RT Piatra Mare - Necunoscuta de langa noi 30-31.10.2010

RT Piatra Mare - Necunoscuta de langa noi 30-31.10.2010

Colegi de tura: Andreea Ciobanu, Cezar

Ziua 1 - 30.10.2010

Ce dor ne-a adus in Piatra Mare, muntele pe care il credeam extrem de bine cunoscut? Ideea de trasee nemarcate si ca urmare putin cunoscute! Andreea nu mai iesise de ceva timp pe munte si cu cateva zile inainte, ma intreaba: ceva munte in we? A bucurat-o ideea de nemarcate si ca urmare am stabilit sa plecam cu microbuzul de 6.30 din autogara Ritmului (Bucuresti). Ne-am intilnit la autogara cu 10 minute inainte de plecare fiindca amandoi am reusit sa ne trezim mai tarziu decat ne propusesem. In fine pornim spre Brasov (6.25) cu ideea de a cobori la Dambul Morii. Am adormit amandoi bustean si ne-a trezit soferul chiar la intrarea in Bv:"Unde va las inainte de Brasov?" "Aici, aici, multumim mult!". E mai putin de ora 10.00 (ora la care trebuia sa ajunga in Bv la gara) si noi suntem langa terenurile de sport acoperite, pe iarba care are ceva bruma pe ea. Simtim temperaturile foarte apropiate de zero grade si facem doar o pauza in dreptul pensiunii "Castel" pentru echiparea cu ceva mai gros. Mergem vreo 500m pe DN pana la intrarea de la Dambul Morii unde fac doar o poza la sageata ce marcheaza superbul monument al naturii, canionul prin care vom urca in curand. Se mai incalzeste un pic si inainte de bariera de la ultimele case, ne jucam putin prin gard cu doua dulceti de catelusi care vor mangaiere continua. Lasam in stanga Drumul Familiar si urcam spre canion. Se mai incalzeste un pic si apa inghetata dispare foarte repede. Drumul extrem de cunoscut ne permite sa mai facem ceva variatii. Coboram pana la o scurta cadere de apa, preview al canionului pentru o poza a apei "continue" (spre multumirea Andreei care i-a solicitat lui Radu o poza de genul asta si nu i-a reusit) si mergem pe poteca marcata cu BG.
La un moment dat iesim din poteca si mergem pe cursul apei. Speram sa evitam un urcus si un coboras mai lungi pe care doi biciclisti le urmeaza pe langa bidivii lor. Cand iesim la poteca iarasi, ii vedem in fata tragand de coarnele cailor de fier. Trecem de un valcel amenajat cu o trecere de lemn si ajungem la 11.30 la casa de vanatoare dinainte de intrarea in Prapastia Ursilor. Acesta e intr-o stare jalnica si nu se poate sta in ea. Asteptam sa ne depaseasca un grup mare de "turisti de ocazie" in adidasi si la intrarea in canion sunt opriti de profesoara lor. "Mai incolo fiecare merge pe proprie raspundere!" Ii lasam sa se avante cu curaj fiindca stim ce urmeaza. Urcam printre ei pe scarile intunecate si printre cascadele reci si foarte frumoase. La scara mare totul merge mai incet si oricum noi nu ne grabim fiindca pana seara mai e mult! La urmatoarea cascada mai mare un pic imi aduc aminte ca acum multi ani cand mergeam cu tatal meu, nu era nimic amenajat in canion si treceam prin apa. Acum e un pasaj de ciment foarte solid.
Iesim din canion si vedem cum bravii nostri colegi de traseu se intorc. Atat a fost pentru ei interesant si pentru noi abia acum incepe :)! La 12.00 lasam in stanga traseul spre Prapastia Ursilor (TA) si noi continuam pe BR spre cabana. Eu stiam ca peste vreo suta de metri iesim din marcaj si facem dreapta. Distanta a fost un pic mai mare si am recunoscut cu usurinta drumul cu momai care urca pe un fir secundar al Sipoaiei. Imediat ne dam seama de fostul fir de apa: o saritoare spalata ne indica drumul cel bun!
Urcam prin stanga fostului fir de apa si apoi gasim momaile pe care le stiu de acum vreo trei ani. Deci suntem pe drumul cel bun! Valea e atat de salbatica incat poteca se poate pierde cu usurinta. Uneori momaia e formata dintr-o singura piatra pusa pe o buturuga! Tinem valea pe langa alte doua-trei saritori si poteca pare sa fie inca evidenta. Si mai sus se rupe firul:). Nu mai avem deloc poteca. Acum ceva ani stiam ca am iesit pe sub peretele din stanga vaii pana sub varful cel mare. Acum urcam pe muchia din stanga vazand ca tinem niste semne de separare a parcelelor forestiere (BR verticala fara benzi albe). Vedem o poteca clara ce ne duce printr-o poiana brumata si apoi facem printr-o zona cu arbusti mari si uscati (ca deh, e toamna). Tinem peretele din dreapta si urcam pe marginea unei alunecari de pamant. Zapada parca s-a presarat pe aici si ma bucur ca nu am degeaba la mine bocancii de iarna (fac trepte cu mare usurinta prin zapada si prin grohotisul de sub ea). Deasupra alunecarii facem dreapta si iesim la golul alpin, prilej pentru care facem o pauza de belvedere asupra Brasovului. Urcam pe iarba pana la vederea varfului Piatra Mare si foamea se face simtita. Parca vrem amandoi pauza. Dar mai tragem un pic in curba de nivel pana in caldarea prin care iesisem acum ceva ani. Suntem sus si e abia 15.10. Pana la inserare mai avem mult timp si putin de mers. Asa ca ramanem pe aici sa mancam si sa admiram Bucegii si Craiasa ce se ridica deasupra paturii de nori.
Ne convingem ca nu puteam urca direct spre varf datorita verticalelor ce se pravalesc spre padure fix din platoul de varf si parca nu ne mai oprim din admirat. Vedem in jurul nostru "casele" (a se citi "muntii") mentionate mai devreme si Ciucasul, Grohotisul (din povestirea anterioara), Baiului si in departare chiar Siriul si poate chiar Hasmasul unde sper sa revin in curand. Pe varf ajunge un alt bucurestean care e fericit ca a castigat pariul cu prietenii lui. Acestia spusesera ca nu ajunge pe varf. Are masina la Dambul Morii asa ca trebuie sa porneasca inapoi la vale. Noi ii spunem ca ramanem peste noapte in munte si venim abia duminica seara. "Nu vii si maine cu masina pe aici:D?", ii sugerez eu colegului de varf in gluma. Pe la 16.15 incepem spre cabana pe CR. Coboram pe langa Piatra Scrisa, minunat perete vertical spre vestul Pietrei Mari si tinem marcajul cu cateva opriri de poze.
Desi am fost pe aici de multe ori, parca niciodata nu am vazut aceasta maretie impietrita. Coboram pe un grohotis pe care il tin minte dintr-o iarna in care urcam la coltari pana pe varf si facem stanga pe langa niste placi inclinate la cca 30 de grade. Parca aduc un pic a "spatele de balena" de pe Cerb! Mai coboram prin padure pe traseul clasic si la ora 17.00 suntem la locul unde vom dormi noaptea. Ne cazam si mergem sa luam apa de la izvorasul foarte bogat de langa cabana. Mancam cate ceva de seara si la 18.00 e deja intuneric. Asa ca nu avem altceva de facut decat sa mai povestim cate ceva si cam pe la ora 20.00 adormim in caldurica sacilor de dormit.

Ziua 2 - 31.10.2010

Ne incepem ziua cu un soare ce ne incalzeste mult mai mult decat ne asteptam. Pe la 8.10 ies din sac pentru cateva poze spre astrul zilei isi spre zona ce ne inconjoara.

Pana la 8.30 imi las lanterna solara sa se incarce intr-un copac si noi ne alimentam stomacul cu ceva mancare din rucsac (sandwich-uri, branza topita, salam, ceai cald facut cu o seara inainte etc) si pornim mai departe spre Sura de Piatra. Iesim repede din traseul marcat si urcam pe muchia ce ne va duce la cetatea de piatra de deasupra cabanei. Vedem ca e un culoar despadurit fix de la cabana si ne bucuram ca suntem in aceasta liniste, putin mai sus de orice urma de civilizatie. Urcam un pic pe stanci prin dreapta masivului de piatra pana in locul unde dam de verticale. Asa ca revenim putin mai jos si pe o potecuta in dreapta ajungem la superba fereastra a Surii. Alta data de aici am urcat pana sus, acum ne multumim cu cateva poze!
Pe drumul cunoscut de ieri, urcam spre varf cu alte pauze pentru a admira niste urechi stancoase ascunse in dreapta (in sensul de urcare) grohotisului si placilor amintite mai sus.
Ne aducem aminte de salbatica zona a varfului Vanturarita unde am balaurit o singura data prin jnepenii imensi care ascundeau marcajele complet (un PR demarcat).
Urcam pana pe varf unde de data aceasta masivele nu se mai ridica deasupra paturii albe. Vedem coada Postavarului (Muchia Cheii) pe care sper sa merg vreodata integral (caci partial am fost acum ceva ani la un concurs din FRTS) si identificam muchia ce coboara spre valea Pietrei Mici. In coborare vedem niste ciuperci-babe ce ies din padure si tare suntem curiosi daca acestea au vreun nume!
Recunosc traseul dintr-o tura anterioara si coboram pe muchia din dreapta pana ce intram in padure. Trecem de un scurt pasaj impadurit si iesim intr-o poiana in mijlocul careia gasim un drob de sare pe un mare butuc. "Pentru animale", ne gandim noi! Facem o mica pauza si apoi pornim in stanga pe culoarul de padure. La un moment dat ar fi trebuit sa facem dreapta (ca sa repet un traseu mai vechi), dar cum nu am gasit intrarea respectiva, continuam pe firul vaii.
De cateva ori suntem nevoiti sa ne furisam pe sub copaci pravaliti sau sa iesim din fir datorita unor saritori de 15-20 de metri. Tinem potecile ciobanesti pe dreapta vaii pana simtim ca acestea incep sa urce cam prea mult spre muchie. Pana acum curbele de nivel ne-au tinut destul de aproape de vale prin padurea de foioase. Andreea imi spune la un moment dat sa coboram pe un valcel spre vale. Ii spun ca mai merg putin si cobor pe urmatorul fir vizibil pana la apa. Asa si fac/facem si coboram pe o panta inierbata pe vreo 40 de metri diferenta de nivel pana la cursul de apa care acum este foarte bine conturat. Nu suntem asa de convinsi ca am iesit undeva la vreo poteca marcata! Stiu insa ca orice fir de apa coboara pe partea asta spre Tamina si apoi spre Prahova si sigur ajungem jos la calea ferata. La apa ne oprim un pic sa ne racorim cu seva rece a muntilor.
Mai coboram inca zece minute si iesim la un capat de drum forestier. Eh, acum inseamna ca am iesit din lumea feerica a muntelui in lumea expansiva a oamenilor. Ce sa facem, suntem si noi parti din specia asta si trebuie sa ne readaptam la conditia noastra! Coboram pe forestier si in 5 minute iesim la liman: suntem in drumul de Tamina (BA). Ne intalnim cu trei fete care mancau ceva de pranz (ca doar e ora 13.00) si memorez in aparatul foto casuta simpatica din lemn ce se ascunde sub un perete de stanca. Coboram cand pe drumul forestier, cand pe marcaj (mai scurteaza serpentinele) pana la canionul Tamina.
Andreea nu isi aduce aminte sa fi fost prin canion si atunci hotaram sa facem o mica escala sa urcam canionul. Coboram pe sub peretele de conglomerat din dreapta canionului si asteptam sa iasa un grup din canion. Auzisem ceva galagie intre peretii apropiati si nu vroiam sa fim partasi la aceasta violare a linistii naturii.
"Daca n-ar tipa astia si n-am avea marcaje, ar fi o salbaticie perfecta!"
Urcam jumatate din canion si avem de trecut un pas prin apa. Eu urc fara grija cu bocancii de iarna si o ajut si pe Andreea sa urce (mai cu grija sa nu ude prea mult bocancii de 3 anotimpuri). O las pe ea sa finalizeze canionul pe scari si ii fac o poza in capatul de sus.
Revenim la marcajul turistic si la panoul ce anunta fenomenul natural al fisurii dintre stanci (13.45) si pornim in jos in graba pe marcaj. Recunosc ca abia am lasat-o pe Andreea sa respire si am cam alergat-o pana la DN1. Abia am putut sa vedem cateva peisaje spre coamele nordice ale Bucegilor si spre niste neplacute defrisari (unde nu taie astia ???). La 14.15 ajungem la drumul national si ne uitam un pic pe harta. Timisul de Sus pare sa fie cea mai apropiata gara. Asa ca facem stanga pe sosea si bagam un mars destul de rapid spre localitate. Intram in 7 minute in Timisul de Sus si nu ne oprim banuind ca gara este undeva mai sus (mai aproape de Predeal). La un moment dat intrebam un localnic unde e gara si ne spune ca ar trebui sa ne intoarcem (???). In fine ne intoarcem pana in prima statie de masina si ne incercam norocul la autostop (mai aveam 30 de minute pana la personal in Predeal). Avem noroc si ne ia un baiat cu masina si astfel in 10 minute ajungem in gara in Predeal (14.40). Avem timp sa ne luam bilete la personal si sa mai si asteptam trenul. Asa ca mai mancam ceva in gara si ma bate pe umar un coleg de serviciu care fusese cu un grup mai mare intr-o tura de educatie montana la Diham. N-am reusit sa mai vorbim in tren si ne-am continuat discutia abia luni dimineata la serviciu. Personalul a plecat la 15.12 din Predeal si a ajuns cam pe la ora 19.30 in Bucuresti (cu intarzierile de rigoare).

Noi ne-am bucurat pe drum de multe amintiri, de pozele facute in aceste doua zile, de peisajele salbatice si de neuitat si de promisiunile facute pentru alte trasee nemarcate prin prin Piatra Mare - necunoscuta de langa noi.

RT Grohotis 23-24.10.2010

RT Grohotis 23-24.10.2010

Colegi de tura: Andreea Corodeanu, Cezar

In we respectiv aveam cateva "oferte" pentru diverse ture pe munte. Cum mi-era dor de nemarcate si alti prieteni au optat pentru trasee marcate si arhicunoscute din Bucegi (cu cazare la Diham unde doar mama Oara imi mai aminteste de vechiul Diham ars in 2002 unde de multe ori am dat cu capul de pragul usii dintre anticamere si unde se vedeau urmele ghearelor ursilor pe exteriorul usii de la intrare), am agreat ideea Andreei de a parcurge creasta muntilor Grohotis. E adevarat ca ideea a venit de la cativa carpatisti care au facut creasta de la sud la nord - in sensul invers al traseului nostru. Am gasit o harta buna (www.tenereclub.ro/index.php?p=viz_harti&h_id=191) si Andreea a printat doar partea utila din harta (de la pasul Bratocea la Valea Doftanei). De asemenea am gasit ceva informatii pe blogurile unor prieteni (care au facut traversarea Cheia-Predeal), ni s-a confirmat prin telefon ca avem microbuz la 6.30 din autogara IDM Basarab (0729.989.948) si ca urmare sambata dimineata ne-am intalnit la metrou astfel incat la ora 6.00 sa fim la autogara IDM.

Ziua 1 - sambata 23.10.2010

Microbuzul ne duce cu o viteza incredibila pana la Cheia, motiv pentru care Andreea simte ceva "emotii" la stomac. Bine ca am ajuns la Cheia in timp util ;) (9.00)! De aici planul meu era sa urcam prin Cheile Cheitei (TA) spre pasul Bratocea si de acolo sa incepem pe marcajul BR (care dispare complet undeva in padure). Odata ajunsi la hotelul Zaganu, oprim pentru o cafea/ciocolata calda (5 ron fiecare) si studiem un pic harta sa vedem pe unde am putea urca. Personalul de la hotel ne recomanda urcusul ("cam abrupt") pana pe varful Babes si apoi continuarea crestei. Le multumim, trecem podul metalic cu stalp de masurare hidrologica si facem cativa pasi spre marcajul TA prin chei. Imediat vad in fata muchia Barbesului pe care avem de urcat 500m diferenta de nivel. Culorile toamnei isi fac aparitia si ne incanta la fiecare pas.
Urcam pe panta inclinata la 40-45 de grade pe o poteca destul de vizibila. Aflasem de la hotel ca niste copii au urcat pe aici si au pus o cruce pe varful Barbes (pe care nu o vom gasi). Oscilam amandoi mereu intre bucuria curcubeului tomnatic si iritarea unui urcus monoton si interminabil. Abia dupa vreo ora si jumatate (cca 10.30) ni se deschide peisajul in fata si ne apropiem de golul alpin. Nah, belea: unde ne aflam? Andreea insista sa urcam printre jnepenii pitici in timp ce eu vreau sa facem dreapta spre marginea padurii sa gasim marcajul si izvorul despre care stiam de la Radu (spuneam de o traversare Cheia-Predeal mai devreme). Avem panorame faine asupra Ciucasului, Siriului, Neamtului spre NE si chiar asupra Bucegilor spre vest.
Eu cobor spre padure in cautarea izvorului (nu aveam la noi decat un litru de apa bazandu-ne pe aceasta sursa - mare prostie cand pleci in munti necunoscuti!!!) si la un moment dat Andreea ma convinge (ce bine!) sa urcam spre muchie pana in platoul Barbesului. Aici identific (cu harta in mana) pe unde ar fi traseul BR si vedem ca acesta ar ajunge in creasta dupa varful culminant al muchiei Fata lui Gherghel (teoretic pe aceasta muchie coboara CR in Cheia, practic semnele lipsesc cu desavarsire). Inainte de varf ne oprim intr-o sa unde stam sa mancam cate ceva pentru pranz (e ora 13.30 si ni se pare ca am mers imens de putin). Balaureala prin jnepenii inalti ne-a obosit destul de repede.

Inca nu vedem drumul forestier de creasta si decidem sa urcam pe vf Fata lui Gherghel (1685m altitudine maxima) unde gasim un trepied metalic ruginit. E primul varf atins dupa o gramada de balaureala (cca 14.30) si, cel putin pe Andreea, muntii astia o plictisesc teribil. Eu ma bucur de peisaje si sper ca va fi si mai fain in fata! De pe varf vedem muchia de coborare in Cheia si noi continuam pe o ravena ("ravin" in franceza) spre prima sa aflata la cca 180 de metri diferenta de nivel sub noi. In fata vad curbele care urca pe Bobul Mic si acum mi-e extrem de clar unde ne aflam (avem aceste curbe pe harta). Pe panta de sub varf vedem in alte ravene ceva lucitor ce pare a fi apa si speram ca de aici vom putea alimenta cu lichide. In capatul de jos al ravenei ajungem pe o panta inierbata sub care se zaresc niste stanci calcaroase sub forma de urechi de iepure. Asa ne vor incanta aceste grupuri de stanci ca vom uita de toata monotonia turei! Coboram printre stanci si facem o gramada de poze plini de bucurie ca vedem si altceva decat iarba uscata.

La ora 15.00 suntem in sa si gasim o balta din care avem prima tentatie sa bem apa. Ne oprim totusi fiindca era prea mult namol inghetat si incepem sa urcam pe curbele forestierului. In stanga noastra ramane in spate Fata lui Gherghel cu stancariile ce coboara pana aproape de padure. Stabilim curba la care vom face pauza ca sa mergem la pata stralucitoare de mai devreme. Ne oprim in dreptul ei, iau termosurile si cobor in ravena. Bad luck! Petele vazute sunt de fapt bucati de gheata :( Pastrez speranta ca dau de apa si cobor 20-25 de metri in ravena si aud un susur de apa. Ce bucurie! Identific apa scursa pe iarba intr-o gaura in pamant si reusesc sa umplu termosurile bagand mana in aceasta gaura. Revin la Andreea cu termosurile si camelbag-ul plin si pornim mai departe spre Bobul Mic. Drumul ne duce prin dreapta varfului Bobul Mic (1752m) si urca pana la 1759m pe un platou destul de intins. Aici vedem in stanga noastra culmea intinsa a vf Bobul Mare (1732m) si cateva varfuri fara nume care ne duc spre varful ce da numele masivului. Avem cateva panorame spre Bucegi si spre toti muntii de Curbura. Un lac in forma de inima ne incanta privirile pe stanga potecii. Nu prea reusesc sa identific Muntele Vaii Negre pe care Radu si Iuliana fusesera cu ceva timp in urma. In schimb, asa cum facuse si Iuliana intr-o fereastra de ceata, identific varfurile Cioara, Urlatelul si Sloeru-Marcosanu unde au campat ei in noaptea din traversare. Coboram in ultima sa dinainte de varful al mai nalt si Andreea e destul de ofticata (si pe buna dreptate!) ca acumulatorii s-au descarcat si nu mai are cu ce sa faca poze.
Inainte de sa sa ne intalnim cu carpatistii care planuisera tura. Era un grup destul de numeros (vreo 7) si am fost placut/neplacut surprins (placut fiindca am fost recunoscut, neplacut fiindca nu imi plac deloc laudele) ca sunt cunoscut si de pe www.carpati.org si de pe www.alpinet.org pentru turele mele. Eu doar merg pe unde imi nazareste mintea si apoi caut sa le impartasesc si altora despre acele locuri. Atat si nimic mai mult!
Ne salutam reciproc si plecam mai departe. De la ei aflam ca prima stana este langa saua de dupa Grohotis si ne gandim ca e posibil sa ajungem acolo.
Eu mai fac din cand in cand cate o poza si incerc sa o astept de cateva ori. Frigul (mai bine zis vantul) ma face sa urc incet spre varf pe langa o stanca unde vroiam sa punem corturile.
Pe varf ma opresc la ora 18.30 pentru a o astepta pe Andreea (era cu vreo 30 de metri in urma) si pentru niste poze spre apusul agatat deasupra crestelor bucegene.

Vantul bate destul de tare si rece si nu ne lasa nici o clipa sa stam in varf (1768m). Aparatul Andreei (fost al meu) nu mai accepta nici macar sa se deschida si atunci mai fac eu cateva poze la luna care incepe sa se ridice pe cer.
Gasesc o platforma putin mai jos de varf si coboram sa campam corturile. Ne schimbam hainele ude cu altele uscate, ne facem ceva cald de mancare (o supa Vifon consistenta si ceva ceai cald) si la 20.30 ne retragem la somn.

Ziua 2 - duminica 24.10.2010

Stim ca avem destul de mers de mult in ziua urmatoare si totusi nu ne grabim absolut deloc cu trezirea si cu plecarea. Amandoi am avut niste zile grele in ultimul timp si lipsa de somn ne-a indemnat sa recuperam in noaptea asta destul de rece. Andreea a dormit cu intreruperi fiindca ii e cam tarsa de ursi si mistreti si fiecare zgomot o face sa tresara. De cele mai multe ori e doar un fasait provocat de tenta exterioara sau de vantul ce trece prin iarba. Tot de teama ursilor (paza buna trece primejdia rea!) dupa ce am terminat de mancat, am strans toata mancarea intr-o punga de plastic si am ascuns-o intre niste pietre la vreo 10 metri de cort.
Asa ca dimineata ne trezim cam pe la ora 9.00 si reusim sa o lungim cu masa, inviorarea, o gramada de poze si o tona de lene pana pe la ora 11.00 cand avem bagajele pregatite pentru a doua zi de balaureala pe creasta nemarcata a muntilor Grohotis. Cu harta in mana identific toata culmea pe care o avem de parcurs. Avem de ocolit pe drumul de creasta o gramada de varfuri in jurul altitudinii de 1500m. Dintre toate varfurile identific Radila Mare si Radila Mica aflate mult departe de noi.
Coboram destul de repede pana in prima sa de dupa varf si vedem ca stana despre care ne spusesera colegii carpatisti era destul de aproape de sa. Asta e! A fost mai bine pana la urma in cort! Tinem drumul forestier care ocoleste majoritatea varfurilor si dupa vreo ora de mers, suntem in dreptul piciorului pe care, teoretic, coboara un marcaj PR pe valea Negrasului. Este un picior cu foarte multe stane si de fapt acestea vor fi modul nostru de orientare prin acesti munti putin bantuiti! E chiar extraordinar! Nicaieri nu am mai vazut atat de multe stane! La 5-10 minute de mers vedem cate o stana marcata cu multa precizie pe harta! Pe ambele parti ale crestei vaile ravenate coboara adancindu-se in padurile galben-rosiatice. Drumul ne poarta parca pe niste valuri impietrite.
Trecem de varful Ulita (1565m) si continuam sa coboram foarte usor admirand stanele ce se lasa pe picioare pana la limita padurii. In saua dintre punctele marcate cu 1485m si 1482m vedem un izvoras abia licarind si coboram pana la el vreo 10 metri sub sa. Andreea are cateva mere si le imprartim frateste in timp ce eu reusesc sa adun din izvor ceva apa in termos/butelie. Cu forte noi urcam pana pe varful Radila Mare (1490m) de unde facem o curba de 90 de grade la dreapta si incepem sa coboram spre Radila Mica. Pe harta avem un adapost care de fapt este un grup de 3 stane prin care trecem fara probleme. Cum ar fi fost aici vara cu oi si caini!!!
La ultimul adapost facem stanga pe un culoar de padure si ajungem la stanele de sub vf Clabucetul (1394m). Facem o pauza de odihna si vedem doi oameni venind din fata noastra. Par localnici si stam sa ii intrebam pe unde sa mergem. Eu am pe harta o poteca prin vf Negrasul direct din acest vf si localnicii ne recomanda un alt forestier mult mai lung "care coboara pe plai dupa padurea aia din fata". Localnicii sunt vanatori si ne intreaba daca nu cumva avem in rucsaci mistreti ceva. Se vede ca nu prea au avut de-a face cu turisti! Ii asiguram ca avem doar corturi si se minuneaza cand le spunem ca am venit din Cheia si pornim pe drumul indicat de ei (cca ora 15.00). Asa ca urcam pe drum in continuare printre alte cateva stane, tinem liziera padurii si incepem sa coboram destul de puternic in dreapta mentinand forestierul. La un moment dat vedem o urma de ursulet in noroiul intarit si ne convingem ca pe aici sunt ceva animale salbatice. Multumesc celui de Sus ca nu ne-a adus in cale nici o vietate a padurii!
Continuam coborarea si in curand gardurile se aseaza pe marginea drumului pe ambele parti. Eu sper ca am ajuns la marginea Vaii Doftanei, dar o curba ne arata cat mai avem de coborat pana in localitate. Tinem drumul care pare sa nu se mai termine :(. Andreea incepe sa imi povesteasca despre experientele de neuitat pe care le-a avut acum doi ani in Iran (Damavand, Alam Kooh) si in Ecuador (Cotopaxi si alte varfuri inalte) si la un moment dat suntem cat pe ce sa o luam pe un drum gresit (vreau eu sa fac o scurtatura si in loc sa facem dreapta, eu cobor un pic pe panta spre stanga).

Corectam imediat si coboram pe drumul evident pana ce dam de un tractor langa care un muncitor se chinuia sa-i taie un copac unui batran din sat. Ne confirma ca suntem pe drumul cel bun si ca in 20 de mintue ajungem in centru la asfalt. In 5 minute intram pe o ulita laterala si continuam sa coboram. La indicatia unor localnici, tinem drumul drept in jos fara stanga sau dreapta si doar la troita facem stanga pentru a fi in 5 minute la soseaua principala.
E destul de tarziu (cca 18.00) si mai avem mult pana acasa. Problema e ca nu mai avem nici un microbuz si trebuie neaparat sa mergem cu ocazii pana in Campina si apoi Bucuresti. Totusi un pic de pauza meritam si noi si ne alintam cu cate un Ursus Premium. Dupa lasarea noptii (cca 19.50) iesim la stop si avem noroc cu un autobuz care se retrage si ne duce pana la intrarea in Tesila. De aici asteptam alta ocazie si abia dupa doua ore (22.00) opreste cineva si ne duce pana in Campina. E bine ca macar acum suntem undeva la civilizatie! Dar tot mai avem ceva de mers pana acasa si suntem abia la gara Campina! Ajungem la DN1 si ne apucam iarasi de autostop. Stam vreo jumatate de ora fara succes si opreste o masina.
"Mergem spre Bucuresti. Ne puteti lua si pe noi?" "Pai asta e directia spre Brasov". Of, ce dezorientati suntem!!! Trecem pe sensul celalalt si in 10 minute opreste o masina (tot ocazie) si coboara un politist din spate.
"Baieti, mergeti vreo 500 mai incolo ca e luminat si vad astia sa va ia!"
Ii multumim si ajungem la un restaurant "Casa Bucur" nonstop (www.casa-bucur.ro). Intram sa ne incalzim cu o supa fierbinte si eu fac prostia sa imi uit aparatul foto pe spatarul scaunului (cu siguranta din cauza oboselii!). Avem bafta si ne ia un maghiar din Tg Mures care venea in Bucuresti sa ia marfa. Ne aduce pana in Bucuresti si eu abia in Otopeni realizez ca am uitat aparatul.
"Daca ziceai mai devreme ne intoarceam" imi spune soferul (nota 20 ca om). Cand coboram ne spune ca are un coleg care vine mai tarziu spre Bucuresti si poate opri sa ia aparatul. Vorbeste cu colegul lui si ramane sa iau eu legatura cu el pentru a-mi da aparatul. Ce OAMENI!!! In Romania sa te ajute ungurii!!! Tot respectul!!! Dimineata ma intalnesc cu cel ce a venit al doilea si mi-a dat aparatul. Pentru el a fost ceva natural si normal. De fapt asa e intr-o tara civilizata. Pe moment m-am simtit mai european decat ma simt de obicei in Romanica.

Per total tura a fost superba si nu am regretat nici o clipa balaureala prin micii munti dintre Bucegi si Ciucas.

RT Prin muntii Parangului 16-17.10.2010

RT Prin muntii Parangului 16-17.10.2010

Colegi de tura: Rovana, Gina, Oana, Gabriela, Cristina, Alex, Cristi, Cezar

Ziua 0 - vineri 15.10.2010

Tura a fost organizata de Rovana si ca urmare eu nu pot intra in extrem de multe detalii. Trebuia sa mergem o gasca mult mai numeroasa si pana la urma am ramas doar cei opt enumerati mai sus. Rovana a vorbit in cursul saptamanii la cabana Groapa Seaca www.paring.ro/groapasec.html si a rezervat 8 locuri pentru vineri si sambata seara. Cu mult chef si veselie au plecat 2 masini in jurul orei 16.00 din Bucuresti spre valea Oltului. Eu eram intr-o delegatie la Cluj si am vorbit sa ne intalnim in Brezoi la intrarea spre Voineasa. Cam in jurul orei 20.00 am vorbit cu Gina sa merg in masina in care erau doar 3 persoane: Cristina, Gina si Alex. M-au recuperat de la intrarea din valea Oltului in DN 7A si i-am asteptat si pe restul (care erau cu 5-10 minute in urma). Cu echipa completa, pornim spre Voineasa. Alex stia drumul pana la Obarsia Lotrului si am mers repede pana aici. Pe drum am recunoscut intrarea in cheile Latoritei unde vom merge duminica. Continuam prin Voineasa si pe intuneric nu vedem multele curbe destul de riscante ce ne duc pe langa lacul de acumulare Vidra. In Obarsia Lotrului se termina si ultimele drumuri cunoscute. Traversam Transparangul (ce urca in pasul Urdele, cel mai inalt pas cu drum auto de la noi din tara) si continuam sa urcam pe DN 7A pana in pasul Groapa Seaca situat la 1600m altitudine. De la iesirea din Obarsia Lotrului drumul se strica si sunt destul de multe gropi care ne determina sa ma diminuam putin din viteza. Din pas continuam sa coboram pe drum si curand apar o gramada de semne: PR, PG, PA, TA, TR care ne conduc pana la cabana. Stim bine ca toate semnele duc la cabana Groapa Seaca si deci nu avem cum sa ne ratacim. Intr-adevar cam pe la ora 22.00 ajungem la cabana unde suntem primiti cu multa caldura (la propriu si la figurat). Afara gradele sunt cu putin peste zero si caldurica din cabana ne prinde foarte bine. Cabaniera ne arata camerele in care vom dormi (la etaj; 40 ron/noapte/persoana) si coboram sa mancam in sala de mese.
Fotografii sunt incantati de focul ce arde cu putere si de citatele de pe pereti.
"Organizati-va viata astfel ca sa va ramana vreme de dus la munte, atunci si munca voastra va fi sanatoasa si bine cumpanita" - Bucura Dumbrava (dupa care s-a dat numele omonim varfului Ocolit din Bucegi).
Citim cate ceva din Codul eticii turismului montan scris la inceputul secolului XX de tirolezul Luis Trenker si ne bucuram de ciorbita taraneasca si de mamaliguta cu branza aburinda facute de cabaniera. De obicei generatorul se inchide la ora 23.00, dar prin bunavointa cabanierilor, vom avea lumina pana la ora 1.00 cand ultimii dintre noi se baga la somn.

Ziua 1 - sambata 16.10.2010

Dimineata fiecare se trezeste dupa pofta inimii. De fapt e relativ astfel pentru ca hotarasem sa plecam undeva in jurul orei 10.30. Dimineata mancam din traista (pentru asta trebuie sa le multumesc tuturor pentru ca am mancat de la ei, eu neavand nimic de mancare din delegatie), bem niste ceaiuri calde si vorbim cu cabaniera despre posibilele trasee pe care le-am putea face. Cabaniera ne recomanda traseul pana la refugiul Agatat si inapoi. Optiunea asta e cea mai buna fiindca nici nu e traseu foarte lung si dificil si putem urca pe valea Jietului cu masina pret de vreo 6 km. Eu fac o poza la harta de pe peretele exterior al cabanei (chiar daca avem harta printata de acasa de Rovana) fiindca e mai amanuntita si pornim pe drumul forestier cam in jurul orei 11.00. Coboram pe DN 7A cateva sute de metri si apoi la stanga urcam pe drumul forestier vreo 5-6 km pana la un pod in stanga unde cabaniera ne recomandase sa lasam masinile. Rovana parca ar vrea sa facem traseul asta pe jos ca tare e frumos, dar o asigur (chiar daca nu mai fusesem niciodata in zona) ca mai sus avem mult mai multe de vazut. Lasam masinile inainte de pod, ne echipam de ploaie si incepem sa mai urcam vreo 500 pe drum pana cand acesta se ingusteaza intr-o poteca ce trece pe stanga unei amenajari de captare a raului.

Incepem sa urcam pe PR prin padurea de un verde incredibil. Toate plantele par sa se tina tare la temperaturile destul de scazute si partial imi aduc aminte de verdeata si umezeala norvegiana. Trecem valea Deresului pe un pod de lemn si continuam urcarea printre copacii inalti paziti de iarba inca verde si de numeroase ciuperci. Eu raman cu Gabi si cu Rovana mai in urma pentru a admira peisajul si a nu obosi prea tare organismul neobisnuit cu efort. Povestim ce povestim si dintr-un urcus in altul ajungem la un afinis unde regrupam. Din pacate afinele sunt necoapte si nu fac atata placere ca in Fagaras (a se vedea RT-ul pe blog).
Continuam in aceeasi formatie si in curand trecem valea Rosiile putin involburata si incepem sa urcam pe dreapta (stanga geografica) pana la refugiul Agatat. Refugiul este superb prin pozitionarea lui: e "agatat" deasupra unei stanci imense la cca 1600m altitudine. Refugiul este destul de curat si are o camera cu priciuri si soba si o anticamera pentru lemne. Sistemul original de inchidere cu zavor de lemn izoleaza destul de bine camera principala. In refugiu vedem niste rucsaci si saci de dormit intinsi pe prici. Cu siguranta niste montagnarzi le-au lasat aici si au urcat pana pe varful Parangul Mare/Mandra.
Mancam cate ceva energizant si in jurul orei 13.30 pornim in sus spre lacul Rosiile pe acelasi PR. In dreapta noastra creasta inalta a muchiei Slivei se pierde in ceata. De fapt peste putin timp, vom fi in intregime in ceata (dar nu white-out ca in Bucegi). Urcam pe poteca extrem de clara printre jnepeni si stanci. Urcusul este usor (cel putin pentru mine si Cristi si ne facem planul pentru noi, Gina si Oana sa urcam pana pe varf si sa coboram prin varfurile Piatra Taiata si Ciobanul Mare). Vom renunta la acest plan pentru a ramane echipa compacta. Continuam pe poteca ce trece la un moment dat peste un grohotis mai mare unde asteptam sa ne regrupam cu totii.
Urcam primul prag glaciar si ne aflam in jurul altitudinii de 1800m la stana Rosiile. Acum totul este parasit si doar zidurile din piatra si scheletul din lemn al acoperisului amintesc ca aici a fost stana. Zapada incepe sa isi faca aparitia in pete mici (care apoi vor creste sensibil cu altitudinea) si temperaturile trec sub pragul de inghet. Urcam pe pragul glaciar pe poteca inca vizibila si putin mai sus de stana dam de ramasitele unui mic avion prabusit probabil in conditii meteo nefavorabile.
"Unde e cutia neagra?" se aude printre noi si glumind, pornim mai departe spre Rosiile. In capatul caldarii, facem stanga pe cateva praguri si curand ne aflam langa primul lac glaciar din aceasta vale. Studiind harta, vedem ca e vorba de Zanoaga Stanei si nicidecum de Rosiile (speranta Cristinei). Facem cateva poze de grup si pentru cateva momente suntem indecisi daca sa mai continuam sau nu.
Pornim in sus spre lacul Rosiile. Eu vazusem pe harta ca poteca trebuie sa treaca printre lacurile Rosiile si Lung si ca urmare asta era punctul nostru tinta. Zapada incepe sa creasca si sa puna probleme catorva dintre noi care nu au incaltamintea adecvata sau experienta necesara sa mearga in conditiile respective. Vad ca raman destul de mult in urma si aflu (cu ajutorul lui Cristi) ca e ora 14.20. Hotarasc (spre bucuria celorlalti) ca la ora 15.00 sa ne intoarcem daca nu gasim lacurile dorite. Continuam pe sub un prag stancos si apoi vad in fata o caldare glaciara. GPS-ul de la ceas arata 1970m. E bine! Asta inseamna ca in cateva zeci de metri trebuie sa apara lacul situat la cca 2000m altitudine! Le arat tuturor: "Dupa pragul ala de sus trebuie sa fie lacurile". Rovana, Cristi, Oana si Cristina urca mai repede si se trezesc la capatul lacului Lung. In stanga dupa o culme micuta se afla si superbul lac Rosiile. Eu cu Alex, Gina si Gabi urcam mai incet si cu mai multa grija si ajungem putin mai tarziu la cele doua lacuri. E ora 14.55 si suntem de acord ca dupa cateva poze in zona sa ne intoarcem.
Frigul ne determina sa pornim inapoi la vale spre zone ceva mai calde. Cum Rovana a incercat sa urce mai sus spre lacul Mandra, ii trimit pe ceilalti la vale si ma duc dupa Rovana care nu ma auzea prin ceata. O gasesc coborand 100m mai sus de Lacul Lung si revenim impreuna la ceilalti colegi care mergeau incet la vale. E un pic dezamagita ca nu a vazut si lacul Mandra, dar muntii si lacurile nu pleaca si vom gasi alta ocazie sa ajungem acolo (poate la vara)! Ne intoarcem cu totii la lacul Zanoaga Stanei care ne amagise mai devreme si pornim la vale (in urma ramanem Gabi, Rovana si cu mine). Eu imi asum rolul de "maturica" si nu las pe absolut nimeni in urma. Continuam prin caldarea ce desparte lacul de stana Rosiile cu povestiri despre Norvegia (ma bucura sa aflu ca un prieten al lui Gabi a fost in zona Stavanger la Preikestolen si Kjerag). Restul grupului (la un moment dat si Rovana) pornesc mai la vale si noi (eu si Gabi) coboram mai cu atentie povestind despre Norvegia, Turcia, Paris cu multe detalii si amanunte. Imi face placere sa aud despre locuri in care sper sa ajung (Turcia) si Gabi gaseste in mine un placut partener de tura si discutii. Muchia Slivei incepe sa se arate din ce in ce mai bine in toata frumusetea ei. Coboram printre jnepeni la refugiu unde eram asteptati de grup, scoatem cate un sandwich (multumesc Rovanei si lui Gabi pentru hrana) si pornim in jos pe drumul de acum cunoscut spre masini. Parca nu stim cum trece timpul in povestile despre experientele in tari straine si ne trezim pe neasteptate la punctul de captare a Jietului. De aici mai avem cateva sute de metri pana la masini. O masina plecase mai devreme si Cristi ne astepta (pe mine si pe Gabi) in caldurica masinii (cca 18.30). Rovana optase pentru o plimbare pe jos si s-a urcat in masina cam peste un kilometru. Pe langa masina tot au alergat doi catelusi de la cabana. Cu siguranta ca le facea placere sa vina cu noi si sperau ca nu o sa ii parasim. Ajungem cu totii la cabana si intre timp baietii se apucasera sa faca focul pentru frigarui. M-am schimbat in haine uscate, din cand in cand am mai bagat lemne in foc in sobele din camere (of, ce dar am eu de a face caldura aproape imposibila in camere!) si ne-am apucat de pregatit gratarul. Fetele au pregatit carnea si frigaruile si noi am avut grija de foc incalzindu-ne cu niste palinca impotriva ploii ce cadea necontenit. Fetele au fost asa de bune incat ne-au adus la foc ciorbitele calde si mamaliguta cu branza si smantana. Cand am teminat de facut gratarul, am mancat cu totii chiar daca foamea se mai potolise (un fel de shaorma din lipie incalzita cu frigarui in ea).
Cam pe la ora 23.00 cabanierul a stins generatorul si noi ne-am retras obositi in camere si la somn.

Ziua 2 - duminica, 17.10.2010

Pentru a doua zi Cristi a propus o tura ceva mai scurta pana la lacurile Calcescu. Cum vremea e la fel de mohorata ca si in ziua anterioara, eu propun o plimbare mai mult cu masina pe Cheile Latoritei si canionul Moara Dracului. Denumirea atrage imediat si hotaram sa mergem intr-acolo.
Fac o poza la "urmatoarea tinta", un panou cu harta lumii si cu cele mai importante varfuri de pe toate continentele, ma mai plimb putin pentru poze la iazul din spatele cabanei, ne luam fiecare cate o harta-ghid turistic editata de cei de la cabana si pornimi inapoi spre lacul de acumulare Vidra.
Pe drum admiram toate curbele pe care nu le vazusem la venire si in pasul Groapa Seaca ne bucuram de ceata care ne fusese colega de drum in ziua precedenta. La lacul Vidra facem o incursiune pe la statiunea Vidra pana la barajul lacului de acumulare. Nu avem voie sa facem poze, dar cum muntii nu sunt proprietate privata, facem cateva poze spre orizont.
Pe drum oprim de cateva ori ca sa surprindem frumoasele nuante ale toamnei pictate in frunzele copacilor. E incantator peisajul de toamna linistita prin locuri atat de putin umblate!
Ajungem la intrarea in Malaia si facem dreapta pe valea Latoritei spre Ciungetu. Pana in Ciungetu avem 6 km de asfalt si de aici incolo mai sunt inca 18 km pana la cabana Tudor Petrimanu prin salbaticele chei ale Latoritei. Surprindem cu aparatele foto cateva cascade pe parte stanga a drumului si continuam aproape fara oprire pana dupa cabana Petrimanu. La primul pod suspendat peste Latorita, lasam masinile si ne pregatim de sucrta si frumoasa ascensiune prin canion.

Urcam pe scari metalice si trepte cimentate in sus pe canionul ce pare a fi pe alocuri vertical. Scara de trecere pe partea stanga a canionului pune ceva probleme si ca urmare ne incetineste un pic din urcus. In afara de Gabi si de mine, restul urca mai repede si vor merge inca vreo suta de metri dupa statia de captare. Noi urcam ceva mai incet si cu grija (se resimte putin operatia la genunchi a Gabrielei si atentia la fiecare pas) pana la statia de captare unde ne intalnim cu tot grupul.
La final facem o poza de grup si le spun celorlalti ca mai urc si eu un pic pana la pesteri. Ei pornesc la vale si in 10 minute voi fi in spatele lui Gabi, ramasa singura in urma. Cu atentie, revenim la masini, mancam cate ceva si pornim inapoi spre Ciungetu, Brezoi si Bucuresti. Au fost ceva comentarii ca am facut toata valea Latoritei pentru o ora de mers prin canion, dar mie mi-au placut cheile in culorile toamnei surprinsa inegalabil de pictorul Natura.

In Brezoi facem o mica pauza pentru cateva poze spre Cozia si continuam in ritm destul de bun prin Valcea si Pitesti si apoi pe autostrada. La o benzinarie ne schimbam dintr-o masina in alta pentru a ne imparti exact pe zonele unde stam. Aproape de miezul noptii ajungem fiecare la casa lui, obositi si incantati de we ce tocmai a trecut.

Mutumesc tuturor pentru prietenie, hrana si buna dispozitie. Si sa nu uit de ziua Ginei si de tortul pe care l-a primit sambata seara (mai cu seama floricica glazurata). A fost o tura pe cinste si sper sa o repetam cat mai curand in aceeasi echipa!

Sa avem parte de o toamna cat mai lunga si frumoasa!!!

RT Bucegi Tiganesti 9-10.10.2010

RT Bucegi Tiganesti 9-10.10.2010

Colegi de tura: Claudia, Radu, Cezar

Ziua 1 - 9.10.2010 sambata

Stiam ca vremea o sa ne dea de furca si ca e cel mai urat we din ultimul timp. Asta nu ne-a impiedicat sa plecam spre dragii Bucegi. Aflasem de la cativa prieteni dragi ca e un nou refugiu in saua Tiganesti si vroiam sa il testez pentru dormit. Vazusem refugiul asemanator din saua Batrana si eram curios cat de bine sunt izolate aceste refugii. Asa ca vorbesc cu Radu cu cateva zile inainte de plecare si imi spune ca ar mai veni cu o prietena, Claudia. "Perfect, daca are si ceva experienta". Asa ca la ora 5.30 ne intalnim la statia de metrou Iancului si la 6.00 pornim din autogara Ritmului spre Bv. Din vorba in vorba ajungem la 9.00 in Bv si facem transferul in autogara Bv 2 (Bartolomeu) de unde luam un microbuz local spre Bran. Chiar daca e distanta scurta, facem o ora pana in Bran si la 10.50 suntem langa statia de langa castel. Ne intoarcem un pic pana la drumul prin Poarta si Radu ne face cinste cu un bun kurtos kalacs proaspat facut. Pornim pe drumul spre Poarta intr-o ceata destul de deasa si la un moment dat temperaturile pe minus ne opresc la un magazin unde ne echipam de iarna si luam apa pentru drum. Incepe sa ninga si toti localnicii ne recomanda sa ne intoarcem cand aud ca vrem sa ajungem la Omu. Chiar o batrana ne spune ca pe acolo au fost destule accidente. Noi continuam pe drumul principal pana ce iesim din sat si ajungem la urcarea spre partie. Aici vedem si marcajul nostru BR ce face stanga spre partie pe un drum forestier. Urcam pana la statia Salvamont si stam de vorba cu salvamontistul care era de serviciu (care m-a recunoscut dintr-o coborare mai veche pe Ciubotea). Ne asigura ca zapada e accesibila si ca putem urca fara probleme. Incepem sa urcam pe partie prin serpentine repetate si in 2 ore ajungem la punctul in care se face o poteca marcata cu PA spre Salvamont Ciubotea. Radu stia de o cascada Clincea in zona si coboram putin pe PA pana la un izvor unde ne dam seama ca nu e drumul bun. Alimentez cu apa camelbag-ul si termosul si revenim in BR pe care continuam sa urcam. In 15 minute ajungem la un stalp unde o sageata ne avertizeraza ca e un izvor la 3 minute in jos. Panta pana la izvor pare prea abrupta si continuam sa urcam (cca ora 14.00).
Poteca si marcajele ne conduc prin ceata deasa pe piciorul Clincea. Zapada cazuta de curand ne forteaza sa facem mereu urme si sa facem pauze destul de dese. Mergem noi ce mergem si eu tot caut saritoarea pe care o tin minte de acum vreo 20 ani (singura data cand am mai fost pe aici cu tatal meu). Stiu ca undeva la iesirea din padure ar trebui sa dam de saritoare. Ceata abia ne lasa sa vedem semnele si intr-adevar la iesirea in golul alpin dam de cateva stancarii. Dar nici pomeneala de saritoare! Probabil varsta m-a facut sa vad atunci o trecere banala ca o saritoare foarte mare. La un moment dat ne intalnim cu un grup de 4 persoane care ne spun ca au pierdut traseul si ca s-au intors din pricina cetii. Ii asigur ca drumul merge mai departe in sus si ne uram reciproc "drum bun". Continuam in curba de nivel usor ascendenta si simtim puternic temperaturile sub zero grade. Vantul ne infofoleste si ne ingreuneaza inaintarea. Poteca e totusi evidenta si orientarea muchiei ne tot urca spre refugiu. Radu si Claudia ma intreaba de cateva ori daca stiu sigur unde e refugiul. "E in saua Tiganesti de unde coboara poteca spre lacul Tiganesti! Ajungem chiar in buza refugiului". Cam pe la ora 17.00 ajungem in saua Tiganesti pe un white-out total si ca prin minune refugiul se arata 20 de metri in dreapta noastra. Intram in refugiu inghetati si totusi bucurosi ca am ajuns aici. Ce bine e cu un acoperis deasupra capului! GPS-ul ne arata -2 grade in refugiu si ne indeamna sa ne incalzim cu niste ceai cald. Mancam cate ceva si incolteste in mintea noastra o idee de a urca la Omu fiindca acolo avem caldura si prieteni vechi de munte (George). Eu am un pic de retinere in continuarea traseului si totusi pornim pe BR in sus spre vf Scara. E ora 18.00 si parca avem un curaj nebunesc sa urcam in continuare. White-out-ul nu se ridica si noi abia dibuim poteca viscolita cautand fiecare semn. Stiam ca poteca urca pe versantul sudic al muchiei Tiganesti, iese in muchie si apoi continua prin stancariile Tiganestilor. De astea imi era cel mai teama! Viscolul ne face inaintarea din ce in ce mai grea. Nu mai vedem nimic la mai mult de 5 metri in fata noastra. La un moment dat nu mai gasim semnele si trebuie sa iau decizia pentru ce facem: INAPOI LA REFUGIU!!! Dar pe unde? Ne intoarcem pe vagile urme de mai devreme si le pierdem dupa foarte putin timp. Hotaram sa urcam in creasta si de acolo sa continuam pe muchie in jos. Usor de zis si greu de facut! Viscolul ne face sa ne invartim in cerc si sa nu gasim deloc traseul. Claudia vine cu ideea de a ne intoarce la ultimul semn si de acolo sa cautam semnele urmatoare. Cu ceva dificultati de orientare revenim la semn si marcam stalpul pe GPS (ca sa avem un punct fix unde sa ne intoarcem). Se lasa noaptea si abia ne descurcam cu frontalele prin ceata foarte deasa. De la semn pornesc in directia de unde am venit. Gasesc semnul urmator si ne regrupam aici. Marcam punctul pe GPS si pornim mai departe. Vom repeta acest lucru cu fiecare semn gasit si regretam ca nu am marcat refugiul inainte sa plecam. Bine ca stim altitudinea lui (2178m) si coboram pana la aceasta curba de nivel! Dupa vreo ora si ceva de ratacit prin white-out gasim refugiul la 21.30 si intram in el. Ce bine ca am gasit refugiul si aici vom dormi peste noapte!
Bem cate o cana de ceai, ne schimbam de hainele ude, ne incalzim in sacii de dormit si mancam o supa fierbinte facuta la primus.
Pe la 22.00 ne incalzim suficient cat sa putem adormi cu gandul la caldura de la Omu. Ne gandim ca exista posibilitatea de a avea vreme buna duminica si sa incercam urcarea spre Omu. In caz de vreme rea, coboram pe la lacul Tiganesti si apoi prin Malaiesti spre Busteni.

Ziua 2 - 10.10.2010 duminica

Ne trezim in jurul orei 8.30 in temperaturi la fel de scazute ca si in ziua trecuta. Afara e tot asa de urat ca in ziua precedenta si ramane doar varianta de intoarcere prin Tiganesti si Malaiesti. Problema e ca nu stim exact pe unde e poteca spre lac. Nu se vede absolut nimic in nici o directie si avem noroc cu semnalul GSM destul de slab. Sunam cativa prieteni pe acasa si dupa multe incercari, obtin de la o prietena de munte coordonatele bune pentru lacul Tiganesti. Asa ca acum putem porni spre lac (11.00).
Cu GPS-ul in mana urmarim sa ajungem la singurul lac glaciar din Bucegi. Eu stiam poteca (TG) de vara si stiu ca avem de coborat pe curba de nivel pana undeva la nord de lac si apoi printre stancarii coboram la lac. Ceata insa ne lasa doar posibilitatea de a cobori in directia lacului. Gasim brana dupa brana si coboram pana ce vedem ca lacul este undeva in stanga noastra. Mai inaintam putin si vedem stancile care imi erau cunoscute. Le ocolim si apoi facem stanga spre firul vaii. GPS-ul ne arata ca trebuie sa ne intoarcem 150m inapoi spre lac. Coboram pe firul lat al vaii si ajungem la stana Tiganesti. De aici mai avem 50 de metri si ajungem la stalpul de langa lac. Vorba vine lac ca de fapt totul e inghetat! Eu insa acum ma simt mult mai relaxat fiindca poteca e mult mai clara de aici. Ocolim pe la nord lacul si apoi urmarim stalpii cu marcaj TG spre est pe Padina Crucii. Poteca e larga si nu avem probleme de orientare. Ajungem destul de repede in saua Crucii (deasupra cabanei) si avem o tentativa de a merge pana la cruce. Nu mai continuam si incepem coborasul pe valcel spre valea Malaiesti. Poteca evidenta ne scoate destul de repede din ceata si putem sa admiram intreaga vale strajuita de Bucsoiu si de Padina Crucii.
La cabana ne jucam putin cu catelusii simpatici de la cabana si intram pe un ceai cald. De fapt s-au facut vreo 3 ceaiuri de fiecare (3 lei/ceai) si vedem ca pe Tache zapada nu este chiar asa de mare. Personalul de la cabana ne asigura ca pe Tache si pe Glajarie se poate merge fara probleme. In sus nu a urcat sau nu a coborat nimeni in afara de noi. Asa ca salutam gazdele temporare si pornim pe Tache spre Prepeleac pe TR.

Urcam fara probleme pe panta ascendenta spre Prepeleac (locul de unde se vad cabanele Malaiesti si Diham) trecand foarte usor peste zona cu lant si peste podul ce odata se legana pe cabluri. Acum incepem sa vedem toate "dealurile" Dihamului si coboram pe valcelul de care mie imi era putin teama (asta doar daca zapada e mare). Din fericire nu e cazul sa ne temem si trecem rapid si de urmatorul loc cu scari de lemn si cabluri. Acum urmarim doar sa iesim in poiana Bucsoiului de unde pleaca in sus valea Bucsoiului. Poiana se tot lasa asteptata dupa cateva picioare ale Bucsoiului. Stim ca de aici e plimbare si nu mai avem obsolut deloc probleme. Traseul pare scurt fata de alte dati si destul de repede ajungem in Pichetul Rosu unde suntem nevoiti sa facem dreapta spre poiana Costilei. Ideea noastra (a mea si a lui Radu) era sa tinem mereu marcajul TR. La stalpul ce marcheaza intersectia cu Valea Cerbului facem o mica pauza de baut (apa :D). Mergem in viteza pana in poiana Costilei trecand prin poiana Morarului si pe langa casa de vanatoare "Coltii Morarului". Aici ne intalnim cu doi vorbitori de rusa si Claudia vorbeste cu ei fara nici o problema. Cred ca au aparut special pentru ea! Continuam pe TR pe sub traseele pentru refugiul Costila si Valea Alba si mai avem de coborat pana la troita si apoi la Caminul Alpin. Nici nu ne dam seama cand ajungem in Busteni dintr-o poveste in alta. Uite ca am ajuns in Busteni fara nici o problema. Ma uit la ceas si vedem ca am facut o roa si 15 minute din Poiana Costilei. Timp decent pentru bucata asta de drum!
Admiram catelusii Husky dintr-o curte aflata pe dreapta strazii ce coboara la Camin si pornim in graba la vale spre cabana. Eu raman un pic in urma pentru cateva poze la abruptul bucegean si schimb cateva vorbe cu seful Salvamontului Busteni. E bucuros sa afle de refugiul din saua Tiganesti si ne salutam cu speranta de a ne revedea cat de curand.
Admiram zapada din Blidul Uriasilor si intram in gara sa ne luam bilete la accelerat pentru Bucuresti. Avem vreo ora pana la tren si mergem sa mancam cate ceva la un restaurant cu specific traditional. Ne revenim cu cate o supa fierbinte si ne intoarcem la gara pentru tren. Destul de obositi, reusim sa ne distram in compartiment cu trei studenti la medicina care veneau spre Bucuresti. Pe la 22.30 ajungem in Gara de Nord si apoi fiecare la el acasa.

Atmosfera a fost foarte faina si sper sa mai mergem si in alte ture impreuna! Peste cateva zile m-am intalnit cu Claudia la o prezentare faina despre McKinley la clubul "Floare de Colt" din Bucuresti. Deci muntele continua sa fie in mintea noastra si in timpul saptamanii :D!!!