RT Stokkavatnet reloaded 22.05.2010
Salutari tuturor.
Imi calc peste decizia personala de a tine o ordine cronologica a materialelor publicate pe blog. Am destule de povestit din turele din ultimele doua saptamani si sper sa imi gasesc timp cat de curand. Motivul pentru care scriu acum sunt doua mici minuni ale naturii. O sa vedeti mai jos despre ce e vorba.
Asadar dupa o saptamana lunga si plina de munca imi spun ca in we asta ma voi relaxa si daca imi permite vremea si lipsa de somn, voi iesi pe undeva. Asa ca azi m-am trezit pe la 11.30 si cam peste o ora si ceva mi-am zis ca inainte sa ma apuc de lucru, ies o ora-doua prin parcul din spatele caminului. Parcul se intinde in jurul lacului Stokkavatnet despre care v-am mai povestit in cel putin doua dati anterioare. Imi iau si laptopul la mine in ideea ca poate gasesc vreun loc in care sa stau sa mai scriu ceva. Aiurea, odata vazut in natura, am uitat de laptop si de tot!!! Pornesc pe aleea de langa lac cu gandul de a balauri prin toate palcurile de padure. Intru in prima padure care pare sa fie pe un deal mai ridicat. Urc un pic printre niste garduri din pietre si in zona cu conifere din varf gasesc un adapost din panza militara si o plasa prinsa bine intre 6-7 copaci. Ma asez pe plasa cu grija sa nu dau cu fundul de pamant. Cred ca am lenevit vreo 10 minute pana sa pornesc mai departe. Cobor un pic printre copaci si vad o caprioara in alee. Ma asteapta sa merg dupa ea si apoi dispare in desisul padurii. Revin la adapost si cobor printre pini spre aleea principala si urc in padurea urmatoare la fel de salbatica. Ciripitul pasarelelor ma incanta in fiecare petec de iarba si de padure deasa. Dupa acest al doilea palc de pini cobor la platforma de la malul lacului aflata langa mini gradina botanica. Ma asez pe un ponton cu picioarele atarnate spre apa lacului adiata de vant si in 5 minute pornesc mai departe pe sub peretii sub care e asezata constructia pictata (wall painting) cu toate culorile. Mai merg un pic pe alee si urc un pic spre limba de padure din dreapta. O traversez aproape instant pasind cu grija peste o treapta de stanca ascunsa in padure si intru pe peninsula Lilleholmen (va aduceti aminte din tura pe Storeholmen cand era lacul inghetat). Aici caut sa merg la marginea apei ca sa variez un pic fata de alte dati. De cateva ori sunt nevoit sa intru cu adidasii in apa circa 1 cm. In capatul peninsulei gasesc o banca pe care ma intind la soare 5 minute dupa care ma intorc inapoi la aleea principala si pornesc mai departe. Si aici incepe partea interesanta! La urmatoarea padure fac stanga exact cand incepe si ma furisez prin desisul jnepenilor. Curand dau de o poteca si niste placute. Realizez ca sunt in zona rezervata cunoasterii naturii. Placutele ma indruma una dupa alta pe poteca si descriu peisajul natural, pasarile, pestele care se gaseste in lac, serpii care se gasesc in zona, liliecii, veveritele, caprioarele, cercetarea si utilizarea apei din acest lac (rezerva de apa a orasului Stavanger) si multe altele. Din placuta in placuta ajung la numarul 17 care este la iesirea din zona de cunoastere a naturii. In mijlocul palcutelor este un deal pe care se afla un fel de cort sami. Are vreo 15 metri inaltime si este acoperit cu folie de plastic. Pe aici ies un pic din poteca cu descrieri si apoi cotinui prin padure pana la prima pajiste in care gasesc un totem facut mai rudimentar. Vad cativa norvegieni in partea cealalta a pajistei. Atentia imi e atrasa insa de altceva: o caprioara in stanga mea la limita padurii. Vad si ceva mai mic langa ea si tind sa ma apropii. Vad caprioara fugind in padure si zaresc cele doua minuni de care va spuneam: doi pui de caprioara fatati cu cateva ore inainte. Abia se ridicau pe picioare si pareau cam ametiti. M-am apropiat incet vazand ca nu prea pot sa fuga, cel mult se puteau tine pe picioare. I-am mangaiat putin si vad capriorul iesind din padure din directia unde intrase caprioara. Uimitor cum se alarmeaza parintii in natura despre un anumit pericol pentru pui!!! Dau sa ma ridic si ii transmit in gand tatalui ca nu fac nimic rau puilor. Din instinct de supravietuire o zbugheste in padure in fata mea. Mai stau 2-3 minute uitandu-ma la cei doi minunati pui cum incearca sa cerceteze zona (cel mult doi metri in jurul meu fiindca apoi cadeau pe genunchii din fata) si vad caprioara in dreapta mea cercetandu-ma. Ii spun cu voce tare ca nu fac decat sa stau un pic langa copiii ei si plec mai departe. Intra in padure si plec si eu in aceeasi directie lasand puii sa vada imprejurimile. Dau de alte placute descriptive pana ce ies din zona de cunoastere a naturii. Aici descopar lacul mic Stokkavatnet (Lille Stokkavatnet). De fapt era logic ca daca exista lacul mare Stokkavatnet (Store) trebuie sa fie si unul mic. Ma hotarasc sa ajung pe malul acestuia si eventual sa fac jumatate de lac si apoi pe E 39 inapoi spre casa. Nu tine prea mult plimbarea pe aleea de langa lac ca incep sa urc prin padure in stanga. Ajung la o zona inierbata unde pasteau niste oi si le las in spatele meu. Vazusem niste scari de lemn peste garduri metalice si ma indrept spre ele. Trec scara cea mai de sus si aleea ma duce in curand la prima casa cu platforma pietruita in fata. Aici vad alta caprioara care dispare imediat ce isi intretaie privirea cu a mea. Superb!!! Sa iti vina caprioara practic pana la usa. Si la noi vaneaza caprioarele ca pe mari trofee. Parerea mea e ca braconierii sunt la fel de criminali ca cei care omoara oameni. Tot suflete sunt si bietele animale!!! Urc printre case pe strada de acum asfaltata si la casa cea mai de sus gasesc o poteca ce coboara in dreapta prin padure. Nu stiu exact unde sunt si o urmez avand ideea de a cobori sptre Lille Stokkavatnet. Dupa cateva serpentine stranse ma lamuresc asupra pozitiei mele: ma aflu deasupra tunelului de pe E 39 spre Randaberg. Dau sa cobor inainte de tunel si ma izbesc de un gard de 2 metri cu sarma ghimpata in partea de sus. Clar e protectia de la tunel!!! Urc pe langa gard si trec curand pe partea cealalta a drumului european. Aici poteca ma duce la primele case si gasesc stradutele pe care sa cobor la autostrada. Ies la o strada mai mare si vad colonia Stokka. Realizez acum cum sta treaba aici. Mai vazusem si alta colonie in alta parte a orasului si imi spun ca aici sunt zone de refugiati din alte tari napastuite. Ma indrept pe stradute pe linia lui 27 (vad un autobuz, dar nu fac semn sa opreasca fiindca vroiam sa merg pe jos) si ies la strada principala dupa ce miros florile roz ale unui frumos copac extrem de bogat. Aici sunt destul de bucuros fiindca imi dau seama ca sunt foarte aproape de casa si mai precis la o statie de masina. Asa ca in 10 minute sunt in camin si ii povestesc colegului de camera si voua despre cele doua minuni pe care tocmai le-am vazut.
Regret doar ca nu am avut la mine aparatul foto ca sa va arat si voua cei doi ingerasi si sunt convins ca, macar din cuvinte, ati trait alaturi de mine acele minunate sentimente de a te simti parte din natura!!!
Bucuros de natura de langa mine!!! Cezar
Călător, călător, călător sunt pe Pământ/ Și-am un dor, și-am un dor, și-am un dor ce mi-este sfânt!!!
sâmbătă, 22 mai 2010
duminică, 9 mai 2010
RT Usken 02.05.2010
RT Usken 02.05.2010
Plimbarica de ieri de pe Øykjafjellet si vremea buna anuntata pentru duminica m-au determinat sa gasesc un alt loc nou in zona. Dupa o scurta cautare pe harta, ochii mi-au ramas pe Lindøy, o mica insulita verde din arhipelagul Stavanger-Hommersåk. M-am indreptat spre chei si studiind mai bine orarul vaselor rapide (hurtigbåt) am vazut ca prima cursa nu opreste pana la Uskekalven. Mi-am schimbat destinatia in marea insula Usken. Usken este printre cele mai mari si mai salbatice insule de aici. Are in jur de 50 de locuinte care sunt imprastiate prin padure. Majoritatea sunt concentrate in jurul cheiului de unde vasele rapide fac legatura cu Stavanger si cu celelalte insule.
Descoperirea frumusetilor insulei a inceput cam pe la ora 13.30 cand am debarcat la chei. Frumusetile despre care vorbesc sunt cele permanente date de ascunzisurile padurii si stancilor. Erau si cateva norvegience la chei, dar aceasta frumusete e trecatoare pe langa permanenta primelor.
De data asta fac intai descrierea completa si dupa aceea va las sa vedeti pozele (selectie dura dintr-un numar mult mai mare de poze).
Asadar pornesc pe stanga insulei pe langa malul marii. Trec peste cateva garduri care delimiteaza terenurile oamenilor si curand intru intr-o salbatica zona impadurita. Imi gasesc mereu drum prin desisuri si ajung la primele stanci ce vegheaza deasupra marii. Caut de fiecare data sa fiu in locurile cele mai inalte ca sa pot vedea cat mai mult. La un moment dat in dreapta mea vad o urma de lac si cateva case pe partea cealalta. Le las in linistea lor si ma indrept spre primul varf mai impunator aflat pe marginea insulei. Pana la varf am de urcat un perete de vreo 30-40 de metri prin care un valcel lejer ma duce in cateva minute intre cele doua varfuri. Intai urc stancile ce formeaza varful din stanga si apoi pe cel din dreapta (al doilea este mai inalt). Aici fac o pauza de cateva minute sa imi alimentez organismul cu apa. Continui drumul (mai bine zis descopar drumul) spre nord pana intr-un capat de peninsula de unde peretii coboara brusc in mare. Asa ca fac dreapta spre un mic golfulet. Sub varful ocolit cobor pana aproape de apa pentru cateva poze sub peretele taiat la 70-80 de grade. Am o mare surpriza in fata: o mare de jnepeni de 3-4 inaltime ma intampina cu crengile dese, intortocheate si pe alocuri acoperite in totalitate de jnepeni. Ma strecor pe sub crengile/trunchiurile lor si pe un paraias ascuns pe sub pietre, cobor la plaja din acel golfulet. O barca/iaht e ancorata aici la vreo 10-15 metri de mal. O las in adierea slaba a vantului si pornesc pe a doua peninsula cautand sa ajung cat mai departe spre varful ei. Din stanca in stanca ajung in saua de sub ultimul varf. Aici peretele pare vertical si prin stanga mi se deschid niste trepte ce ma duc in cativa pasi de cocot pana pe varful aplatizat. Ma uit in jur (evident cu poze) si cobor cam pe unde am urcat. La coborare gasesc niste trepte si cativa copacei care ma ajuta foarte mult. De aici urc spre nord prin padurea deasa si umpluta de jnepeni, zone umede si cateva trepte stancoase. Peste vreo jumatate de ora ajung la o ingramadire de cateva case si vad noi norvegieni care tocmai plecau cu copilul spre casa (in Stavanger). Ma invita sa merg cu ei cu barca si le multumesc frumos. Era 15.30 si prea devreme sa ma intorc acasa intr-o zi asa de frumoasa. Imi spun despre un lac spre care au facut niste marcaje si ma indrept pe acolo pe drumul indicat de ei. Lacul e superb si extrem de linistit. Doar cateva ratuste ii deranjeaza luciul. De langa lac continui spre nord prin aceeasi padure extrem de deasa si incerc sa ies cat mai spre vest. Poate ca am avut noroc sau asa trebuia sa fie, caci am iesit la o zona mai lina la malul marii, zona situata in nordul insulei Usken in apropiere de unirea cu Uskekalven. Mananc un mar si ma indrept spre podul care uneste cele doua insule. Verific cursele vaselor si observ ca mai am vreo 20 de minute pana la cursa urmatoare din Uskekalven si vreo 2 ore pana la cea din Usken. Cum restul insulei Usken era pe drum de tara, Trec in Uskekalven si cobor la chei urmarind singura strada importanta din insula. Spun strada fiindca e asfaltata si conditiile sunt extrem de bune pentru masini. Cam pe la 17.45 a venit ferry-ul si m-a dus inapoi spre Stavanger.
In continuare va las sa vedeti pozele. Am incercat sa le pun pe cele mai sugestive.





















Plimbarica de ieri de pe Øykjafjellet si vremea buna anuntata pentru duminica m-au determinat sa gasesc un alt loc nou in zona. Dupa o scurta cautare pe harta, ochii mi-au ramas pe Lindøy, o mica insulita verde din arhipelagul Stavanger-Hommersåk. M-am indreptat spre chei si studiind mai bine orarul vaselor rapide (hurtigbåt) am vazut ca prima cursa nu opreste pana la Uskekalven. Mi-am schimbat destinatia in marea insula Usken. Usken este printre cele mai mari si mai salbatice insule de aici. Are in jur de 50 de locuinte care sunt imprastiate prin padure. Majoritatea sunt concentrate in jurul cheiului de unde vasele rapide fac legatura cu Stavanger si cu celelalte insule.
Descoperirea frumusetilor insulei a inceput cam pe la ora 13.30 cand am debarcat la chei. Frumusetile despre care vorbesc sunt cele permanente date de ascunzisurile padurii si stancilor. Erau si cateva norvegience la chei, dar aceasta frumusete e trecatoare pe langa permanenta primelor.
De data asta fac intai descrierea completa si dupa aceea va las sa vedeti pozele (selectie dura dintr-un numar mult mai mare de poze).
Asadar pornesc pe stanga insulei pe langa malul marii. Trec peste cateva garduri care delimiteaza terenurile oamenilor si curand intru intr-o salbatica zona impadurita. Imi gasesc mereu drum prin desisuri si ajung la primele stanci ce vegheaza deasupra marii. Caut de fiecare data sa fiu in locurile cele mai inalte ca sa pot vedea cat mai mult. La un moment dat in dreapta mea vad o urma de lac si cateva case pe partea cealalta. Le las in linistea lor si ma indrept spre primul varf mai impunator aflat pe marginea insulei. Pana la varf am de urcat un perete de vreo 30-40 de metri prin care un valcel lejer ma duce in cateva minute intre cele doua varfuri. Intai urc stancile ce formeaza varful din stanga si apoi pe cel din dreapta (al doilea este mai inalt). Aici fac o pauza de cateva minute sa imi alimentez organismul cu apa. Continui drumul (mai bine zis descopar drumul) spre nord pana intr-un capat de peninsula de unde peretii coboara brusc in mare. Asa ca fac dreapta spre un mic golfulet. Sub varful ocolit cobor pana aproape de apa pentru cateva poze sub peretele taiat la 70-80 de grade. Am o mare surpriza in fata: o mare de jnepeni de 3-4 inaltime ma intampina cu crengile dese, intortocheate si pe alocuri acoperite in totalitate de jnepeni. Ma strecor pe sub crengile/trunchiurile lor si pe un paraias ascuns pe sub pietre, cobor la plaja din acel golfulet. O barca/iaht e ancorata aici la vreo 10-15 metri de mal. O las in adierea slaba a vantului si pornesc pe a doua peninsula cautand sa ajung cat mai departe spre varful ei. Din stanca in stanca ajung in saua de sub ultimul varf. Aici peretele pare vertical si prin stanga mi se deschid niste trepte ce ma duc in cativa pasi de cocot pana pe varful aplatizat. Ma uit in jur (evident cu poze) si cobor cam pe unde am urcat. La coborare gasesc niste trepte si cativa copacei care ma ajuta foarte mult. De aici urc spre nord prin padurea deasa si umpluta de jnepeni, zone umede si cateva trepte stancoase. Peste vreo jumatate de ora ajung la o ingramadire de cateva case si vad noi norvegieni care tocmai plecau cu copilul spre casa (in Stavanger). Ma invita sa merg cu ei cu barca si le multumesc frumos. Era 15.30 si prea devreme sa ma intorc acasa intr-o zi asa de frumoasa. Imi spun despre un lac spre care au facut niste marcaje si ma indrept pe acolo pe drumul indicat de ei. Lacul e superb si extrem de linistit. Doar cateva ratuste ii deranjeaza luciul. De langa lac continui spre nord prin aceeasi padure extrem de deasa si incerc sa ies cat mai spre vest. Poate ca am avut noroc sau asa trebuia sa fie, caci am iesit la o zona mai lina la malul marii, zona situata in nordul insulei Usken in apropiere de unirea cu Uskekalven. Mananc un mar si ma indrept spre podul care uneste cele doua insule. Verific cursele vaselor si observ ca mai am vreo 20 de minute pana la cursa urmatoare din Uskekalven si vreo 2 ore pana la cea din Usken. Cum restul insulei Usken era pe drum de tara, Trec in Uskekalven si cobor la chei urmarind singura strada importanta din insula. Spun strada fiindca e asfaltata si conditiile sunt extrem de bune pentru masini. Cam pe la 17.45 a venit ferry-ul si m-a dus inapoi spre Stavanger.
In continuare va las sa vedeti pozele. Am incercat sa le pun pe cele mai sugestive.
vineri, 7 mai 2010
RT Øykjafjell 01.05.2010
RT Øykjafjell 01.05.2010
Øykjafjell este tinta pe care mi-o propusesem initial acum vreo 2 saptamani. Atunci ma uitasem bine pe harta pe care am gasit-o la finele turei dupa coborarea de pe Sulken. Asa ca acum planul meu era sa urc prin Alsvik si sa cobor spre Noredalen. Uite o harta limitata la zona in care m-am plimbat astazi.

Plecarea a inceput ca de obicei cu un autobuz 2 pana in Sandnes si apoi la ora 14.00 m-am suit in autobuzul 21 de Hommersåk (cu mentiunea ca la intoarcere trebuia neaparat sa prind autobuzul 47 dupa ora 19.00 spre casa). Am facut 10 minute cu acesta pana la statia comuna spre Alsvik, Hagafjellet (vedeti intr-o tura anterioara), Paradisskapet (iarasi gasiti locul in 2 ture anterioare) si Furenes. De aici incepe plimbarica mea de explorare. Stiam ca am vreo 3 km de mers pe asfalt si am pornit vesel la drum. Totusi imi doream sa scap de distanta asta pentru a fi cat mai repede pe munte. Dorinta mi s-a implinit repede si a oprit un norvegian de vreo 50 de ani. M-a luat in masina pana in Alsvik si in norvegiana mea la un nivel de incepator, am reusit sa ii spun ce vreau sa fac si sa ii inteleg explicatiile date. Inainte de Furenes m-a lasat la un drum lateral si el s-a intors acasa. Dupa explicatiile lui, am mers vreo 500 de metri pana la o parcare si apoi trebuia sa gasesc harta de mai sus. Pana sa o vad am ocolit un pic spre stancile din stanga ce imi pareau destul de interesante. Mi-am dat seama imediat ca am gresit drumul si am revenit la harta si punctul de plecare in traseu. Pe lacul Floen din dreapta un grup de 7-8 norvegieni tocmai se urcasera in caiace si vasleau spre o mica insulita din mijlocul intinderii de apa.
Practic la 14.40 intru pe traseul marcat spre Øykjafjellet. Marcajul este destul de slab, dar poteca te duce exact unde trebuie. Cu un pic de orientare pe teren, nu e absolut nici o problema. Urc la inceput prin padurea de mesteceni care lasa sa se intrevada din cand in cand cate un pinten pietros de cateva zeci de metri. Traseul este fain si linistitor si urca incet incet pe firul unei vai. Surpriza mare vine putin dupa altitudinea de 200 de metri cand ma trezesc intr-o pajiste alpina. Aici indentific pe harta varfurile de langa mine astfel: in fata este varful Høgås de 246 de metri, in stanga este un varf interesant si fara nume de vreo 185 de metri si in dreapta in capatul pajistei se inalta Duelifjellet pana la 262m.



Aici ma gandesc ca nu conteaza prea mult ca sunt in criza de timp. Pot face o escala pe aceste trei varfuri. Sunt nevoit sa sar un gard si urc prin pajiste spre zidul de piatra al Duelifjellet. Dupa ce mai sar o data gardul ca sa ies din ingradirea din poiana/pajiste, incep sa urc pe grohotisul acoperit de muschi si apoi prin padurea destul de rara pana ce ajung la un perete surplombat de vreo 5-6 metri inaltime. Miros o poteca in stanga pe sub stancile pe care se arunca in van cateva picaturi de apa. Clipocitul lor ma atentioneaza si incerc sa le surprind intr-o poza. Intr-adevar dupa vreo 20 de metri in stanga se face o spartura in perete si ma furisez prin ea pe treptele destul de clare. De aici mai urc cateva zeci de metri si ma aflu pe Duelifjellet (in 10 minute de la hotararea devierii traseului). Fac 2-3 poze si revin in pajistea de care v-am povestit sarind vreo doua trepte stancoase.



Varfuletul din stanga parea la fel de interesant si m-am indreptat spre el peste un alt grohotis imens care se inchide intr-un mic valcel. Cativa pasi in valcel si ajung pe platoul de varf. Coborarea am facut-o exact pe drumul pe unde am urcat.


Mi-a mai ramas un singur varf inainte de tinta finala, Høgås. Pe acesta il abordez pe sub un alt perete aflat in partea stanga (cum ma uit de la intersectie). In loc sa urmez semnele, trec printr-o mlastina si imi croiesc drum pe o potecuta abia vizibila. Urc un pic prin padure si ma aflu la baza unul perete care imi aminteste de Sirul Stancilor din Piatra Mare. Doar ca acum sunt doar vreo 15 metri inaltime si in vreo suta de metri se termina peretele. Printr-o taietura a acestuia urc deasupra lui si vad ca mai am de trecut inca un perete mai mic. Il ocolesc pe acesta prin dreapta si, printre stanci ma furisez pana la momaia de pe varf (16.00).




Varfuletul asta e mai mic, dar imi face imensa placere sa fiu aici. Parca simt ca sunt doar eu si Dumnezeu, sau altfel spus doar eu si Natura. E tare placuta senzatia de a simti ca esti o particica din intreg. Ma uit pe harta si vad ca am un picior al varfului care pare sa coboare mai lent spre Nordlandstjorn, lacul ce ma desparte de Øykjafjell. Cobor prin padure sarind de cateva ori de pe un jneapan pe altul si ajung printr-o zona umeda in saua aflata la capatul cel mai de sus al lacului.


Aici vad un drum care urca tot inainte si am impresia ca sunt la intersectia de pe harta. Pornesc in sus gandindu-ma ca ma intorc pe alt drum aflat putin mai in stanga. De fapt putin mai tarziu imi dau seama ca impresia era total gresita si drumul de intoarcere este mult spre dreapta dupa peretele care coboara de la mine pana la lacul Nordlandstjorn. Tin piciorul de munte pe care se inscrie poteca si urc observand din cand in cand cate un marcaj. Dupa cateva trepte stancoase prin care se furiseaza poteca, ajung la un platou unde mi se clarifica in totalitate harta din minte. Aici gasesc marcajul pe care imi propun sa cobor spre Noredalen. Pana pe varf mai am o aruncatura de bat si ma gandesc ca nu are sens sa ma opresc acum. Urc pe poteca ce in 5 minute ma duce in punctul cel mai inalt al varfului Øykjafjellet la 372m la ora 16.40.




Imi fac eu socotelile legate de timpul disponibil si vad ca pot sta 10-20 de minute aici. De fapt era si normal si intrat in obisnuinta acest lucru. Mananc o conserva de peste, niste paine si 2 mere si imi pun in aparatul foto cateva peisaje din jur. Cu astea voi ramane toata viata in minte. Imi salut locul care m-a gazduit pentru o scurta perioada de timp si picioarele isi schimba brusc directia. In loc sa imi urmaresc planul de mai devreme, ma las dus pe o potecuta ce coboara de la varf spre vest. Cobor printr-o mare de jnepeni care se termina la radacinile unei paduri de foioase. Ma afund printre copaci si in foarte putin timp vad ca aceasta se termina brusc si in fata mi se deschide o poiana mlastinoasa. Pe unde sa o iau eu acum? Ochesc o deschizatura in padure in dreapta si aceasta ma duce pe terenurile cultivate ale oamenilor. Foarte bine!!! Inseamna ca am ajuns un pic deasupra localitatii Kjosavik care ma desparte de Hesthammaren, un impunator platou ce culmineaza cu un varf de 472m. Poate alta data ajung si acolo, chiar daca e nemarcat!




Imi gasesc drumul pe niste urme de tractor care ma duc la drumul asfaltat in circa 10 minute. Peisajul este mirific si fiecare varfulet se ridica intre terenurile cultivate de sub peretii lui. Sunt convins ca peisajele de acest gen imi vor aduce aminte mereu de Norvegia!!! Acum ce sa fac? Am o ora si jumatate pana la masina si ma cam plictisesc pe asfalt. Nici timp de alt varf nu mai am si ma hotarasc sa merg 2-3 km spre Sandnes ca sa mai castig ceva timp si imagini. Ajung si trec de Noredalen (loc cunoscut de acum doua saptamani) si mai merg vreo 500 de metri pana la urmatoarea statie de masina. Vad ca autobuzul meu vine cam pe la 18.10 de la Sandnes, merge pana in Lauvvik si apoi se intoarce in Sandnes. Imi zic ca pot sa il iau in sens invers si ma intorc dupa aia cu el spre casa.



Astept vreo 10 minute si apare ca din senin singurul autobuz care face cursa astazi. De retinut ca 1 mai se sarbatoreste si aici in sensul ca absolut toate activitatile au program de duminica (si autobuzele, si magazinele - inchise, orice...).
Autobuzul merge pe Høleveien printre muntii mici si frumosi de care va tot povestesc, depaseste intersectia spre Hommeland (despre care ati citit in povestirea de we trecut pe Selvikstakken), coboara prin Høle si Ims si, dupa o scurta rataceala pe niste stradute inguste din Ims, ajunge la cheiul Lauvvik (16.50). Soferul imi spune ca sta o jumatate de ora pana dupa primul ferry si am ocazia astfel sa fac ceva poze spre Forsand si intrarea in Lysefjord. Citesc pe un panou ca aici (Lauvvik) se faceau in vechime constructii din pietre care aratau locurile de intrare in munti.



La 19.20 autobuzul porneste spre Sandnes. Eu mai incerc sa mai fac cateva poze din mers si imi reusesc destul de putine. Peisajul este de vis si pozele astea arata doar o mica parte din ce e pe acolo.



Din Sandnes prind un autobuz 3 care ma aduce acasa cam in jurul orei 20.45. Le multumesc muntilor, vremii si tuturor celor care si-au dorit doar fericire de ziua internationala a muncii si ma retrag obosit la somn cu gandul la tura urmatoare.
Øykjafjell este tinta pe care mi-o propusesem initial acum vreo 2 saptamani. Atunci ma uitasem bine pe harta pe care am gasit-o la finele turei dupa coborarea de pe Sulken. Asa ca acum planul meu era sa urc prin Alsvik si sa cobor spre Noredalen. Uite o harta limitata la zona in care m-am plimbat astazi.
Plecarea a inceput ca de obicei cu un autobuz 2 pana in Sandnes si apoi la ora 14.00 m-am suit in autobuzul 21 de Hommersåk (cu mentiunea ca la intoarcere trebuia neaparat sa prind autobuzul 47 dupa ora 19.00 spre casa). Am facut 10 minute cu acesta pana la statia comuna spre Alsvik, Hagafjellet (vedeti intr-o tura anterioara), Paradisskapet (iarasi gasiti locul in 2 ture anterioare) si Furenes. De aici incepe plimbarica mea de explorare. Stiam ca am vreo 3 km de mers pe asfalt si am pornit vesel la drum. Totusi imi doream sa scap de distanta asta pentru a fi cat mai repede pe munte. Dorinta mi s-a implinit repede si a oprit un norvegian de vreo 50 de ani. M-a luat in masina pana in Alsvik si in norvegiana mea la un nivel de incepator, am reusit sa ii spun ce vreau sa fac si sa ii inteleg explicatiile date. Inainte de Furenes m-a lasat la un drum lateral si el s-a intors acasa. Dupa explicatiile lui, am mers vreo 500 de metri pana la o parcare si apoi trebuia sa gasesc harta de mai sus. Pana sa o vad am ocolit un pic spre stancile din stanga ce imi pareau destul de interesante. Mi-am dat seama imediat ca am gresit drumul si am revenit la harta si punctul de plecare in traseu. Pe lacul Floen din dreapta un grup de 7-8 norvegieni tocmai se urcasera in caiace si vasleau spre o mica insulita din mijlocul intinderii de apa.
Practic la 14.40 intru pe traseul marcat spre Øykjafjellet. Marcajul este destul de slab, dar poteca te duce exact unde trebuie. Cu un pic de orientare pe teren, nu e absolut nici o problema. Urc la inceput prin padurea de mesteceni care lasa sa se intrevada din cand in cand cate un pinten pietros de cateva zeci de metri. Traseul este fain si linistitor si urca incet incet pe firul unei vai. Surpriza mare vine putin dupa altitudinea de 200 de metri cand ma trezesc intr-o pajiste alpina. Aici indentific pe harta varfurile de langa mine astfel: in fata este varful Høgås de 246 de metri, in stanga este un varf interesant si fara nume de vreo 185 de metri si in dreapta in capatul pajistei se inalta Duelifjellet pana la 262m.
Aici ma gandesc ca nu conteaza prea mult ca sunt in criza de timp. Pot face o escala pe aceste trei varfuri. Sunt nevoit sa sar un gard si urc prin pajiste spre zidul de piatra al Duelifjellet. Dupa ce mai sar o data gardul ca sa ies din ingradirea din poiana/pajiste, incep sa urc pe grohotisul acoperit de muschi si apoi prin padurea destul de rara pana ce ajung la un perete surplombat de vreo 5-6 metri inaltime. Miros o poteca in stanga pe sub stancile pe care se arunca in van cateva picaturi de apa. Clipocitul lor ma atentioneaza si incerc sa le surprind intr-o poza. Intr-adevar dupa vreo 20 de metri in stanga se face o spartura in perete si ma furisez prin ea pe treptele destul de clare. De aici mai urc cateva zeci de metri si ma aflu pe Duelifjellet (in 10 minute de la hotararea devierii traseului). Fac 2-3 poze si revin in pajistea de care v-am povestit sarind vreo doua trepte stancoase.
Varfuletul din stanga parea la fel de interesant si m-am indreptat spre el peste un alt grohotis imens care se inchide intr-un mic valcel. Cativa pasi in valcel si ajung pe platoul de varf. Coborarea am facut-o exact pe drumul pe unde am urcat.
Mi-a mai ramas un singur varf inainte de tinta finala, Høgås. Pe acesta il abordez pe sub un alt perete aflat in partea stanga (cum ma uit de la intersectie). In loc sa urmez semnele, trec printr-o mlastina si imi croiesc drum pe o potecuta abia vizibila. Urc un pic prin padure si ma aflu la baza unul perete care imi aminteste de Sirul Stancilor din Piatra Mare. Doar ca acum sunt doar vreo 15 metri inaltime si in vreo suta de metri se termina peretele. Printr-o taietura a acestuia urc deasupra lui si vad ca mai am de trecut inca un perete mai mic. Il ocolesc pe acesta prin dreapta si, printre stanci ma furisez pana la momaia de pe varf (16.00).
Varfuletul asta e mai mic, dar imi face imensa placere sa fiu aici. Parca simt ca sunt doar eu si Dumnezeu, sau altfel spus doar eu si Natura. E tare placuta senzatia de a simti ca esti o particica din intreg. Ma uit pe harta si vad ca am un picior al varfului care pare sa coboare mai lent spre Nordlandstjorn, lacul ce ma desparte de Øykjafjell. Cobor prin padure sarind de cateva ori de pe un jneapan pe altul si ajung printr-o zona umeda in saua aflata la capatul cel mai de sus al lacului.
Aici vad un drum care urca tot inainte si am impresia ca sunt la intersectia de pe harta. Pornesc in sus gandindu-ma ca ma intorc pe alt drum aflat putin mai in stanga. De fapt putin mai tarziu imi dau seama ca impresia era total gresita si drumul de intoarcere este mult spre dreapta dupa peretele care coboara de la mine pana la lacul Nordlandstjorn. Tin piciorul de munte pe care se inscrie poteca si urc observand din cand in cand cate un marcaj. Dupa cateva trepte stancoase prin care se furiseaza poteca, ajung la un platou unde mi se clarifica in totalitate harta din minte. Aici gasesc marcajul pe care imi propun sa cobor spre Noredalen. Pana pe varf mai am o aruncatura de bat si ma gandesc ca nu are sens sa ma opresc acum. Urc pe poteca ce in 5 minute ma duce in punctul cel mai inalt al varfului Øykjafjellet la 372m la ora 16.40.
Imi fac eu socotelile legate de timpul disponibil si vad ca pot sta 10-20 de minute aici. De fapt era si normal si intrat in obisnuinta acest lucru. Mananc o conserva de peste, niste paine si 2 mere si imi pun in aparatul foto cateva peisaje din jur. Cu astea voi ramane toata viata in minte. Imi salut locul care m-a gazduit pentru o scurta perioada de timp si picioarele isi schimba brusc directia. In loc sa imi urmaresc planul de mai devreme, ma las dus pe o potecuta ce coboara de la varf spre vest. Cobor printr-o mare de jnepeni care se termina la radacinile unei paduri de foioase. Ma afund printre copaci si in foarte putin timp vad ca aceasta se termina brusc si in fata mi se deschide o poiana mlastinoasa. Pe unde sa o iau eu acum? Ochesc o deschizatura in padure in dreapta si aceasta ma duce pe terenurile cultivate ale oamenilor. Foarte bine!!! Inseamna ca am ajuns un pic deasupra localitatii Kjosavik care ma desparte de Hesthammaren, un impunator platou ce culmineaza cu un varf de 472m. Poate alta data ajung si acolo, chiar daca e nemarcat!
Imi gasesc drumul pe niste urme de tractor care ma duc la drumul asfaltat in circa 10 minute. Peisajul este mirific si fiecare varfulet se ridica intre terenurile cultivate de sub peretii lui. Sunt convins ca peisajele de acest gen imi vor aduce aminte mereu de Norvegia!!! Acum ce sa fac? Am o ora si jumatate pana la masina si ma cam plictisesc pe asfalt. Nici timp de alt varf nu mai am si ma hotarasc sa merg 2-3 km spre Sandnes ca sa mai castig ceva timp si imagini. Ajung si trec de Noredalen (loc cunoscut de acum doua saptamani) si mai merg vreo 500 de metri pana la urmatoarea statie de masina. Vad ca autobuzul meu vine cam pe la 18.10 de la Sandnes, merge pana in Lauvvik si apoi se intoarce in Sandnes. Imi zic ca pot sa il iau in sens invers si ma intorc dupa aia cu el spre casa.
Astept vreo 10 minute si apare ca din senin singurul autobuz care face cursa astazi. De retinut ca 1 mai se sarbatoreste si aici in sensul ca absolut toate activitatile au program de duminica (si autobuzele, si magazinele - inchise, orice...).
Autobuzul merge pe Høleveien printre muntii mici si frumosi de care va tot povestesc, depaseste intersectia spre Hommeland (despre care ati citit in povestirea de we trecut pe Selvikstakken), coboara prin Høle si Ims si, dupa o scurta rataceala pe niste stradute inguste din Ims, ajunge la cheiul Lauvvik (16.50). Soferul imi spune ca sta o jumatate de ora pana dupa primul ferry si am ocazia astfel sa fac ceva poze spre Forsand si intrarea in Lysefjord. Citesc pe un panou ca aici (Lauvvik) se faceau in vechime constructii din pietre care aratau locurile de intrare in munti.
La 19.20 autobuzul porneste spre Sandnes. Eu mai incerc sa mai fac cateva poze din mers si imi reusesc destul de putine. Peisajul este de vis si pozele astea arata doar o mica parte din ce e pe acolo.
Din Sandnes prind un autobuz 3 care ma aduce acasa cam in jurul orei 20.45. Le multumesc muntilor, vremii si tuturor celor care si-au dorit doar fericire de ziua internationala a muncii si ma retrag obosit la somn cu gandul la tura urmatoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)