sâmbătă, 24 septembrie 2011

Pestera Muierii - lectii de catarare 9-10.09.2011

Catarare la Pestera Muierii 9-10.09.2011

Primele lectii de catarare mai serioase pe stanca! Caci pana acum am mai fost pe verticale, dar doar asa in joaca sub forma unor zile de catarare. Imi aduc aminte de prima zi in care am urcat in mansa. Eram intr-o tabara in Apuseni si intr-una din zile (putinele in care am stat pe langa corturile puse in apropierea pesterii Caput) am mers pe muntele de deasupra pesterii unde organizatorii taberei speo si Cercetasii cu care am fost stiau un perete. Am catarat cu niste minime lectii si ceva emotii pe vreo 25 de metri pana la un copac de unde am coborat in mansa. Amintiri de prin anii '94-'95...Mai recent adica prin 2004-2005 am catarat de doua ori diedrul de la Cuca (Iezer-Papusa) in cadrul unei scoli de ghizi. Si de atunci doar catarare elementara care nu necesita echipament special. Desi de cativa ani am un minim de echipament (ham, casca, 2 bucle, opt), e prima data cand le folosesc pentru mine (caci acum trei ani si jumatate am imprumutat echipamentul unei prietene care s-a catarat in Cheile Feregari in timpul HCO, dar in afara concursului ;) ). Acum a venit randul sa incep si eu urcarile pe verticale!

Ocazia mi-a dat-o Gabi Colea, prieten si coleg in CAR. S-a nimerit ca amandoi sa vrem sa iesim in we si nici unul din grupul fiecaruia sa nu fie disponibil. O parte din prietenii lui Gabi au plecat pe Ace, colegii lui obisnuiti de traseu nu erau disponibili... La fel si prietenii mei nu puteau sa plece in acel we din diverse motive! Ne gasim pe internet si stabilim sa plecam vineri seara spre Pestera Muierii unde mai erau si alti colegi de la CAR (Dan Vasilescu, Cristi Iacob, Mihai si Andreea Cernat, Camelia Manea etc) si din clubul White Wolf (Dan Chiriac si alti cativa membri).
Ajungem undeva pe seara, salutam lumea de pe acolo si ne bagam la somn in cort.
A doua zi Gabi se ofera sa ma initieze in catarare in cateva trasee. Eu oricum sunt novice si in orice traseu m-ar baga Gabi, pentru mine e provocare. Dan ii propusese lui Gabi sa ma duca in Baticu (cred ca este 2B/3A sau undeva pe la 5- cu un pasaj de 6- in a doua lc) si Gabi a considerat ca putem incerca in Lola (grad propus V-). Ajungem la baza traseului si Gabi incepe sa urce, eu asigurandu-l de jos. Urca fara probleme pana la copacul unde Lola se uneste cu Calin. Asigura aici de copac si apoi coboara in mansa pe Calin (grad propus VII+). Incep si eu sa urc. In partea superioara a l.c. am un moment de retinere si stau cateva minute pe loc. Gabi imi da curaj si ajung pana sus. In fond pentru asta ai venit, Cezare, lupta! In zona in care am avut probleme imi ramane o bucla.
"Las-o acolo daca mai urci inca o data!"
"Nu mai urc"
"Atunci lasa ca o recuperez eu!"
Gabi mai urca inca o data si recupereaza bucla. Apoi coboara in rapel si strangem coarda si echipamentul si mergem la masa. Masa e asa de bogata incat ne prinde lenea de dupa masa si un somn dulce il cuprinde pe Gabi. Parca ii dau cu un par in cap cand il intreb daca mai mergem in alt traseu. Dan Chiriac e foarte de treaba si imi imprumuta niste papuci 47 caci in adidasi nu pot face absolut nimic. Pe la 16.00 plecam spre Baticu. Nu are gradul scris si pare destul de usor cel putin in prima parte. Interesant ca desi Gabi a fost de multe ori in zona, ori Baticu e prea usor, ori nu era finalizat ca nu a fost in acest traseu pana acum. Lasam rucsacelul si Gabi porneste in prima lungime cap. Ajunge la regrupare si trece vreo 5-6 metri mai sus inainte de traverseu. Regrupeaza si urc dupa el recuperand toate buclele de care va avea nevoie mai sus. Chiar pana aici la regrupare traseul e simplu (plimbare pe verticala). Acum incepe partea grea si sunt bucuros ca am prins ceva incredere in mine datorita papucilor. In a doua l.c. urmeaza un traverseu in stanga si apoi o catarare mai dificila cu un pic de surplomba. Fiind cap de coarda, Gabi urca si are si el un pic emotii (bine ca imi va spune asta doar sus!). Ajunge la capatul traseului si asigura la copac. Incep si eu urcarea cu recuperarea buclelor. Traverseul nu imi ridica probleme si trec usor de el. Urc cativa pasi si ajung la o priza de iarba la care Gabi ma atentionase sa o folosesc. Aici nu gasesc cateva prize si ma prinde un pic oboseala si teama.
"Hai ca daca nu poti te trag eu, dar trebuie sa poti."
Imi si scapa un picior la un moment dat si Gabi ma tine cu rezistenta. Dupa cateva minute de pauza imi fac singur curaj mai ales cand il aud pe Gabi de sus "Hai, impinge ca se vede capul! :D" Trec pasul mai greu si ajung la regrupare. Gata, am terminat! Ne odihnim si Gabi strange coarda. As vrea sa coboram prin padure printr-un mare ocol si Gabi se asigura ca putem cobori pe un mini-valcel direct in dreapta. O ia la vale cu grija si eu dupa el. Am picioarele ceva mai lungi si reusesc sa ating trepte ceva mai indepartate. Coborasul merge fara probleme si iesim deasupra intrarii de la pestera in zona de scoala.
"Hai du-te si recupereaza tu rucsacelul"
"Nici o problema"
Recuperez bagajul de la intrarea in traseu si ne intoarcem la cabana. Aici ne intalnim cu Cristi Iacob care vrea sa mearga la ceva trasee amenajate de el la iesirea din pestera. Asa ca pentru initiere urca cap in IXI (4-) si il urc si eu asigurat de Cristi. Gabi urca un alt traseu in dreapta lui IXI mai greu decat cel pe care am urcat eu si nu ma incumet sa merg su eu. Asa ca recuperam totul si mergem la ... unde tot Cristi urca cap fiindca stie traseul. Incerc sa urc si eu dupa el. Dupa doua bucle intru fix intr-un mic trandafir pe care Cristi imi spusese sa il ocoloesc. Deh, iarasi se vede lipsa de experienta! Trec de el pe dreapta si mai urc cativa metri pana la o priza de picior mai intinsa. Nu ma simt in siguranta in priza respectiva si zabovesc ceva timp pana gasesc alt punct de sprijin. Mai fac cativa metri si ma opresc in stanga unui mare "frigider" aflat la vreo doi metri sub top.
"Gata, cobor!"
Cobor in mansa, urca si Gabi cu probleme la aceeasi mica priza (mult mai lejer decat mine) si recuperam tot echipamentul pentru alte trasee in faleza de la iesirea pesterii. Gabi urca in Simona pana sub prima surplomba si nu gaseste prize suficiente mai departe. Cristi urca si gaseste prizele pe care le stia (fiindca el a deschis traseul) si apoi urca si Gabi din nou pana la sfarsitul traseului. Are emotii la o fata spalata deasupra primei surplombe si apoi sub a doua surplomba. Reuseste sa le urce si dupa retragere marturiseste ca e traseu chiar greu. Mie in momentul de fata mi se pare imposibil pentru mine! La un moment dat auzim o femeie strigandu-i de jos lui Gabi:
"Maica, nu-ti mai ajung drumurile pe jos de te cateri pe acolo?" Radem cu totii si Gabi porneste mai departe.
Dupa Simona ne retragem cu totii la cabana. Mai stam la povesti si la masa pana seara cand ne retragem la somn (probabil ora 23.00).
Duminica dimineata mergem pana in Novaci la un targ de haine SH. Revenim la Pestera Muierii si Gabi vrea sa intram in Cezarica. E traseul lui Cezar Vargulescu si are dificultate mult peste ce am facut eu pana acum: 4A/5+ AO (cu pasaj de 6+). Eu nu ma simt chiar increzator in mine, dar ma gandesc ca om reusi! Ajungem pe la 11.00 la intrarea in traseu. Gabi e cap de coarda si se gandeste sa cupleze niste l.c. Asa ca face primele doua l.c. dintr-o singura bucata fiindca are coarda de 64 de metri. Aceasta ajunge la fix pentru a doua regrupare. Urca prima lungime si trece cu usurinta de surplomba de dinainte de capatul ei. Tot merge coarda pana la a doua regrupare. Incep si eu sa urc si mi se pare prea vertical si greu pentru mine. Trec de primele doua bucle, le recuperez si incep sa urc spre a treia. Nu reusesc sa gasesc niste prize de picior intinse in stanga si ma blochez. Pur si simplu nu pot sa trec mai departe! Gabi nu stie ce se intampla si trage mereu de coarda! Nici nu ne auzim in pozitiile in care suntem. Noroc cu Mihai si Andreea Cernat care erau in Hornul Vanturilor si il strig pe Mihai sa ajunga cumva prin Andreea la Gabi. Andreea nu reuseste sa treaca de un pasaj si Mihai urca cap spre Gabi. Ma striga si Dan din traseul AEX pe care il amenajeaza si le spun tuturor ca nu ma mai tine sa mai urc. Cu siguranta am creat o situatie ciudata si nici nu am experienta sa stiu ce sa fac. Gabi coboara pana la prima regrupare si ii spun ca nu mai pot merge. Ma asigur cu anoul cu caraba intr-un piton de langa mine si nu am decat sa fac rapel (fiindca am suficienta coarda sub mine). Imi scapa o data optul de la ham si mi-l fixez cu bucla cu asigurare ("Ai grija, Cezareee!!!"). Cobor in rapel fara probleme si vine si Gabi dupa mine recuperand toate buclele.
"Asta e, poate data viitoare dupa ce mai faci cateva clasice!"
Merg spasit dupa Gabi spre intrarea la pestera. Din fata vin Oana, Gogo si prietenul ei care vor sa urce tot in Cezarica si inca doi colegi de la White Wolf fara echipament. Asta este! Cu Gabi sunt 4 si pot urca Cezarica in doua echipe. Asteptam sa treaca cu totii de prima surplomba (eu nu stiu cum as fi trecut de aia in momentul de fata) si ramanem doar trei. N-o sa revenim la cabana! Urcam spre valcelul deasupra caruia Dan lucreaza la AEX. Asteptam sa coboare si incepem sa urcam dupa valcel. Ne tinem dupa un coleg care a mai fost pe aici si stie bine zona. Putin dupa intrarea in valcel facem stanga si urcam pe muchia din stanga. Imi dau seama ce greu e sa mergi in adidasi cand ai de urcat trepte de iarba cu ceva expunere sub tine. In fond venisem doar pentru perete si eventual pestera. Urcam cu atentie si iesim destul de repede la muchia impadurita. Aici mergem un pic pe culme si apoi dreapta prin muuuulte tufe de mure! Visul nostru si al ursilor care facusera poteci late pe acolo! Ne indopam cu mure si urcam apoi aproape de capatul lui Cezarica printre colturi de stanca si urme de capra. Vedem cum ies pe rand Gabi si apoi Oana si ultima lungime a traseului. Sunt fericiti dupa surplomba peste care au trecut! Asteptam sa se odihneasca si sa ajunga la noi si pornim la vale. Cu exceptia Oanei, restul vor sa coboare la cabana. Ea vrea mure! Merg si eu daca e sa ii arat unde sunt si sa mai mananc si eu cateva. Si astea cateva s-au facut o ora de mure in care am strans si o sticla de 2 litri si am mancat de ne-am saturat. Murele sunt atat de mari incat unele abia intra pe gura sticlei. Il auzim pe Gabi ca ne striga suparat fiindca vroia sa plece pe la 15.00 spre casa. Ma mustreaza fiindca ii stiam programul. Il inteleg si cobor fara sa mai comentez. Ajungem la cabana, strangem si impartim echipamentul si pornim pe la 16.30 spre casa. Ajungem undeva inainte de inserare si ne promitem si alte ture in viitor (poate Coltii Morarului undeva in octombrie).

Multumesc mult, Gabi, pentru rabdare si pentru intelegere! Sper sa evoluez in viitor si sa ma descurc ceva mai bine! Felicitari tuturor pentru ce trasee ati facut si sa ne revedem cu bine!

PS: Cum aparatul foto a stat tot timpul in masina, nu am facut nici o poza in aceste doua zile :(.

vineri, 23 septembrie 2011

RT Bucegi 2-4 septembrie 2011


RT Bucegi 2-4 septembrie 2011

Motto: 
Bine-ai venit prietene la munte,
Bine-ai venit ce mult te-am asteptat,
Bine-ai venit prietene la munte,
Bine-ai venit, de tristete-am si uitat.

Colegi de tura: Adina Budica, Cezar Partheniu

Am fost eu aproape doua luni in Norvegia si am balaurit prin locuri prin care nici nu banuiam ca voi ajunge, dar dorul de Bucegi, de Fagarasi, de Craiasa m-a facut printre altele sa revin acasa! Si unde puteam sa merg prima data aproape de Bucuresti: Bucegi! Asa ca dupa cateva zile in care ma obisnuiesc cu vremea de acasa (ca valori de temperatura duble fata de Norvegia), imi fierbe sangele in vine sa gust frumusetea platoului unde dacii aveau traditii mistice si se incarcau energetic. Vorbesc cu prietenii cu care am mers in ultimul timp pe munte si Adina reuseste sa isi obtina o zi libera vineri 2 septembrie. Cu atat mai mare e bucuria mea si a ei fiindca putem sta trei zile pe munte!

Ziua 1 - vineri 2 septembrie 2011

Cu personalul clasic de la 6.30 ajungem in Busteni in jurul orei 10.00 si pornim direct spre Caminul Alpin. Trecem DN1 si observam pisicuta din second-hand care tocmai ce se pregatea sa sara dupa niste musculite pe geam. O surprind chiar inainte de momentul saltului si ne distreaza teribil!
Nu luam apa la noi fiindca sunt convins ca voi gasi vreun coleg la Camin. Asa se intampla si Irina Iordan ma intampina ca de obicei cu zambetul pe buze. O rog mult de tot sa ne dea apa si obtin cu promisiunea ca la intoarcere ii arat poze de pe unde mergem :D. Mai glumim un pic, imi spune ca BMC (Brana Mare a Costilei) e un pic riscanta fiindca a plouat cu o zi inainte si stanca e uda mai ales in dreptul firului Blidului Uriasilor si renunt la planul initial. Acesta era sa sa urcam pe Alba, Brana Mare a Costilei si hornul lui Gelepeanu pana in platou, sa dormim in muntele Obarsia si apoi in functie de vreme stabilim traseul pentru urmatoarele zile. Ii multumesc mult pentru sfaturile legate de BMC si de locul de dormit (imi recomanda sa dormim pe unul din varfurile Obarsiei) si pornim in sus spre padure. La intrarea in padure ne intampina niste vitelusi tare simpatici care ne lasa sa trecem fara probleme. Urcam pe TR spre Poiana Costilei si apoi stanga pe TG neoficial pana in poiana La Verdeata. Distractia asta ne ia ceva timp nu datorita orientarii, ci mai mult rucsacilor grei care ne indeamna mereu la pauze. Astfel prima pauza de vreo zece minute o facem la izvorul acum aproape secat (12.00). 
In 30 de minute ajungem in punctul cel mai inalt inainte de coborarea in firul Vaii Albe si vedem o interesanta panorama asupra Busteniului si ceata laptoasa prin care vom avea de urcat in aparenta pe tot firul vaii. In 10 minute suntem in poiana "La verdeata". Nu reusesc sa imi dau seama unde a fost refugiul de aici si oricum e prea alb pentru a vedea in jur mai departe de 10-15 metri. Nu mai facem pauza estimata si pornim in sus printre bolovani.
Ceata invaluie toata valea si incepe sa picure. Continuam pe fir fiindca nu avem unde sa ne ratacim. Mai prindem cate o mica fereastra de cele mai multe ori in spatele nostru.  
Prima lungime din Albastra


Curand dam de un pasaj care speram sa nu imi puna probleme. Trebuie sa urcam in dreapta firului principal pe o stanca ce are prizele cam spalate. Adina incearca prima si ii spun sa imi dea rucsacul daca nu poate sa treaca de greutatea lui. Trece cu atentie si urc si eu in urma ei. Am un moment de retinere fiindca nu gaseam niste prize, revin doi pasi mai jos si imi revad prizele. Imi fac curaj si trec peste pasajul care de sus mi se pare mai apoi banal. Continuam apoi din stanca in stanca prin laptele in care nu vedem mare lucru.
La un moment dat poteca "oficiala" iese din firul Vaii Albe si intra in firul Blidului Uriasilor pentru o scurta perioada de timp. Intrarea se face pe un horn pe care eu il ratez. Of, Cezare, chiar asa nu iti mai aduci aminte pe unde e traseul? Ai ajuns sa incurci branele tocmai aici unde te-ai descurcat si iarna fara probleme? Eu insist ca trebuie sa ne intoarcem si sa urcam pe horn si Adina continua pe brana si iese din campul meu vizual. O strig si continui si eu dupa ea sa astepte macar. Trec cu putine emotii de un loc ce mi se pare expus
datorita grohotisului marunt care se tot duce la vale si ajung la vreo 10 metri sub Adina pe o brana linistita. 
"Crezi ca e pe aici in sus?"
"Nu stiu, banuiesc ca da. Cauta sa urci pana sus sa vezi ce e acolo"
Adina urca fara rucsac pe smocuri de iarba si i se pare si ei prea expus. Revine la rucsac si apoi la mine. Coboram in firul vaii si zarim primele flori de colt. Ne dorim sa urcam cat mai sus, dar nu pot sa nu le fac poze (doar asa se iau florile de colt acasa!!!)
Vad pintenul de pe muchia ce separa firul Blidului de firul Albei si ma lamuresc unde suntem. Urcam o panta de circa 60 de grade sprijinindu-ne pe smocuri de iarba si jnepeni si ajungem deasupra langa pinten unde se revine in firul Vaii Albe. Imi aduc aminte de pitonul de mai jos care ne-a lamurit intr-o iarna pe unde sa mergem. Continuam sa urcam printre cateva garofite si inca o floare de colt gingasa (circa 16.00). Ceata ne conduce din bolovan in bolovan si in 25 de minute suntem sub saritoarea mare pe care o ocolim pe branele marcate cu sageata din stanga noastra (dreapta geografica a vaii).
Dupa minicanionul de deasupra saritorii facem o pauza de 5 minute de cateva napolitane si putina apa si pornim in continuare in sus spre grohotisul cu perete surplombat in dreapta. 
Asa pare in imaginea asta ca sub noi se adanceste un hau de cateva sute de metri!
Mai sus Adina intra pe pantele inierbate din stanga si ne vom revedea abia la capatul vaii inainte de iesirea in platou (am tinut mereu contact auditiv). Eu continui pe valcelul de acum mult mai usor si cu mai putin pietris. 
Cu 10 minute inainte de ora 18.00 iesim in platou pe o ceata destul de deasa (abia se vede soarele prin ceata). Facem o pauza de 5 minute si apoi pe CR in dreapta spre Saua Sugarilor. La un moment dat iesim din traseu spre drumul de masina ce ajunge la releu. De aici ii arat in jos Adinei caldarea superioara larga din care se scurge valea Priponului (pe care am coborat de curand cu Romeo). Mergem cateva sute de metri pe drum si iesim pe marcaj in dreapta drumului (18.40). Marcajele extrem de dese coboara printre megaliti bucegeni si iesim repede in saua Sugarilor (19.00) care desparte muntele Costila de muntele Obarsia si valea Caldarilor (dreapta) de valea Sugarilor (stanga). In mintea mea era scornita o varianta de a reveni in dimineata urmatoare pe valea Sugarilor pe aici si mai departe pe sub Cerdac in saua Obarsiei si spre Doamnele. Va iesi altceva mult mai fain! 
Ii spun Adinei planul meu (sa dormim in saua dintre vf Coltii Obarsiei si Obarsia) si alegem varianta cea mai directa de urcare pe curba de nivel pana in sa. Analizam problema si urcam pe curba de nivel pe sub braul stancos in care se afla pestera din muntele Obarsia pana la coloana Obarsiei si apoi in saua dintre varfuri. 
Lasam cele doua varfuri pt maine. 

Pana la 19.30 avem cortul montat in sa, ne facem de mancare si undeva in jurul orei 21.00 ne bagam in saci la somn, nu inainte de a scoate mancarea afara din cort si de a surprinde norisorii luminati de ultimele raze ale soarelui in jurul orei 20.00.

Ziua 2 - sambata 3 septembrie 2011

A doua zi nu avem o ora fixata de trezire. In fond abia acum incepe sfarsitul de saptamana pentru unii si noi deja suntem pe platou. Asa ca facem ochi in jurul orei 8.30, ne recuparam pungile cu mancare neatinse (nici nu mai gandeam ca se putea intampla ceva si doar pentru siguranta le-am pus la distanta de cort), mancam ceva de dimineata si peste o ora pornim spre vf Coltii Obarsiei. Vremea este superba si ne bucuram din plin de razele soarelui. Lasam casuta galbena in sa si urcam direct printre mamutii de piatra ce se tin bine de coloana Obarsiei.

In spate lasam pe moment varful Obarsia si saua noastra, in stanga avem Valea obarsiei si stancoasa muchie a Doamnelor si in dreapta muntele Costila in spatele vaii Sugarilor. "Racheta montana" - releul de pe Costila, cladirea situata in varf la cea mai inalta altitudine din Romania, e mangaiata de pete de nori si ferestre de lumina. 
Putin inainte de varful Coltii Obarsiei ni se arata ochilor si emblematicii Coltii ai Morarului. Dupa 30 de minute de urcat lin suntem in punctul cel mai inalt al varfului Coltii Obarsiei (2480m). Ne lasam picioarele sa atarne deasupra peretelui si ne clatim ochii cu imensa caldare superioara a vaii Cerbului strajuita de varfurile Gavanele si Ocolit, varful si cabana Omu aflate in nori si creasta Morarului. 
Stam doar 10 minute pe varf si apoi cautam o panta inierbata pe care sa coboram spre pestera din muntele Obarsia. Vazusem intrarea de ieri si cu cateva zile dinainte dintr-o poza a lui Ica Giurgiu (multumiri pentru poza publica). Coboram pe trepte de iarba si in cateva minute suntem la baza treptei stancoase in care e intrarea in adanc. Sa nu uit ca deasupra peretelui Adina are ochi de vultur si vede chiar pe cerdac o capra neagra extrem de cafenie. Asa ma oftic ca nu am zoom la aparat si incerc sa o surprind cat mai aproape posibil (atat cat sa nu fuga)!
Gasim intrarea pe langa perete si suntem un pic dezamagiti. Pare sa nu fie nimic dupa ea. De fapt sunt doua fisuri in spatele primei fasii de stanca ce se lungesc pe 17 metri in ambele parti (cred ca este a treia pestera in conglomerat din Romania din punct de vedere a altitudinii - 2359m - dupa pestera din Bucsoiu care, desi are intrarea la 2352m, prin denivelare ajunge la 2406m, si pestera din Obarsia 2375m).

Mai urc un pic pe langa perete sa confirm ca aici e intrarea pe care o cautam noi si apoi pe curba de nivel revenim in 15  minute la cort. Sta cuminte in sa si trecem pe langa el spre vf Obarsia. In 10 minute ajungem pe al doilea varf al muntelui Obarsia ridicat la 2405 m "deasupra marei" (cum frumos scrie in gara din Busteni). Urcusul trece prin doua trepte stancoase care fac varful sa para un fel de Toaca a Bucegilor. 
De pe varf admiram platoul Coltilor Obarsiei pe care tocmai am fost si treptele stancoase ce coboara spre valea Obarsiei. Mai coboram un pic dupa varf fiindca sunt atras de niste "doline" - santuri si adancituri naturale in pamant si estimam pe unde s-ar putea cobori in locul unde se unesc vaile Sugarilor si Obarsiei. Asa era planul initial, dar cum avem cortul inca instalat si rucsacii acolo, trebuie sa ne intoarcem in sa.

Avem si un alt motiv sa ne grabim spre cort: o turma de oi urca din valea Sugarilor si nu stim ce intentii are ciobanul! Gasim o curba de nivel pe care coboram pe langa pragurile stancoase si in 10 minute suntem la cort inaintea ciobanului. Strangem repede bagajul, ne facem poza de grup si apoi urcam in sa (11.50).
Prima mea idee e sa coboram fix pe firul vaii pana in larga vale a Obarsiei. Adina ar cam vrea o curba de nivel putin spre nord. Trecem de cateva trepte si apoi facem dreapta pe deasupra ultimului prag. Lasam in spate varful "plat" al Obarsiei si dupa cateva mici valcele zarim impunatorul Mecet Turcesc ce sta teapan in mijlocul caldarii superioare a vaii Obarsiei. Coboram pe alte trepte de iarba pana la marcajul oficial BA pe care il traversam spre firul sec al vaii si apoi ne croim drum pe versantul drept.

Aici ne sfatuim pe unde sa urcam. In fata noastra eu citesc un urcus constant in serpentine si imi exprim parerea de a-l urma. La sfarsitul lui urma sa facem stanga pe o curba de nivel ascendenta (calculata chiar din saua in care am dormit). Adina insista pe niste curbe de nivel in stanga mea si dupa jumatate din urcusul meu fac stanga sa o ajung din urma. o vad ca incearca o treapta cu smocuri de iarba si apoi o depaseste pe un mic picior stancos. O ajung din urma si urc si eu trepta respectiva. "Ce o fi mancat-o sa urce pe aici?" Regrupam dupa treapta si eu incerc sa tin curba prevazuta. Adina urca putin mai sus si va sari alta treapta ce o duce in culme mai direct decat pe mine. Eu tin curba, trec lejer peste firul unui valcel si ajung fara probleme in culme. Vad in fata varful "neobositor" al Doamnelor si astept sa vina si Adina din spate. 
Astfel imi indeplinesc dorinta recenta de a vedea ce e cu noul marcaj PR facut de Salvamont Bran. Aceasta coboara pe culmea Doamnele pana in ultimul varf si apoi tot in jos spre stanele si lacurile din Valea Doamnele. Pe varf mai sunt trei temerari care pleaca putin inainte sa ajungem noi. 
Ma gandesc ca pe varf meritam o mica pauza fiindca avem ce vedea in golul care se deschide sub noi. O sfatuiesc pe Adina sa nu stea chiar pe buza stacilor fiindca are un pic de rau de inaltime. Ii arat niste brane ce seamana cu BMC si suntem amandoi multumiti ca nu am mers pe acolo.
E abia ora 13.10 si ne recalculam traseul. Ideea comun acceptata este sa tinem o curba de nivel care taie valea Spinarii in partea superioara si apoi sa iesim intr-unul din firele vaii Doamnei. Incepem coborarea pe curba de nivel si apoi facem stanga pe piciorul varfului Doamnele care ne coboara prin trepte de stanca si iarba chiar in punctul unde valea Spinarii se "varsa" in cea a Doamnei. In 20 de minute suntem jos in firul Spinarii sub o turma de oi ce s-au strecurat printre stanci. Inainte de a ajunge in firul vaii Doamnei, ne consultam cu privire la traseul de urmat. "Urcam pe sub jnepeni pe versantul din fata!" pe muntele Batrana.
Taiem marcajul TR, admiram micuta stana din valea Doamnele si partea superioara a vaii (fiindca stiu ca sub ceea ce vedem noi e o coborare pe stanci urmata de frumoasa cascada a Doamnelor sub care se paote sta asemeni Vanturatoarei din Cernei) si gasim brane care ne urca pe sub tufele de Pinus Mugo si pe deasupra marcajului pana in muchia Batrana (14.00). Aici, desi vedem ca nu prea ne place in tura asta, suntem nevoiti sa folosim Drumul Granicerului, poteca marcata cu BR ce face parte din Transmeridionali. Coboram un pic pe marcaj in saua de obarsie a vaii Horoabei si apoi tinem muchia Strungilor Mari (nu pe marcaj ci direct pe linia peretilor westwand-ului bucegean) admirand "Craiasa din Bucegi". Stiam potecile pe aici printre jnepeni din alta tura mai de demult. In sa coboram un pic pe un picior pentru a admira pentru prima data peretele vestic al Bucegilor. Imi aduc acum aminte ca Romeo imi explica nu demult ca peretii vestici ai Craiesei si Bucegilor se datoreaza unor miscari tectonice prin care placa fagarasana s-a scufundat ridicand-o pe cea a Craiesei si succesiv a Bucegilor (se stie ca geologic granitele si sisturile fagarasene au densitate mai mare decat calcarele si conglomeratele bucegene si astfel a fost posibila aceasta scufundare). 
Urcam pe langa niste interesante lapiezuri si apoi printre jnepeni ajungem in partea superioara a Strungilor Mari. Tinem mereu linia muchiei fiindca nu ne saturam sa admiram verticalele total diferite de alte parti ale Bucegilor. Aici parca totul se schimba si Adina e fericita ca intr-adevar acum poate sa spuna ca a vazut Bucegii in deplinatatea lor. Si ar mai fi si alte zone minunate, dar astea le vom vedea in alte ture! Gasim cateva doline pe aici si incerc sa mi le intiparesc pe retina cat mai mult posibil. Desigur ca peste ani pozele imi vor aduce aminte de toate locurile prin care am fost!

Tot timpul poteca marcata cu BR se incapataneaza sa stea un pic sub altitudinea la care suntem noi (sau noi ne incapatanam sa stam mai sus?). Coboram intr-o sa ce ne desparte de Coltii Tapului. Adina tot ar vrea sa mai coboram, dar eu inca sunt atras de culme. Printre alte doline urcam pe masivii Colti de pe care admiram Costila si Obarsia unde ne-am odihnit azi-noapte. 
Ne uitam in fata noastra spre saua Strunga (de acum mi-e clar cat de aproape suntem) si ne vedem nevoiti de relief sa coboram spre marcaj. Asa ca facem putin stanga si intram in poteca marcata in jurul orei 15.45. Ma mai uit un pic in spate la Coltii lasati in urma si urcam pe ultimul bastion al crestei dianintea seii Strunga. Aici dam de primii "turisti" in adidasi si la bustul gol. Ne intreaba respirand cu greu cat mai e pana la Omu. Se sperie de raspunsul nostru in ore si urca doar pana in primul varf deasupra peretilor stancosi. Vedem refugiul sub noi si coboram agale spre adapostul in care in primavara am fost tintuiti o zi intreaga de viscol. La ora 16.00 ajungem in sa si coboram pana la refugiu dupa ce citesc indicatiile de pe fiecare sageata. 
Adina prinde un mare dor de odihna si plaja si eu sunt imbufnat un pic fiindca mi se pare prea devreme sa oprim parcursul de azi (si vroiam sa parcurg si memorialul nae Popescu astazi pentru apa). Ma streseaza ideea ca nu avem apa si e nevoie oriunde de apa. In special eu am nevoie fiziologica de 2-3 litri de apa in fiecare zi. Mi se pare ca Adina nu vrea in fel si chip sa mai plece si abia a doua zi o inteleg fiindca problemele personale fac imposibila prelungirea turelor peste o anumita limita. 
Ne odihnim, ne relaxam la soare (eu inca sunt un pic tensionat si Adina simte asta), vedem cum urca ciobanul de la stana de deasupra Padinii pe iapa si va cobori pana in Moeciu si ca sa ma linisteasca un pic, Adina imi propune sa coboram spre Padina sa cautam apa. Ciobanul ne daduse indicatii ca e apa ceva mai jos si plecam pe firul apei. Tot vedem luciu de apa fals dat de proaspetele noroaie si tot tinem firul de apa pana la buza unui mic si interesant canion aflat deasupra stanei. Nu avem noroc de apa si revenim pe linia cea mia directa spre refugiu (adica spre deosebire de traseul obisnuit, de la canion si pana la refugiu l-am vazut pe acesta tot timpul).
Spre seara vine dinspre Omu un amic care ne ofera un litru de apa (in schimb va bea bere si pentru noi la Padina in acea seara; mie imi trece starea posomorata fiindca simt ca rezerva de apa e mai bogata acum). La lasarea intunericului (circa 21.00) ne bagam in sacii de dormit si cam peste o ora mos Ene trece pe langa noi si ne inchide pleoapele. Dimineata Adina se plange un pic de patul ingust pe care a fost nevoita sa doarma, dar astea sunt conditiile.

Ziua 3 - 4 septembrie 2011

Ca si ieri, trezirea este in jurul orei 8.30. E un soare extrem de puternic si iesim la soare ca in Amintirile lui Creanga "Iesi, copile cu parul balai la soare, si doar s-a indrepta vremea.". 
Intr-adevar vremea e cum nu se paote mai buna. Doar setea noastra e mare si ne face ca dupa o masa de dimineata sumara sa pornim la 9.30 in jos spre Padina. Tinem linia dreapta pe care am urcat ieri si ajungem la buza canionului. Inca o data ne mai uitam in spate la seile Strunga si Strungulita cu marele munte Tataru in stanga si cu Coltii Tapului in dreapta noastra. Fragmentele de conglomerat sunt imprastiate in jurul nostru ca si oile Panaghiei impietrite in Kogayonul Moldovei. In 10 minute de la plecare intram in canionul ce parea destul de primitor. Coboram din piatra in piatra si nu mare ne e mirarea ca in cateva minute suntem in fundul larg al vaii formate de canion. 
Vedem stana in stanga noastra si un imens plai care tinde sa coboare spre drumul forestier  ce duce la cabana. Facem cateva sute de metri si nimerim intr-o herghelie de cai ce se uita curiosi la noi si cativa dintre ei incep sa alerge spre noi. Ne oprim si ii ocolim mai pe margine cu mare grija fiindca stim cat de periculosi pot fi caii prin forta pe care o au in picioare. Un manz necheaza mai tot timpul spre noi probabil din curiozitate. Reusim sa trecem printre cai surprinzandu-i pe cativa mai linistit in toata frumusetea lor.
Trecem pe langa stana si ma intreb daca muntele ne va lasa sa coboram la drum. Muntele e ingaduitor cu noi si ne pune in fata doar o panta inclinata de iarba care nu ridica absolut deloc probleme la mers. La 10.05 intram in racoarea dintre braduti si ne permitem sa ne facem cateva poze la umbra. 
In 5 minute iesim in drumul forestier care ne duce lin pana deasupra cabanei. O intreb pe Adina daca mia tine minte ce umbre faina faceau niste braduti pe partea cealalta a vaii pe care coboram. Era prea multa oboseala si stres datorat cetii ca sa retinem astfel de amanunte. Intr-un sfert de ora ajungem la Padina si chiar nu mai avem de gand sa intram in cabana. Lasam rucsacii afara, luam apa, ne spalam un pic pe fata si dupa 20 minute de odihna pornim mai departe.
Coboram in valea Ialomitei si trecem clasicul pod spre pestera Ialomite isi marele hotel Pestera. Inainte de pod ne imbie un cioban cu murele "puterea ursului". Stim ce inseamna si ii refuzam oferta de 5 lei la un cosulet atat de mic. Dupa cateva zeci de metri facem dreapta si incepem sa urcam pe BR spre saua Laptici. Pe primul urcus ne aducem aminte cum din lene nu ne-am pus coltarii asta-iarna si am alunecat pe bocanci. Radem un pic de faza aia, trecem de un drum larg de masina si facem dreapta pe marcaj printr-o mare si lunga poiana. Dupa poiana traversam un valcel si iesim la poteca pe care am mers alta-data pe Plaiul lui Pacala. Amintiri frumoase umbrite acum de o duba de harghita ce stationa in acea poiana (11.00)! Eu nu am mai urcat pe aici niciodata si estimez vreo doua ore pana in saua Laptici. Am coborat in decembrie 2010 pe aici si imi aduc aminte cu placere de o poiana (la 30 de mintue de urcare de la Padina) unde m-am lasat pe rucsac pe zapada ca sa admir frumusetea stelelor de pe cer. Atunci parea ciudat gestul meu, dar nicaieri cerul nu e mai frumos decat in munti! Continuam sa urcam si prima pauza o facem la trecerea unui mic valcel (11.40).
Asa cum bine estimasem, la ora 12.00 suntem in saua Laptici unde o gramada de turisti de oras venisera cu masina si admirau toata valea Ialomitei. Nici macar nu ne oprim langa ei si pornim mai departe pe BR spre valea Dorului. Nu stam prea mult pe traseu si iesim pentru a urma linia directa spre varful Furnica peste platoul bucegean.
In stanga noastra vedem o mare stana si cativa ciobani ce duceau o herghelie de cai spre stana. Schimbam cateva vorbe cu ei si coboram spre firul de vale ce strabate platoul (fir care formeaza cascadele Vanturis si valea Izvorul Dorului spre Sinaia).
Apa lipseste acum si in schimb avem parte de o companie foarte placuta: cativa godaci curiosi se apropie de ei si Adina pare sa se inteleaga cu ei de minune. Moment in care nu ma pot abtine sa o fotografiez :D!
Pornim mai departe spre Furnica si intram pe versantul drept (geografic) al valcelului Calugarului. Cautam sa coboram in firul lui si dupa intersectia acestuia cu valcelul Furnicii incepem urcusul ascendent spre vf Furnica vazand mereu in fata capatul unei gondole private. Adina vrea o pauza si eu pornesc incet in sus pe curba de nivel. Vad ca porneste si Adina si ne vom intalni in saua Furnicii, ea ajungand putin mai repede decat mine in muchie. Cu 200 de metri inainte de vf facem pauza de odihna si refacere de cateva minute si continuam spre varf. 

Exact la cota 2000 trecem pe sub linia noii gondole si urcam pe curba de nivel pana la capatul telescaunului din valea Dorului. Ma gandesc ca ar fi interesant ca la iarna sa cobor pe partiile astea noi daca reusesc sa imi iau legaturi de tura. De la cota 2000 vom intra in ceata totala in coborarea pe traseul de vara (13.15).
Traseu pe care il taiem in panta directa fiindca nu pune probleme de orientare. 
Eu as fi vrut sa intram la Miorita pentru un ceai cald, dar Adina are dreptate: daca avem apa, primus si plicuri de ceai, de ce sa platim ceaiul? 
In 25 de minute dam de un marcaj nou spre "lacul Vanturis" care ma intriga. Nu stiam acest marcaj si balaureala pe care am facut-o acum ceva timp cu Dana, Romeo si Vera pleca mult mai de jos. Imi promit ca voi ajunge o data pe acest marcaj. Continuam putin pe Drumul de vara si apoi pe varianta de iarna spre 1400. Mi se pare mult ceea ce scrie pe sageata: 45 de minute pana la Cota. Noi vom face putin peste 30 de minute in coborare decenta. 
Dam de un indicator spre Stana Tarle unde e recomandata o mancare foarte buna. Nu ne intereseaza si gonim la vale spre cabina. La 14.20 suntem la cabina de la 1400 si galagia ne goneste in jos pe partie. Mai pe asfalt, mai pe poteca marcata cu BR ajungem la 15.10 la primele case din Sinaia. Facem o pauza de bere (de final de tura) in Parcul mare si apoi cu personalul de la ora 18.00 pornim spre Bucuresti. In tren ne intalnim cu Irina, cu "mami", cu tanti Virginica si cu Stefan din clubul "Floare de Colt" Bucuresti si povestim "pe poze" despre locurile prin care am fost si despre altele. Ajungem aproape fara sa simtim la 21.00 in capitala si apoi spre casa.

Asadar Muntele m-a primit cu drag ("Bine-ai venit prietene la munte") si i-a aratat Adinei multe fatete ale Bucegilor pe care nici macar nu le banuia pana acum.

Multumesc Muntelui pentru primire, Adinei pentru prietenie si parteneriat de tura si voua pentru rabdarea de a citi totul!

vineri, 16 septembrie 2011

Intoarcerea spre casa 27-30.08.2011

Intoarcerea in Romanica se datoareaza unei combinatii de factori independenti unul de altul. Nu pot spune ca unu motiv este mai important decat celelalte sau mai bine spus, toate sunt la fel de importante. In primul rand situatia familiala mi-a impus sa ma intorc (stare de sanatate foarte scazuta a tatalui meu) acasa. In al doilea rand muntii de acasa si libertatea de a le cutreiera vaile, dealurile si crestele a infrant placerea de a vedea si posibilitatea de a colinda semetii Alpi Scandinavi. In al treilea rand toata situatia creata de catre cei de la DRH, scoala prin care venisem aici cu intentii bune.
E adevarat ca in toata experienta/aventura asta am vazut foarte multe lucruri. Am vazut, din pacate, ca in toata lumea, fuga dupa bani atinge cote maxime. Chiar si in Norvegia, tara in care toate pareau sa mearga ceas. Raman cu convingerea ca Norvegia este o tara superba, sunt extrem de multe locuri de vazut, peisajele sunt de vis si nu pot fi uitate niciodata, natura isi apara si ii sunt aparate drepturile. Fara a veni aici, nu stiu cand aveam sansa de a ma plimba in stepa norvegiana (Bulonhytta), de a face autostopul gratis pe distante de sute de kilometri, de a reveni pe coasta vestica a peninsulei scandinave printre fiorduri, zeci de insule, pereti impunatori, pete de zapada vesnica la altitudini de pana la 2000 de metri, de a balauri prin micile si verzile lor insule, de a-mi face noi prieteni in toata lumea...

Afland in ultimul timp ca acasa situatia nu e prea roz, iau decizia de a ma intoarce acasa. Este o decizie destul de grea fiindca eu ma gandeam sa raman in Norvegia, fiindca las aici un coleg bun, Adi, cu care facusem echipa buna, fiindca trebuie sa plec din tara care mi-a placut si care imi place...Dar asta este, unitatea familiei este pana la urma mai importanta decat orice, indiferent de conditiile in care traiesti! Asa ca incepe drumul spre casa. Am cateva lucruri ramase la scoala si ca urmare trebuie sa trec pe acolo ca sa le iau si ca sa anunt ca trebuie sa ma intorc acasa pentru o vreme. Gasesc pe internet cel mai ieftin bilet spre casa din Oslo. Aveam o varianta sa merg prin Stavanger si sa stau cateva zile la un alt bun prieten, Bogdan, cu care am impartit lucrurile bune si mai putin bune in 10 luni de stat in Norvegia si nu numai. Prietenia ramane pe viata. Dar trebuie sa mai aman cateva zile si asta e imposibil. Imi iau bilet de avion pentru marti 30 august fiindca imi trebuie niste zile de rezerva pana la Oslo. Sambata, 27 august, imi iau "la revedere" de la Adi si plec cu doi rucsaci (unul mare si unul mic) sa traversez tara spre Lillehammer. Pornesc cu autobuzul pana in Moa, ultimul punct de iesire din Ålesund. Aici stau o ora si ceva fara succes si un norvegian imi indica un loc bun la vreo 2 km mai incolo. Pe ploaie ma indrept intr-acolo si am noroc destul de repede cu un localnic care merge cu caiacele cu o prietena pe un lac de munte. Asa ca ma duce vreo 30 de km pana intr-un alt loc de parcare. De aici plec in 20-30 de minute cu un norvegian pana in Sjøholt cu multe emotii cu motorina care este pe sfarsite. Ii port noroc si ajungem in benzinaria din aceasta localitate. Din Sjøholt am noroc cu un predicator-cantaret care ma duce pana in Åndalsnes. E un om foarte deschis care a fost prin toata lumea si chiar peste vreo saptamana se duce in Zambia. Vorbim despre credinta, despre calatorii, aventuri si de toate, incercam sa facem o unitate intre toate religiile si sa ajungem la cea "corecta" (din punctul meu de vedere nu exista credinta corecta, fiecare e doar un alt mod de a vedea lucrurile), imi povesteste despre norvegieni care au plecat in Canada cu mult timp in urma si care s-au intors fiindca "tot acasa e mai bine" (or fi cei care au donat Rundstua orasului Ålesund?) si ajung undeva in jurul orei 16.00 in Åndalsnes. Aici ma lasa in drumul spre Dombås care trece prin frumoase canioane. 
Incerc pentru vreo jumatate de ora autostopul si ploaia ma obliga sa merg pe jos cativa kilometri. De fapt sunt vreo 4 km pana la intrarea spre Geiranger si Trollstigen fiindca nici un tir nu opreste sa ma ia. Nici o problema, d-asta am rezervat atata timp pana la avion! Inainte de intrarea pe acest drum e un loc de parcare/statie de autobuz si aici am bafta de o dubita care ma ia tocmai pana in Øyer (adica trecem doar cu o mica pauza prin Dombås). In Øyer vorbesc cu niste colegi de scoala care vin din clothes collection exact de pe coasta de vest si ma ajuta ei sa ajung pana la scoala sus in munti in Hornsjø. Ajungem undeva in jurul orei 20.30 si ma primesc toti cu bratele deschise. Se intristeaza cand le spun ca trebuie sa ma duc pentru o perioada acasa din cauza unor probleme de sanatate. Am bilet dus-intors si sansa de a ma intoarce e mare in conditiile in care gasesc acasa ceva mai bine. N-a fost sa fie asa si sper ca nu s-a suparat nimeni pe mine din cauza asta. La scoala toti prietenii ma primesc cu bratele deschise si stam la povesti sambata seara si duminica dimineata. 
A doua zi o echipa pleaca la clothes collection in Trondheim si primesc ajutorul lor sa cobor pana in Øyer. E nesperat de mare ajutorul in locurile astea unde trec doar cateva masini pe zi! Le multumesc si de aici incepe aventura pana in Oslo. Merg aproape 2 km pana la un loc de autostop in sud unde astept pe ploaie vreo doua ore. Am bafta si ma ia un norvegian care imi spuen ca merge pana in Sandvika aproape de Oslo, dar spre vest. Ori aeroportul Oslo Gardermoen de unde am avionul e in nordul orasului. Asa ca ii spun ca merg doar pana in Lillehammer si ma lasa chiar langa gara. Imi iau bilet pana in Oslo (260 NOK) si am de asteptat circa o ora si jumatate pana la primul tren direct (pana la ora 18.00 datorita unor lucrari pe linia ferata se merge cu autocar o parte din drum -autocar asigurat in pretul biletului de catre NSB, compania de cai ferate norvegiana- si apoi cu trenul). Ajung in aeroport in jurul orei 20.15 si acum incepe plictiseala: e abia duminica seara si eu am avion abia marti dimineata. Asa ca, Cezare, pune-te pe filme! Oricum decat sa stai la DRH fara net si cu stres pe cap, mai bine linistit aici. Din cand in cand mai imi iau cate ceva de mancare, pentru toaleta ma ajut cu colegii de "chin" care au si ei de asteptat intre avioane...Activitati de rutina! Ma apuc sa termin o subtitrare in romana la filmul "The wildest dream", traducere si adaptare a subtitrarii din engleza, vad in episoade documentarul "Everest" pe 6 DVD-uri (adica aproape 5 ore in total), mai vad si filmul "Hachi - A dog's tale", o poveste romantica superba despre loialitatea animalelor. prin bunavointa aeroportului si a unui coleg ce tocmai pleca am acces doua ore gratuit la internet (asa repede trec orele astea)... In fine dupa doua nopti in care abia am atipit cateva ore in aeroport, imi pregatesc biletul, fac check-in-ul, las rucsacul mare dupa ce redistribui greutatea si sunt gata sa decolez spre casa. Escala o voi face la Amsterdam, dar timpul foarte scurt intre avioane (1h 20 minute) nu imi permite decat sa trimit cateva mailuri prin care anunt intoarcerea mea acasa. Cu ceva intarziere primul avion decoleaza la ora 9.45.
In 10 minute parasesc Norvegia si ma aflu deasupra Marii Nordului.
Norii sunt veseli si se joaca in toate directiile. Soarele ii indruma si face atmosfera si mai placuta. Suntem la peste 10000 de metri si temperaturile coboara afara pe la -50 si ceva de grade Celsius. Fara probleme pentru echipa de bord ce ne duce spre continentul-mama. 
La 11.00 suntem deasupra Olandei si trecem pe deasupra zecilor de canale si paduri ce ne duc spre capitala Tarilor de Jos. Sa nu uitam ca si pe mare, si pe uscat Olanda foloseste foarte mult energia eoliana. Ca urmare padurile de eoliene sunt destul de dese ;).

La 11.15 aterizam in siguranta in Amsterdam pe o vreme cam ploioasa. Transferul este foarte strans si tot ca si inainte, timpul abia imi permite sa dau cateva mailuri acasa si sa mananc un sandwich. La 12.50 al doilea avion pleaca de la poarta si se pregateste sa decoleze. E ceva coada la decolare si plecam de la sol cu 15-20 de minute intarziere. 

Zborul peste Europa este linistit si placut. Tot timpul ma uit la ecranele ce afiseaza conditiile de zbor ca sa vad ce maxime atingem. Altitudinea maxima urca pana la 12500m si temperatura exterioara ajunge pana la -56 gr C. E foarte placut pe afara si stau cu ochii pe geam mai mereu. Sper sa mai vad ceva localitati cunoscute, jocuri de nori, munti...



Fac socoteala si la 15.51 intru in teritoriul aerian al Romaniei cu norisorul pe care il vedeti in a doua poza de mai sus. In 3 minute vad Apusenii de care ma apropie un dor foarte profund, apoi cobor spre sud peste Parang, zaresc Buila si Capatanii care se evidentiaza fata de relieful din jur si Alpii Transilvani care au o patura de nori drept cusma. 
Culoarul aerian coboara apoi rapid spre sud, mergem paralel cu autostrada Pitesti-Bucuresti si la 16.25 aterizam pe Otopeni. Mai dureaza cateva minute sa iesim din avion si, asa cum estimasem, la ora 17.00 imi recuperez rucsacul si pornesc spre casa cu bucuria de a fi la mine in tara.

A fost o perioada frumoasa si sunt convins ca si de acum incolo vor urma altele la fel de frumoase si interesante. Ce va fi, va fi!