul de dimineață, cu strânsul bagajelor și cu pozele de grup se face 9.40 și pornim la drum salutând pe cei câțiva care mai rămăseseră...

Din multele variante am ales de comun acord să mergem pe Turnu pentru a-i oferi Danei cea mai frumoasă imagine a Crăiesei (doar e prima dată în Crai!). Mergem pe vârful Ascuțit și apoi la vale pe poteca marcată cu PR. Treceri pe pietre, urcări sau coborâri pe stânci, trecere pe la singurul cablu de pe creasta propriu-zisă, poze și unghiuri faine cu verticalele estice sau cu Turnurile Dianei... Timpul și pașii merg, oprim pe vârful Padina Popii pentru regrupare și apoi în șaua Padinei Popii facem ședința de grup. Eu aș vrea să coborâm pe Lehman (BA) să ajungem mai repede la cabană și la apă. E singurul motiv pentru varianta asta (plus că Andrei și  Raluca nu mai fuseseră de vreo 4 ani pe aici). Biruie varianta pe Turnu fiindcă săgeata ne spune că avem 30 de minute până în vârf și încă vreo oră până la Curmătura. Doar e mai frumos pe acolo! Merităm toți frumusețea de coborâre pe cabluri! În 20 de minute ajungem printre jnepeni la vârful Turnu unde cu ajutorul unor bulgari ne facem niște poze de grup. Le spun de Pirin și se bucură că merg la ei în țară pe munți. Eh, am mai fost de câteva ori, de-ar ști ei... Le facem și noi poze de grup și la miez de zi pornim la vale.

Rapid ajungem la intrarea în Padina Hotarului, salutăm mai departe câteva grupuri în urcare și ne apropiem de lanțuri. Îmi place de Dana că e în față și coboară cu atâta curaj în ”necunoscut”. După o belvedere spre Piatra Mică avem de coborât un horn (doar cu fața la stâncă e în regulă și în siguranță) și ajungem la cabluri. Dana e prima! Primul cablu mai expus e depășit lejer prin sublinierea fiecărei prize de picior (în special cele mai lungi), urmează din șa o descățărare la liber pe care Andrei își aduce aminte că într-o tură se blocaseră niște fete, apoi un grohotiș și al doilea cablu unde Raluca îmi dă ceva indicații la trepte și ultimul cablu mai lung pe un horn parțial spălat. Ah, și era să uit, partea finală a cablului este o trecere peste o culmiță stâncoasă deasupra unui lung grohotiș... Îndrum în engleză un străin solitar și intrăm în pădure regrupat.

Cu o pauză în pădure propun să coborâm pe sub Locomotivă pe nemarcat să ajungem mai repede la apă (e de fapt coborârea cea mai logică din șaua Curmăturii, nu ocolirea pe marcaj prin șaua Crăpăturii). Propunerea e acceptată și la șaua Curmăturii facem dreapta. Recunosc fiecare pas și în vreo 20 de minute suntem la izvor la intrarea în BA Lehman (circa 13.45). Alimentăm cu apă și încercăm să dăm de Serghei pentru mașină. Cum are telefonul închis sau nu are semnal, eu, Dana și Raluca trebuie să grăbim pasul pentru tren. Facem cu toții pauza de masă pe terasa cabanei (stăm la masă cu o familie drăguță cu un copiluț un pic mofturos) și la 14.30 pornim la drum. Emilian nu prea se grăbește și crede că nu putem ajunge la 17.00 în gară în Brașov (cam atunci au Raluca și Dana tren spre Cluj și eu, cred spre București). Plus că nu are nici motiv de grabă: ca și Andrei are destinația finală în Brașov pentru azi! Așa că pornim noi mai repede și după o oră (jumătate până în poiana Zănoaga unde îl las definitiv pe Emilian în urmă și încă jumătate până la Botorog într-o semi-alergare). Dana își resimte genunchii și lipsa bețelor și tare bine i-ar fi prins unele...

Raluca găsește colegii de refugiu la mașină și pleacă cu Dana cu ei cu mașina spre Brașov și apoi cu altă ocazie spre Cluj (de fapt e cunoștință despre care știau că merge spre Cluj), eu îl las pe Andrei să îl aștepte pe Emilian la Botorog (vine după 20 de minute și merg amândoi la tren, pierd trenul de 17.00 și pleacă cu următorul la 18.20 din Zărnești după adăpostirea de furtună în gară) și dau goarnă spre Gura Râului. Singurul care a oprit să mă ia e un ranger al PNPC care oprește la Gura Râului. După parcarea de aici am noroc cu o ocazie până la gară (alergători) și apoi alta (montaniarzi cu vechime) până la Brașov. Fuseseră pe alte trasee pe la Plaiul Foii... Schimbăm impresii de tot felul, ocolesc prin oraș să mă lase pe mine la gară (16.50) și ei continuă până la primul giratoriu și apoi prin Hărman spre Bacău (sau cel puțin mașina e de Bacău). Cu mulțumiri merg la gară și surpriză: trenul e la 18.20, nu la 17.00! Așa că am timp de cină la fastfood-ul din afara gării: o porție dublă de cartofi prăjiți cu sos, salată de bureți și Nestea (da, știu junk food!). Pe la 17.30 mă sună Serghei că abia acum are semnal și îi spun ce știu de toți colegii. La 18.00 mă urc în tren și începe furtuna: vânt, ploaie, gheață de 1,5-2 centimetri care parcă ar sparge și geamurile trenului... Dar eu sunt safe, mai târziu aflu că toți din grup sunt în regulă și continui drumul spre casă (22.00 în București cu un pic de febră musculară).

Rezumatul turei: colegi și oameni faini, vreme superbă, se simte lipsa de antrenament, traseu marcat un pic aiurea, multă voie bună :D... Așa să tot fie!