Marți, 6.10, ora 7.00... Sună alarma de la telefonul aflat sub cele două pături de la locul de pe prici unde am ales să dorm. După 10 minute de moțăit cu un snooze mă trezesc și tot întuneric este. Începe puțin să se lumineze afară și văd că se foiesc și ceilalți doi colegi de cabană. ”We can turn on the light!” ”No, it's light enough!” Strâng repede puținele haine pe care le adusesem cu mine sub pături să le usuc, aranjez păturile frumos și cobor în sala de mese. Începe să se lumineze afară și tare frumos este! Aștept totuși vizibilitate bună pentru a porni la drum. Cer două ceaiuri și mănânc puțin din bagaj și afară se vede din ce în ce mai bine. Cam pe la 7.45 coboară și camarazii de prici și vor micul dejun. Doar tipa știe ceva engleză (cred că sunt polonezi după accent) și cere omletă și încă ceva. Aseară o auzisem glumind cu prietenul ei fiindcă pe meniu scria Melette în loc de Omelette. Eu strâng masa și rucsacul, mai întreb câte ceva de drum și în special de șaua spre care îmi spusese cabaniera că ar fi singurul loc de urcat în drumul meu spre cabana Pirin (cabaniera mi-o arată acum foarte clar; ”that one with a mark stick?” ”Yes!”). Și apoi o vale de circa 1000 de metri diferență de nivel în coborâre... Oare voi simți genunchii după coborârea asta? Îmi fac socoteala în minte: cam atât sau chiar mai mult sunt în Bucegi pe valea Cerbului de la Omu în jos sau pe valea Jepilor. Și acolo am coborât cam în două ore și jumătate... Aici nu poate fi mare diferență... Pentru siguranță îmi dau cu cremă antiinflamatoare pe genunchi și pe cel drept chiar strâng o fașă elastică. Și îmi pun pe sub pantaloni și niște colanți de iarnă pentru siguranță. Tot în minte fac socoteala că urc undeva la 2600 de metri și apoi urmează cei 1000 de metri de coborâre. Pe la ora 8.00 am rucsacul gata, salut colegii de cabană și cabaniera (aseară o găsisem cu soțul și cu băiatul de vreo 8 ani foarte binedispuși), ies în hol de mă încalț și apoi afară cu ”ursul” în spate.
Fac câteva poze la lacul lung Tevno Ezero și pornesc la drum spre șaua acum foarte clară. Se numește Kralevdvorska Liava Porta și se află sub vârful Kralev Dvor (2680m). Cabaniera îmi spusese că până la șa fac cam 40-45 de minute. Pornesc în ritm sănătos, trec pe lângă o stână de unde mă latră un câine, văd că în dreapta mea mai jos se întind lacurile Malokamenișki Ezera. Trec printre două lăculețe mai mici și începe urcușul în două trepte spre șa. Distanța este mică până acolo și puteți să vă imaginați cam cât am știind cât e de urcat din căldarea superioară a văii Gaura până în Șaua Hornurilor (unde am fost ultima dată în iulie 2015). Pas cu pas cu priviri ba spre creasta Kralev Dvor (2680m)-Malka Kamenița (2679m)-Kamenița (2822m)-Kamenișka Kukla (2690m) în față, ba spre creasta Momin Dvor (2725m)-Valiavișki Ciucar (2664m) din spatele refugiului-cabană, ba spre valea Mozgovița care coboară spre cabanele de la Popina Lâka... Nici nu îmi dau seama când în 25 de minute sunt sus în șaua Kralevdvorska Liava Porta. Aici doar simt un vânt de creastă și imaginea altor creste și a lungii văi Jelezina pe care voi coborî în următoarele ore. Tare jos pare față de locul unde sunt acum...
...si urmeaza o coborare pe lunga vale amintită. Nu se vede foarte clar în poza de mai sus și pot să vă asigur că prima parte este o imensă coborâre pe grohotiș. Oarecum ca diferență de nivel cred că este cam cât hornul mare din valea Mălăiești. Singura diferență este deschiderea nițel mai largă și pereții mia slab pronunțați o dată ce ai coborât un pic din șa. Cu grijă la fiecare pas și atenție la fașa de la genunchi (simt că se mai desface câte puțin în mod natural (e adevărat că nici nu am legat-o foarte bine)) cobor fiecare serpentină pe grohotiș destul de mărunt. Nu ca cel pe care am urcat ieri pe lângă lacul Dâlgo ezero... În spate sunt nori gri și am norocul ca piatra să fie luminată de soare... Cobor un mic prag și ajung pe un loc plat unde pe stânga văd o mică limbă de zăpadă. În mod garantat e de zilele trecute, nu cred că a rezistat de anul trecut! Poteca intră apoi în coborâre printr-un horn cu pereți destul de apropiați și pe partea stângă iese din zona cu stâncăraie pe o platforma deasupra frumosului lac Titrovo. Un albastru pur adâncit mult sub vârfurile de 2600-2800 de metri! Suntem în circul de sus al Jeleznișcăi pe un larg platou alpin. Cu ochii la lac cobor pe partea lui stângă și aproape pe firul văi ajung la o intersecție unde vine BV dinspre cabana Bezbog prin șaua Jelezin Vrata. Sus mai e șaua asta față de mine...
La vale se schimbă peisajul. Să nu uităm că de sus din șa și până la cabana Pirin sunt circa 1000 de metri diferență de nivel! Normal până la cabană scrie pe săgeți că se fac 3 ore și jumătate și ar trebui să fac ceva mai puțin până la intersecție. De acolo se continuă spre cabana Pirin, eu am de gând să fac stânga pe lungul drum spre cabana Popovi Livadi. E un plan extrem de lung și îndrăzneț. Nu sfătuiesc pe alții să-l urmeze decât cu o condiție: să fie pregătiți fizic și psihic pentru multe-multe ore de mers, aproape zi-lumină! Cobor pe o zonă plană și crestele se văd din ce în ce mai departe în spatele meu. Fiindcă așa e normal, să te uiți mereu în jur când mergi, nu numai în față! Meandrele râului Jelezina îmi aduc aminte de ”meandrele lui Laci” de pe valea Leaotei din Făgărași...
Urmând poteca ce coboară pe malul drept al râului, trecem peste un prag stâncos și prin lungi poieni (parcă ar fi poienile Mălăieștilor sau extrema vestică a Făgărașilor) ajung la pădure. Până aici nu făcusem pauză și mă opresc la un izvor chiar lângă potecă să iau apă și să admir agitatele cascade repetate ale râului acum destul de mare...
Mai cobor vreo 20 de minute prin pădure și ajung la o stână și un stâlp indicator. Aici este marea mea intersecție! Și ora 13.10, nițel cam târziu... Pe săgeată scrie că aș mai face 9 ore și 40 de minute (!) până la cabana Popovi Livadi. Până acolo nu mai este nici un punct intermediar de adăpost peste noapte! Îmi fac eu socoteala că asta ar însemna să ajung pe la 23.30-24.00 la cabană ținând cont că voi fi și obosit. Bine că am și cortul la mine și la o adică pun cortul și somn de voie! Nu stau mult și pornesc la drum. Prima trecere este pe sub stână peste apa Jelezinei. Doar că pe unde să treci? Apa e mare peste tot. Noroc că fusesem acum câțiva ani la Praga și reținusem cuvântul ”most” care înseamnă ”pod”. E o săgeată care arată un pic în amonte și scrie ”most”. Urc câteva zeci de metri, trec pe un pod de lemn până la o mini-insulă din mijlocul apei și apoi în câțiva pași sunt pe partea cealaltă! Și pe potecă ajung imediat în spatele unei stâne. Sunt niște rufe întinse pe gardul țarcului! Nu e nimeni la stână și văd stâlpul următor pe versantul stâng al văii, aparent în aceeași direcție ca mai devreme. Bun, deci pe acolo trebuie să merg... Intru în pădure pe o potecă foarte clară și mă opresc să studiez un pic harta. Trebuie să știu cam cum e orientarea traseului fiindcă se anunță niște ore interesante!
No, și de-acum atenție mare la fiecare marcaj! Nu ai vrea, Cezare, să te pierzi pe aici... Urc pe un drum forestier și exact cam când mă așteptam, cotesc brusc la stânga pe un fir de vale. Sunt marcaje care confirmă drumul bun. Se lărgește valea într-o poiană și cumva mă aștept să urc mai sus tot înainte. De unde... O săgeată parcă cu vopsea foarte nouă îmi arată că trebuie să urc la dreapta prin pădure. Buuuun! Urcăm prin pădure abrupt și dau de o poiană cu o momâie de beton cu un ciot de stâlp în mijloc. Marcajele îmi arată că trebuie să fac stânga și mi se confirmă cu o altă săgeată cu numele cabanei la intrarea în pădure. Merg puțin parcă spre stânga și tare dificilă e orientarea după punctele cardinale după atâtea schimbări de direcție! Am încredere în marcajele care mă duc cumva la dreapta și mă scot în partea de jos a unei poieni aflată sub vârful Debelia Rid (1776m). Care va să zică tot sunt undeva pe la 1700 de metri altitudine! Poteca taie poiana și la ieșire mă uit un pic în spate și mi se pare că o stâncă are un pic față de om. Cam ca sfinxul nostru din Bucegi... Evident că doar înregistrez imaginea în minte și pornesc mai departe pe poteca clară și uneori tăiată de copaci fulgerați. Rar văd și câte unul tăiat și tind să cred că pe aici a fost o amenajare a traseului...
Traversez firul unui pârâu și parcă reținusem că ar mai fi încă unul de trecut. Ajung la al doilea, apoi la al treilea și opresc să văd cum e pe hartă. De fapt sunt patru pârâuri/vâlcele și mă liniștesc. Nu am mers prea repede :D! Pe un culoar de pădure ies într-o poiană largă și poteca se lărgește cam de mărimea unui drum forestier. Pe hartă apare poteca marcată ce face undeva la stânga și un drum forestier ce merge înainte și scurtează o parte din traseul marcat. Mă opresc de mă uit pe hartă, mai ales că văd la dreapta în jos o săgeată spre cabana Malina. Asta face și mai ușor de identificat locul... În loc să urce la stânga în pădure, marcajele continuă foarte rar pe drum și prin ceață. Cunoașteți senzația stranie când înaintezi pe un drum prin ceață și nu știi ce e în față... Tot merg pe drum și pe un deal dezgolit cobor într-o șa unde drumul face stânga. Știam de pe hartă că voi ajunge aici și am intersecția doar ca punct de orientare, nu și ca retragere. Recunosc că în multele mele socoteli era și o potențială retragere pe aici spre zone locuite... Ies din drum la dreapta spre un foișor și izvorul Mageva Ceșma (recunoașteți aici cuvântul ”cișmea”?). Bun moment pentru pauză, refacerea rezervei de apă și energizarea cu niște biscuiți (pe care îi primisem pentru drumul din București spre munte).
Și acum mai departe... Urc prin spatele fântânii pe la un brad înalt, cotesc după el la dreapta și curba de nivel mă duce pe partea stângă a culmii. Din când în când mai dau de câte un imens mușuroi de furnici sau de câte un marcaj. Benzile roșii după care mă ghidez se răresc din ce în ce și ajung să urmăresc doar harta și poteca. Sunt undeva sub vârful Vlașki Mandri și chiar nu mai am deloc marcaje. Și pădurea e semi-sălbăticită... Se mai vede câte o urmă de potecă și le urmez cu grijă pe sub vârful Coculeț până la o poiană cu fântână (pe hartă scrie Vodopeia). Vă dați seama că opresc să realimentez cu apă (beau suficientă fiindcă nu se știe pe unde voi mai găsi) și intru din nou în pădure urmând o săgeată albă cu scris roșu (doar numele cabanei, nici o altă informație în plus). Și asta la o oră și jumătate de mers de la Mageva Ceșma...
În 10 minute ajung într-o șa pe care o traversez, rog niște vaci tare curioase să mă lase să trec și intru iarăși în pădure. La început e o urcare lejeră (nu găsesc cine știe ce marcaje în afară de săgeți), ies într-o mică poiană de culme, privesc în spate spre munții înalți și urc până în capătul de sus al poienii. Noroc cu săgețile improvizate cu scris roșu... Mai merg 10 minute și în mijlocul potecii văd pe o piatră scris cu roșu ”Cabana P. Livadi, 3 ore/Hija P. Livadi, 3 ceasa”. Hm, e 17.30 deci după socoteala asta ar trebui să ajung pe la 20.30 pe întuneric! Mă hotărăsc să grăbesc puțin pasul fiindcă cine știe ce surprize îmi mai rezeva poteca...
În câteva minute ies la un gol alpin (relativ) asemănător celui de pe Muntele Roșu (la urcarea de la cabană după ce ieși din pădure). În fața mea se ridică maiestuosul Orelec cu aproape 2100 metri altitudine în punctul cel mai de sus unde este și un releu de televiziune/transmisiuni.
Văd și poteca ce urcă prin stânga vârfului pe curbă de nivel până într-o șa aflată între Orelec și Beli Rid (1917m). Prima urcare este până pe un picior al muntelui unde îmi luminează fața o săgeată cu marcaj în bătaia soarelui.
Buuunnn! De la stâlp cobor puțin sub vârful masiv până în șaua dinainte de vârf, fac o pauză de un minut pentru reglarea respirației și mă hotărăsc să urc toată curba de nivel fără pauză. Dacă voi respira un pic mai greu, merg puțin mai încet, dar fără să mă opresc! Așa fac și curba de nivel se dovedește a fi destul de lină. Mai puțin ultima parte făcută din câteva serpentine strânse! Nici ele nu mă opresc, nici șaua prin care trec rapid fiindcă un vânt rece începe să dea târcoale. Cobor în același ritm pe pantele întunecate ale vârfului Orelec, Urmez curba de nivel spre al doilea vârf Beli Rid care apare pe hartă și mă trezesc ghidat de semne într-o mare pajiște aflată la 2000 de metri. Cobor în mini-dolina din mijloc și văd că drumul e format tot înainte în ușoară urcare. Câțiva pași și sunt la un stâlp pe care este pus un bocanc întors cu talpa în sus. Probabil un sacrificiu al vreunuia sau pur și simplu o glumă ciobănească...
După încă vreo sută de metri văd la dreapta drumul de exploatare al releului și sub el o herghelie de 12 cai mai tineri sau mai maturi. Nu ar fi nimic sprecial în asta doar că sunt extrem de curioși și aproape vin galopând spre mine. Știu eu că sunt frumoși caii, dar la câtă forță au, în mod sigur nu le fac față. Așa că atunci când se apropie de mine la 5-6 metri ridic bețele spre ei și le mișc frenetic în stânga și-n dreapta. Și surpriză: șuieratul pe care îl fac bețele îi sprerie, se retrag puțin și galopează încă vreo 50 de metri mai la stânga. Nu contează unde se duc, important e că am scăpat de ei!
După ei urc la drumul de exploatare și văd că marcajele îl urmează. Teoretic de pe hartă ar trebui la un moment dat să fac stânga și să cobor undeva pe o vale abruptă vreo 600 de metri diferență de nivel. Deocamdată văd că marcajele sunt pe drum. Și tare nu îmi place să merg cu bocancii de iarnă pe pietre... De menționat că mi-am luat bocancii de iarnă fiindcă se anunțaseră câteva nopți sub zero grade și să nu am surprize! Deh, dacă mi-am amânat tura cu o lună din motive obiective... Tot pe drum văd în față vârfurile Baba (1879m) și Beli Rid (1917m) și la stânga o linie dublă de curent electric. Și ceea ce mă așteptam, marcajele cotesc brusc la stânga și coboară pe sub fosta linie de curent! Pun mănușile, mai beau niște apă și mănânc un biscuite și la vale. Coborâșul e la început abrupt pe vreo 70 de metri, apoi tot pe sub firele de curent și ajung la ceea ce pare o ruptură de pantă. Mă aștept la coborâre seriosă fiindcă am de pierdut altitudine!
După ruptura de pantă cobor prin pădure mai abrupt (nu sunt stânci, e doar potecă în trepte repetate) și ajung la un drum de exploatare. Este drumul de sus de la releu după ce a făcut o curbă serioasă după ultimul vârf amintit! Conform hărții poteca continuă în aceeași direcție ca și până acum. În jos pare o mare junglă și nu văd pe unde ar putea merge poteca. Doar o singură variantă ar fi un pic mai la stânga pe drum. Marcajele merg pe drum la stânga și le urmez cuminte. Pe hartă ar fi o largă curbă și apoi o ultimă coborâre la cabană. Văd că peste vreo sută de metri o potecă și o săgeată la dreapta în jos prin pădure. Pe aici merg, opresc puțin de scot frontala (e aproape ora 20.00 și în pădure e întuneric!) și la vale. Marcajele și poteca clare mă coboară iarăși la drum, fac dreapta și întreb un nene cu mașina de teren de ”Hija Popovi”. ”Popovi Livadi?” ”Da, da.” Îmi explică el în bulgară multe și detaliate, eu înțeleg doar că de la asfalt trebuie să fac stânga prin pădure pe potecă. Îi mulțumesc și marcajele mă duc întocmai. Cam în 10 minute de la asfalt sunt la un panou și o parcare mari. În stânga e cabana Popovi Livadi! Mă uit la ceas: 20.40 deci 7 ore și jumătate pe traseu marcat de 9 ore și 40 de minute!
Văd lumină și cumva găsesc o ușă pe care intru în cabană. După voci mă ghidez spre sala de mese și salut bucuros oamenii. De fapt e doar cabanierul cu doi prieteni la masă. Întreb de cazare și de masă (edna ciorba, dva-tri ceai!) și întâi îmi arată camera și baia. Destul de rece în amândouă și probabil știu ei bine de ce au câte două pături pe fiecare pat! Dau câteva mesaje, vorbesc un pic la telefon și cobor la masă. Omul îmi și pune ciorba pe masă și începe să vorbească cu mine. Tare interesantă e comunicarea fiindcă nu știe decât bulgară și câteva cuvinte în germană și engleză. Cu toate limbile astea reușim să ne înțelegem de minune fiindcă, așa cum am spus și spun de fiecare dată, chiar dacă limba nu le e deloc ușoară și muzicală, sunt oameni de nota 20! Chiar dacă ciorba e cu carne și eu nu mănânc carne de obicei, acum de foame și fiindcă e călduță (nu caldă!) mănânc tot din farfurie. Nu înainte de a mă servi cu o ”malka rakia” (un pahar mic de rachiu) din parta casei. Rachiul se servește cu un pahar mare de apă care să stingă tăria! Vorbim de toate cât reușim să ne înțelegem, îmi dă pe rând trei ceaiuri și mă invită să iau din chiftele și din ce mai e pe masă și îl întreb cât face totul. Îmi spune că vorbim dimineață și merg liniștit la somn fiindcă știu că sunt corecți, nu ca indienii profitori. Cred că mai stau vreo 10-15 minute, pun telefonul la încărcat și mă bag la somn sub cele două pături. Am zis că nu e cazul să folosesc sacul de dormit! Veți vedea că mâine, după multe aventuri, voi folosi sacul de dormit așa cum de multe ori îl folosesc în munții noștri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu