Dor de o noapte în liniștea din Florei... Iau ceva mâncare, sacul de dormit și ceva haine și pornesc la drum. Până la refugiul Florei nu este un drum cine știe ce dificil. Am mers și ziua și noaptea, și pe vreme frumoasă și pe vreme urâtă. Încă nu am ajuns iarna și cine știe când voi face și asta.
Ziua 1 - 25.09.2025
La ora 16.00 sunt în Gara de Nord și ”primesc” încurajarea lui Kurt Kobain pe un bilețel de la ”5 to go”: ”Să vrei să fii altcineva e o risipă a persoanei care ești.” Și cum se poate confirma asta mai bine decât mers noaptea prin zonă umblată de blănoși până la un loc tare drag mie! Poate unii care citesc aici vor avea ceva de comentat despre Florei. Cunosc multe din zvonurile despre Florei și pe unele le pot confirma: petreceri, gălăgie, mizerie umană. Dar sincer să fiu nu mă interesează asta. De fiecare dată când am ajuns la Florei am găsit liniște, curat și ceva lemne. Și apreciez pe cei care fac curățenie înainte să plece sau mai aranjează câte ceva pe aici. În liniște și discreție fiindcă natura înseamnă discreție, nu luptă de orgolii! La 18.40 personalul/regio mă lasă în Posada și, după ce el pornește mai departe, aproape că rămân doar eu și liniștea. Încă puțin să trec DN1 și apoi prin curtea muzeului cinegetic și sunt doar eu și pădurea (circa 19.00). Încă este lumină și nu am nevoie de frontală. De fapt, chiar dacă se întunecă, fac 50 de minute până la refugiu și tot nu voi avea nevoie de lumină artificială. Doar pe ultimii vreo sută de metri bezna se simte. Dar să știți că nu este complet întuneric. Ochii se adaptează treptat și văd chiar și rădăcinile de pe jos, acelea de dinainte de refugiu.
La refugiu îl întâlnesc pe Florin. E a doua întâlnire ”neprogramată” cu el și aici. Personal nu cred că eistă ceva neprogramat. La nivel energetic, universal, supraconștient, fiecare din noi cere și i se îndeplinesc anumite dorințe. Chiar dacă noi nu înțelegem de ce și cum se desfășoară lucrurile, trimitem în supraconștient ceea ce avem nevoie și universul ne răspunde la cererile noastre. Sau Dumnezeu, îi putem spune și așa dacă așa ne face să ne simțim bine. Și nu e un Dumnezeu care pedepsește. Niciodată! El doar răspunde la cererile oamenilor, uneori cu gânduri și fapte care nu ne convin. Cu energie, mai exact! Și doar interpretarea noastră este că cineva ne pedepsește. În realitate noi suntem cei care am cerut ”bine” sau ”rău” prin energia pe care am transmis-o/emanat-o.
De fiecare dată când mă întâlnesc cu Florin avem discuții atât de faine care clarifică, cel puțin pentru mine, multe din lucrurile cărora în acel moment nu le văd sensul. Și, probabil, și pentru Florin se mai pun unele lucruri în ordine/aflare...
Ziua 2 - 26.09.2025
Dimineață trezire de voie. Și am energie care nu mă lasă să mă întorc la oraș. Ce ar fi dacă aș încerca o traversare a Carpaților de Curbură, cât de lungă îmi permit mâncarea, picioarele și vremea. Primul gând care îmi vine în minte este distanța de la pasul Predeluț până la coama munților Grohotiș(u), legătură pe care o visez de mulți ani.
Mno... Ne mulțumim reciproc pentru compania foarte plăcută și discuțiile interesante și la 10 și jumătate pornesc la drum. Văd cât pot merge în fiecare zi și pe parcurs mă orientez unde aș putea rămâne peste noapte. De menționat că am plecat doar pentru o noapte și nu am avut în plan să iau și cortul. Deci undeva pe după-amiază, zi de zi, trebuie să îmi fac socoteala cam până unde pot ajunge seara să am un adăpost. Și, foarte important, pe parcurs trebuie să țin cont de sursele de apă. Fiindcă fără mâncare orice om poate rezista mai multă vreme. Dar fără apă este mai greu. Deocamdată am vreo doi litri la mine. Ar trebui să îmi ajungă pentru o zi.
După panta ceva mai abruptă, un fel de ”pantă a prostului” ceva mai scurtă (cei care au vechime în drumul de la Gura Diham spre Diham știu despre ce vorbesc!) se domolește un pic și ajung la drumul care merge din Secăria pe culmea Baiului la o jumătate de oră de la refugiu. Câteva măceșe dăduseră un pic de energie și de perișori în gură, de pe interiorul pulpei fructului. E așa de liniște, sunt doar eu și vântul prin iarbă. Curând se aud niște lătrături din față. Sunt câinii turmei care traversase munții. Când ne apropiem intru în vorbă cu ciobanul. Azi-noapte dormise în stâna de la Dichiu și râmâne la Doamnele-Tituleni. Mâine este ultima zi de transhumanță: coboară în Secăria și de aici mai departe spre valea Doftanei și Câmpina. I-au ajuns trei luni pe munte. Cum avem cunoștințe comune pe la stânele din Bucegi, vorba se leagă repede. Și îi plac bețele mele. Ce să zis, bețe telescopice cu care mergătorii și mai ales cei de la oraș sunt foarte obișnuiți.
”Îmi dai mie un băț? Îmi place că e ușor.”
”Ți-aș da, dar mă folosesc de două bețe. Mă dor un pic genunchii și cu bețe nu mă mai las pe ei.”
”Îți dau bota mea la schimb.”
”Bine. S-a făcut.”
Și așa m-am ales eu cu un băț și o botă pentru restul drumului. Cât o fi el... Bine, recunosc că am trișat un pic fiindcă i-am dat bățul care era blocat și nu îl puteam strânge. L-am păstrat pe cel bun. Dar pentru el nu contează. Important este că e mai ușor decât bota lui. Ne salutăm și fiecare pe drumul lui.
Trec de vârful Doamnele Tituleni (1395m) și câinii acum nu mai vin după mine. Doar stau jos și mă latră de ”drum bun”. Vorbesc cu ei și știu că nu le fac nimic și îmi văd de drum. De fapt ăsta e unul din secretele muntelui: îți urmezi drumul și câinii te lasă în pace, chiar dacă te mai latră o vreme. Ei de fapt vorbesc cu tine, nu sunt agresivi!
Dinainte de Răzoarele (1520m) urmez drumul care urcă pe curbă de nivel până la linia de conifere ce se lasă spre vest. În Șaua Mierlei (1536m) ating linia de creastă care vine din vârful amintit și continuă, ușor în urcare, până sub vârful Mierlele (1654m). Am ceva umblătură pe aici, mă simt acasă. Și, orice și oricine ar zice, pe munte nu ai cum să te simți singur. Chiar dacă nu sunt oameni (și, anticipez, chiar și în tura asta prin munți mai puțin umblați și la vreme de toamnă am parte de oameni în fiecare zi!) ai munții, ai vântul, ai iarba, ai peisajul uneori chiar întins pe 360 de grade în jurul tău, ai stâlpi sau marcaje din când în când, ai triluri de păsări mereu... Și te ai pe tine și pe bunul Dumnezeu/destin/ soartă! Chiar dacă vreodată se întâmplă să fii singur, fără alți oameni, tot ultimii doi, TU și DUMNEZEU sunt mereu prezenți cu ceea ce este nevoie în acel moment.
Las vârful pe dreapta, cobor în mica șa-platou și, asemănător, las și vârful Vornicu (1625m) pe dreapta. Drumul este lejer și distanțele trec foarte ușor. Încă o șa și am două variante: fie merg pe drumul de culme ocolit pe la est, fie urc pe vârful Piscul Câinelui. Aleg a doua variantă și ușor câștig cei 50 de metri diferență de nivel până pe vârful aflat la 1645 m altitudine. Prilej să admir Bucegii cu partea cea mai înaltă ascunsă (peste 2400m) într-o pătură groasă de nori. Văd și lungul picior Piscul Câinelui și cobor apoi spre nord pentru a urca pe coama următoare care se întinde spre est. Drumul ocolește pe la nord, mai noile marcaje urcă pe coamă. Din loc în loc se vede câte un covor roșu format din frunzele de afin ce anunță toamna... Curbele de nivel mă duc la baza vârfului Drăganu pe care îl urc în câteva serpentine. Trec de pragul de 1700 de metri și ajung curând (13.15) pe vârful Baiul Mare (1895m) aproape fără să simt diferența de nivel. Mno, nu-i Bai Mare :)!
Pe aceeași coamă, la mică distanță, este și borna topometrică a vârfului. Înainte de capătul de sus al piciorului Cumpătului cobor, în două trepte, în Șaua Baiului aflată la 1774m altitudine. Nu știu de ce, dar coborâșul ăsta, deși simplu, mi s-a părut interminabil. Cel mai probabil fiindcă organismul cere ceva de mâncare... Trec pe sub Baiul Mic și văd în stânga lungul picior al Zamorei cu cele trei stâne. La 13.40 trec de drumul ce coboară pe la stâne și urc în piciorul Băiuțului (vârful are 1826m, eu sunt ceva mai jos de el) la intersecția cu marcajul CR. Aici sunt trei bicicliști care se miră că merg singur pe munte. Pentru ei sintagma ”nu sunt singur pe munte” probabil că are alte conotații. Și, doar ca observație, văd și aici ceea ce îmi spune Florin la ultima întâlnire (de acum câteva zile): anxioșii au nevoie de adunătură, de echipă fiindcă le este mult mai ușor decât evitanților care nu au nici o problemă să mergă solitari. Discuții și întrebări, mai ales, despre posibilitatea întâlnirii cu urșii sau alte animale. Evident, le dau aceleași răspunsuri ca întotdeauna: eu cu treaba mea, animalul cu treaba lui! Le fac poza dorită și pleacă la drum fiindcă vântul nu prea ne mai lasă să vorbim. Mai merg vreo 150-200 de metri și urc deasupra drumului la adăpostul de sub Băiuțul. Nu țin minte să mai fi fost aici și fac inspecția de rigoare. E curent, dar la nevoie se poate înnopta aici! Găsesc un borcan de gem și două guri îmi refac starea și cheful de drum. Închid bine ușa și pornesc mai departe după bicicliștii care deja sunt undeva după Șaua Băiuțului.
În față este imensul vârf Cazacu (1753m) pe care nu mai urc. Dacă ar fi fost doar creasta Baiului poate aș fi urcat. Dar acum scopul meu e să ajung cât mai departe. Așa că acum mă așteaptă în față lungul plai Petru-Orjogoaia. Mă las ușor pe drumul ce coboară pe sub Cazacu cu mare atenție la izvoare. Mai am cam jumătate de litru de apă și știu că de aici pot face plinul. Cel mai departe de la lacul Orjogoaia unde de altfel ar fi și primul loc unde aș putea rămâne peste noapte. Primul izvor nu este utilizabil. De fapt este mai mult o baltă de noroi. Nici al doilea izvor, mai sus de drum, în stânga, nu e folosibil fiindcă pare prea puțină apă. Dar în dreapta, sub un podeț, se aude un țârâit ceva mai puternic. Clar, de aici iau apă! Las rucsacul în drum și cobor cu cele două sticle. În câteva minute am rezerva de apă refăcută plus băut cât să mă satur. Bine, nu se poate bea prea mult fiindcă este rece și te saturi repede. Înainte de șaua Ceaușoaia văd stâna în stânga mea. Știu că fusesem o dată pentru verificare și era vai de ea. Drumul mă duce pe sub vârful omonim și apoi urcă pe coamă pentru a ajunge în capătul de sus al culmii Vârfului lui Petru. În spate se vede masivul bucegean cu Coștila ascunsă sub un nor. În stânga este piramida Unghiei Mari ridicată la 1847m altitudine și în spate se vede culmea Rusu - Ștevia - Neamțu ridicată puțin peste 1900 de metri. Marcajele merg pe drumul spre lac, pe sub culme și eu urc ultimul bastion dinainte de șaua Orjogoaia. Mă simt câinii și vin lătrând spre mine. Văd că aleargă și ciobanul și îi fac semn să vină mai încet. Câinii latră, dar nu manifest frică și știu să am răbdare să îi potolească ciobanul.
”Ăla mare mușcă!”
”Nu face nimic, uite, doar latră acum!”
”Hai că te duc o parte de drum”
Și mă duce până după lacul Orjogoaia (suntem cam la 1500 de metri altitudine) până unde deja câinii și oile sunt departe și nu mai vin câinii spre mine. Îi mulțumesc și mă gândesc ce să fac. Este ora 15.45 și aș mai avea niște ore de lumină. Continui și îmi fac planul să dorm la stâna Mușița!!!
Urc pas cu pas panta vreo 250 de metri diferență de nivel mereu cu privirile spre frumoșii și abrubții Bucegi. Plapuma de nori stă tare fain de la Caraiman în dreapta spre Coștila, Omu și Bucșoiu. Mai departe nu se vede fiindcă abruptul nordic cotește spre vest și nu îl mai pot distinge. Un mic vârfuleț ocolit de drumul de culme și apoi încă o urcare până la 1870 de metri. Gata, sunt pe partea înaltă a Neamțului. În stânga este Unghia Mică și spre Rusu se vede, pe partea estică, o zonă cu ceva jneapăn. Am fost acum mulți ani pe aici și am mai uitat peisajul, doar denumirile rămânându-mi în minte. Pasul Bratocea și Ciucașul par a fi sub o rafală de ploaie...
Exact cum bănuiam, Rusu are o mică piramidă de pământ în vârf cu ceva vegetație mai înaltă și chiar și ceva molizi. După el cobor un pic într-o șa extrem de pitorească în solitudinea ei și am de mers pe Ștevia. Dar de fapt drumul merge pe o coastă estică a vârfului, nu ajunge chiar sus, pe el. Așa fain se vede curba de nivel a drumului... La un moment dat chiar găsesc un fel de trecere-pas ce pare a fi făcută ca pentru un drum de căruță și un marcaj BG. Dar mai departe sunt doar poteci pe curbe paralele de nivel, nu e nici un drum mai larg. Poate a fost vreodată fiindcă acum puțin peste o sută de ani pe aici era zonă de graniță... În dreapta văile Rusului, a Pâraielor și mai departe a Mușiței sunt de o verdeață care contrastează extrem de puternic cu zona expusă vânturilor prin care trec eu acum. De fapt este și un vânt ușor, nu foarte deranjant. Drumul tot trece printre frunze înroșite de afin pe sub vârfurile Pâraie (1871m) și Neamțu (1923m), punctul cel mai înalt din masiv. Iarăși nu urc pe el fiindcă acum, pe lângă scopul meu principal, se cam lasă seara și abia aștept să cobor spre Mușița. După Neamțu drumul mă duce la 1850m în linia culmii, urc un mic platou și la 18.45 ajung în șaua Paltinu unde primesc marcajul BR care vine dinspre Piatra Mare. Dacă am avut o schimbare de marcaj, acum intru definitiv pe BR, marcajul majoritar în toată tura. Sunt la 1790m și de aici am de coborât ușor. Văd un nene care urcă pe vârful Paltinu și sunt aproape convins că ne vom întâlni ceva mai încolo. Văzusem o mașină la stână și bănuiesc că într-acolo se va îndrepta, după ce atinge vârful. Într-adevăr curba de nivel mă coboară pe plaiul lung și golaș. Cam la 1700 de metri altitudine mă întâlnesc cu acel nene și povestim. Îmi dă o veste tare bună. E cu prietenii lui la Mușița și acolo este apă. Se găsește un loc și pentru mine!!! Sunt obosit și mă las condus de el pe pantele care ne duc la stână.
Sunt trei prieteni foarte faini din Valea Doftanei. Sunt prieteni cu proprietarul stânei, știu de la acesta că a coborât cu oile și au permisiunea lui de a veni aici. Au un caș foarte fain și făcuseră și ceva mămăligă până să ajung eu. Cumva aveau o teamă pentru colegul lor cu care venisem eu fiindcă nu reușiseră să mai dea de el o vreme. Ne luăm la povești și seara se lungește destul de fain. Nu prea mult fiindcă pe la 22.30 mă ia somnul. Doi dintre ei dorm în stână și al treilea, sforăitor și cu mine vom dormi într-o anexă din spate. Sunt saltele foarte faine și loc destul. Mă bag în sac și după 10-15 minute adorm buștean. Nici nu știu când a venit colegul și dacă a sforăit...
Ziua 3 - 27.09.2025
Dimineață trezire de voie și ceva masă de dimineață. Deja doi dintre colegii de aseară erau plecați cu mașina la ciuperci într-o zonă cunoscută de ei. Îmi strâng bagajul, iau apă, salut și mulțumesc și pe la 10.00 pornesc la drum. Mă mai uit o dată în urmă la stână cu mulțumire către bunul Dumnezeu că mi-a scos-o în cale împreună cu fainii oameni cu care am petrecut seara. Cu ultimele priviri spre Ștevia și Neamțu urc pe curbe de nivel spre șaua dinaintea vârfului Mușița (1520m). Ce liniște poate să fie aici... Hm, dar nu sunt pe muchia bună și pe marcajul BR. Știam de aseară că poteca marcată este vreo sută de metri deasupra stânei și acum identific coborârea ei pe muchia ce se află la stânga mea. Așa că urmez o curbă de nivel care mă scoate în poteca pe care și văd câțiva stâlpi de marcaj (10.30). Deci sunt pe drumul cel bun! Versetul 19 ;)!
Doar ce mă las un pic printre brazii ce îi vedeți în ultima poză și văd o umbră mare și dolofană care traversează poteca de la dreapta la stânga. Este un pui de urs jucăuș și mă opresc un pic. Aștept să apară și mama și, fiindcă nu apare nici ea și nici nu simt mirosul specific, cobor cu grijă prin zona pe unde văzusem dolofanul blănos. Fără fluier sau altceva, doar cu atenție 360 de grade. Văd stâlpul care mă duce spre pădure și sunt mult mai relaxat când intru în pădure. Și dacă ar fi să fie ceva pe aici ar face mult mai mult zgomot. Urmează vreo cinci minute de coborât ceva mai abrupt, apoi o mică șa, un alt urcuș și în final coborâre pe un drum plin de pietre. Mă incomodează puțin la bocanc și merg mai departe. Nu durează mult și rămâne doar drum de pământ săpat de apă, drum care mă scoate la 10.50 în șaua Predeluț. Buuuuuun! Până aici mai fusesem și îmi pare tare bine că sunt, binedispus, în punctul de unde începe ”provocarea”: de aici și până în culmea Grohotișului nu am fost niciodată și doar am povestit ca denumiri de câteva ori. Uneori am senzația că amintirile fiecărui traseu se uită și rămâi doar cu denumirile. Și ăsta e un motiv suficient să revii pe trasee pe care ai fost cu mulți ani în urmă.
Noooo... și de aici la deal! Sunt două drumuri și într-un molid se vede BR a marcajului. Pas cu pas, fără grabă. Urc prima pantă și apoi înclinația se mai domolește. Dar nu de tot: alternează, pe serpentine, zone plate cu zone de urcare. Și este un verde incredibil care invită la mers și la inspirat aerul curat de făget. O ultimă serpentină mă duce la stânga și, pe un drum de pământ uscat ies din pădure spre un izvor și un loc de stână (20 de minute din Predeluț). Nu văd stâna și în schimb văd izvorul amenajat cu o roată de tractor tăiată pentru animale. Am rezerva de apă plină fiindcă abia am plecat. Așa că merg pe deasupra izvorului și prind ceva poteci de animale care mă scot în coamă la aproape 1500 de metri. Da, pe aici pare să nu fie nimeni și simt o bucurie foarte mare pe teren nou pentru mine. Mă mai uit o dată spre coama Neamțului care acum se îndepărtează minut cu minut. Și în față sunt câteva dealuri ondulate. Bine, la altitudinea asta se numesc munți :D! Urmez drumul înierbat (pe aici e oarecum normal fiindcă merge foarte puțină lume) și pe panta următoare identific câteva persoane în îmbrăcăminte de camuflaj. Bine, abia se văd prin culoarea ierbii... Doar faptul că sunt pe un fundal mai închis dat de drumul de pământ îi face să devină vizibili. În următoarea șa largă mă întâlnesc cu ei. Sunt de la o unitate militară din apropiere și admir că sunt și două fete. Bine, acum armata este de profesioniști și nu se face diferență de sex, mai ales la vânători de munte. Îmi spun că sunt într-o misiune de patrulare și le admir (și exprim) camuflarea. Chiar îi ascunde bine ochiului mai puțin atent. Nu și animalelor care au simțul mirosului mult mai ascuțit. Întreb de vârful Sloeru Mărcoșanu și nu recunosc denumirea. Hm, este chiar dealul de pe care vin ei. Dar identificăm cu toții muntele Urlățelul și apoi muntele Cioara pe unde merge drumul meu... Ne salutăm și fiecare în direcția lui.
Urc pe drumul înierbat aflat ceva mai la dreapta de cel de mașină. Știu că ajung amândouă în același platou de dinaintea vârfului și cel urmat pare a fi marcat. Curând mă aflu în dreapta vârfului cu două nume, vârf pentru care ar trebui să ies din drum pentru câteva sute de metri. Cum este doar un platou concav, nu mai merg pe el și urmez drumul la dreapta și apoi ușor în coborâre. Este foarte fain printre tufe de ienupăr și din când în când câteva brândușe de toamnă... Vizibil drumul coboară spre o înșeuare împădurită. Știu că am apoi de urcat în fainul platou al Urlățelului. Fix în șa, printre copaci, se vede un drum ce coboară la dreapta pe cursul de apă omonim pentru a forma prin unire cu pârâul Richieiul Doftana și mai jos și cu Doftănița care vine din pasul Predeluț. Interesante legăturile geografice/morfologice! Puțin mai sus, în poieni, dar fără a ieși din pădure, este prima stână din Urlățelul. De notat că suntem pe limita de județ dintre Prahova și Brașov! Deschid poarta stânei și îmi las rucsacul jos pe una din bănci. Îmi place mult curățenia și ceea ce găsesc pe aici: apă și mâncare! Cel mai probabil au coborât de câteva zile ciobanii și, spre deosebire de alte stâne, aici chiar au lăsat totul curat și ordonat. Cumva, în gând, îmi promit că voi mai veni pe aici că e tare faină stâna.
Las totul curat, așa cum am găsit, închid poarta și poteca pare să mă ducă de la stână în sus. După vreo sută de metri nimeresc în pădure și identific poteca mai departe. Nu este pe unde sunt eu acum, ci puțin mia la dreapta și mai la vale. Așa că intru prin tufe de jneapăn pline de praf, trec printre rădăcinile lor și prin urzici și găsesc repede drumul larg pe care este marcajul. Este o coborâre faină prin fag și apoi o urcare ușurică ce mă scoate la golul Urlățelului. Pe el este iarăși drum înierbat ușor în urcare. Se vede stâna a doua din acest munte și în spate Neamțu și Sloeru. Urmez drumul care mă duce peste gâlma muntelui și după punctul cel mai înalt marcajele mă conduc într-un ocol la dreapta. Le urmez și intru curând într-o altă șa împădurită. Urcușul pare abrupt și lung. Doar pare fiindcă ies curând la liziera de la începutul Cioarei. Urc domol până în punctul maxim, cu vizibilitate. Aici drumul face stânga și văd un marcaj pe o piatră, la dreapta mea. Așa că ies din drum și prin iarba mare merg pe direcția marcajului. Pe deasupra lizierei fac o curbă largă la stânga și în față apare stâna din Cioara, mai jos de mine vreo 50-70 de metri diferență de nivel. Pe smocuri de iarbă merg la stânga la drum. Vă dați seama că toate drumurile merg în aceeași direcție! Mă las apoi spre stână și în dreptul ei ies la dreapta prin terenul vizibil utilizat pentru foste țarcuri prin vegetația tipică. Cobor la stâna ce pare (și este!) iarăși curată și faină. Fac inspecția și mă bucură curățenia de aici, câteva guri de Fanta și niște bomboane mentolate aflate într-o pungă pe o laviță. Iau 2-3 și le las pe restul, cu mulțumire lui Dumnezeu pentru această mică minune răcoritoare. Închid bine ușile și pornesc la drum mai departe spre Zănoaga (Moritului). Nu voi ajunge pe vârf, ci doar pe la izvorul de sub el.
De la poarta pe care o vedeți drumul larg urcă printre fagi înalți. E plăcut și relaxant să tot simt cum câștig metru cu metru. Cam în 25 de minute ies într-o rariște unde văd în spate, pe rând, Cioara, Sloeru și Paltinu doar cu un colț al lui. Mai urc un pic prin pădure și o zonă cu arbuști tineri îi scoate în scena ochilor masivul Ciucaș și în față Muntele Văii Negre, un picior ce urcă spre Grohotiș. Ies la gol și apoi dintr-o șa văd, spre stânga, foarte clar, piciorul pe care urcă drumul meu. Urc un pic spre Zănoaga și urmez la stânga drumul ce mă duce pe la izvor și apoi la stânga în șaua dintre Valea Neagră și Tărlung. Este un drum auto care duce spre stâna Capra aflată deasupra Caprei Mari, afluent al Tărlungului. Pare promițătoare de departe și rămâne ca proiect pentru altă dată. Dau rucsacul jos pentru a bea un pic de apă și apoi pornesc la drum, la deal. Este 14.45 și deja trebuie să îmi fac planul pentru dormit deseară. Gândul mi se duce spre stâna aflată puțin mai sus de pasul Bratocea, spre piciorul omonim. Ar fi prea mult să ajung până la cabana Ciucaș deși mi-a trecut și gândul ăsta prin minte. Chiar dacă aș plăti o noapte de cazare, până la urmă nu ar fi chiar așa de rău. Dar visele astea sunt prea lungi pentru doar o după-amiază de septembrie...
Din șa urc încet fiindcă diferența de nivel se anunță de vreo 250 de metri diferență de nivel, de la cei 1400 de metri unde mă aflu acum. Deci ușurel la deal și fac prima pauză pe la 1520 de metri. Nu mult, doar câteva minute înainte de a trece de primul delușor ce mă urcă spre 1700 de metri. Pare a fi în platou și de aici văd că o curbă de nivel mă duce în urcare, la dreapta. O urmez și undeva pe la mijlocul curbei de nivel trebuie să mă dau la o parte ca să las să treacă un grup de mașini 4x4 care forjează care mai de care. Nu îmi place mirosul de fum și combustibil și aștept să treacă. Două mașini sunt mai în urmă și mă vor depăși puțin înainte ca drumul să facă ultima curbă la stânga pentru a ajunge în culme. Se aerisește un pic și merg spre toată trupa care s-a oprit ca să respire ceva aer curat. Se vede că se simt bine și mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Le mulțumesc, am apă și picioare bune. Doar niște chef de mers dacă ar avea... Evident că este și asta! Le mulțumesc și îi las să urce în culme și de aici nu mai știu pe unde au plecat. Parcă la dreapta spre Bobu Mare și apoi spre Grohotiș. În liniștea brândușelor și a apusului (crepuscul mai bine zis) la 15.50 sunt în culme unde urmez la stânga marcajul BR (traseu E8) și BA merge spre dreapta spre Bobul Mare și Grohotiș. Altă dată (recunosc, doar de două ori am fost pe aici!) aș fi mers spre punctul cel mai înalt al masivului. Acum doar mă mulțumesc să știu că este acolo.
Pentru o perioadă voi fi pe traseu pe care am mai mers, până la Fața lui Gherghel. Zece minute mai în față un marcaj m-ar dirija la dreapta spre Bobul Mic pentru 15-20 de minute. E un punct important din Grohotiș. Dar continuăm pe onduleurile drumului și în vreo 25 de minute vedem în față șaua și Fața lui Gherghel. Printre tufele de afin roșiatice cobor serpentinele până în șaua de unde BG face dreapta spre Fața lui Gherghel și vârful Babeșu. Pe aici urcasem cu altă ocazie dinspre Cheia. De fapt pe marcajul CR... Urmează o bucată de traseu pe care mi-am dorit-o de ceva timp și nu am reușit să o parcurg. E vorba de acea 1-1 1/2 ore până în pasul Bratocea! Este 16.45 și pornesc la drum cu Tesla în față, un pic ascunsă după masivul Babeșu-Fața lui Gherghel. Curba de nivel mă duce într-un picior (cu stână) ce duce spre vest spre Muntele Cailor (1370m) și Roșca (1420m) și apoi se lasă ușor spre pădure. La intrarea în pădure fac o pauză scurtă și dau un telefon să anunț acasă pe unde sunt. Am o senzație din ce în ce mai ciudată că acasă de fapt este locul unde doar anunț sau fac lucruri de formă. Simt că degeaba spun pe unde sunt fiindcă nu contează de fapt ce spun: universul este acolo atât de limitat încât contează doar ceea ce se pliază pe capacitatea de acolo. Parcă nu contează (fiindcă nu primesc nici un fel de reacție în acest sens) bucuria pe care o am de fiecare dată când explorez locuri noi sau călătoresc prin diverse locuri. Aceleași întrebări ”Și a fost bine?”, ”Și a fost vreme bună?”, ”Ce ai mâncat?” sau ”Când vii?” sunt atât de departe de trăirile pe care le am, de bucuria locurilor noi și a efortului, de îmbogățirea sufletească pe care o primesc cu fiecare loc pe unde îmi calcă pașii, privirea și gândurile... Cred că doar acei oameni la fel ca mine, evitanți în comportament și avizi după nou pot înțelege fiecare călătorie și fiecare moment, fiecare pauză, fiecare privire care cercetează locurile și apropiate și mai îndepărtate, fiecare gură de apă sau bucățică de dulce care parcă ar pune un pic de gaz pe focul din inimă... Este 17.15 și încet-încet mă apropii de finalul zilei.
Intru în pădure și am parte de un coborâș ușor care pare să mă apropie de civilizație. Printre fagi aud voci și văd și ceva oameni. La ieșirea din pădure salut o familie care fusese pe Bratocea și acum se întorcea la mașini pentru a merge spre casă (18.15). Merg și eu spre casă, doar că este o căsuță temporară despre care Emil îmi confirmase la telefon că este încă în picioare. Este vorba de mica stână de deasupra pasului Bratocea. Eu știam că este o stână mai mare și aceea e căzută. Doar o stână mică mai rezistă în poiană. Pozez monumentul din pas în amintirea trupelor române care au intrat în Ardeal în august 1916 și încep urcarea pe aceeași BR pe care o urmez de ceva vreme. Mă intersectez cu o alergătoare în colanți (coboară la mașina din pas) și în cinci minute ies în poiana Bratocea. Într-un sfert de oră sunt la mica stână și o amenajez pentru noapte. Nu am sursă de apă și trebuie să îmi dozez rezerva până mâine când ajung la cabana Ciucaș. Și de asemenea să dozez și mâncarea și să o pun într-un loc cât mai ferit, sub un acoperiș, în afara stânei. Pe aici Emil mă avertizase că vine blănosul și nu vreau să am surprize. Plus că ușa de la stână nu mai are balamale și doar improvizez o închidere cu un butuc, din interior. Chiar și după ce se întunecă nu e complet noapte și se vede ceva lumină de afară. E bine că am o saltea bună și adorm după câteva rotiri pentru a găsi poziția cea mai confortabilă pentru somn.
Ziua 4 - 28.09.2025
Lumina mă trezește undeva pe la ora 7.00. Nu am nici o grabă și puțin după 8.10-8.15 sunt gata de drum. Singura ”problemă” pe care o am este că bateria telefonului este undeva pe la 20% și musai trebuie să încarc puțin la cabană. În rest... Mâncarea era la locul ei, apa la locul ei. Rucsacul în spate și să pornim. Urc în traseul marcat și ușor la deal spre stația de transmisiuni. În spatele meu văd că apar, undeva înainte de ora 9.00, câțiva alergători. Este cunoscută bucla pe care o fac în Ciucaș cu urcare pe Bratocea și coborâre pe la Muntele Roșu, Valea Berii sau chiar Gropșoarele și Zăganu. Oare mă întreb câți dintre alergători chiar admiră locurile pe unde merg.
Las să treacă și la ora 9.00 trec de poarta stației și urc pe BR pe sub megaliții Bratocei. Tot felul de poteci mai mult sau mai puțin umblate (da, chiar și aici unde vin de mulți ani!) și ies pe sub Porumbel și Sfinxul Bratocei în șaua de sub Bratocea de Jos (1670m) aflată pe muchia principală. Dacă am avut ceva brumă dimineață acum doar în zonele umbrite mai este un pic alb. Mă întâlnisem la urcarea prin pădure cu doi ciupercari care îmi spun că s-a terminat sezonul fiindcă sus începe bruma aia înghețată. Mno, pentru ei așa o fi. Pentru un iubitor de munte nu există sezon și extra-sezon. Oricând muntele este fain și te primește cu condiția simplă de a-i respecta legile elementare și de a alege, de fiecare dată, un traseu adaptat condiției fizice și a sezonului. Urmează un lung plai printre tufe de jneapăn (care iarna sunt acoperite!) pe sub vârful de 1769m și apoi, pe dreapta, pe sub vârful Bratocea (1827m) mă apropii de Șaua Tigăilor (1745m). Puțin înainte de șa întâlnesc o iubitoare de munte solitară. Îmi motivează că vârsta îi impune să facă, din cauza frigului, ture la altitudine mai joasă și mai scurte. Dar îi arăt unde vreau să ajung în seara asta sau mâine la prânz și tare mă bucur că recunoaște locurile și îmi spune câte ceva despre ele. Probabil mâine, la prânz, voi ajunge undeva în zona Porții Vânturilor din Siriu, vizibilă din punctul în care suntem. Mă felicită pentru tură și în acest moment nu mi se pare ceva greu. Dar peste câteva luni voi resimți turele astea lungi și cu bagaj în spate și și acum mulțumesc bunului Dumnezeu că îmi dă putere și voință pentru astfel de ture, mai ales solitare. Recunosc, este dificil să găsești un partener care să poată merge în același stil, mai ales când te-ai obișnuit să mergi singur și să adaptezi ritmul de câte ori simți. Pentru unii merg prea repede, pentru unii prea încet... Îi fac poza dorită cu Tigăile în spate, unul din cele mai faine peisaje din Ciucaș. Și sunt emblematice! Ne salutăm, doamna urcă spre vârf și eu voi merge pe marcajul CR pe sub vârf. Recunosc, și aici am fentat vârful și marcajul BR, în mod voit!
Urmez sus-jos-urile potecii care mă duce, iarăși printre brândușe și conglomerate faine în șaua de după Tigăi. Gândul meu ”amărât” se îndreaptă spre bateria telefonului cu procent slab și posibilitatea mai redusă de a face poze (nu mă întrebați de ce uneori pozele sunt în ordine inversă fiindcă nu aș ști să spun de ce le ordonează așa!).
Este 10.40 și abia aștept să ajung la cabană. De la stâlpul din șa doar mă intersectez cu câteva grupuri care urcă spre vârf. Hm, cam multă lume... Realizez că de fapt e normal să fie așa fiindcă este duminică și lumea încă iese ”la munte”. Se anunță ca unul din ultimele week-end-uri faine sau cel puțin acceptabile ca vreme de toamnă. Știu că mă repet acum: vreme acceptabilă pentru turistul obișnuit, de vară, nu pentru omul care iubește muntele cu toate toanele lui. Sau, cum mai menționăm noi, iubitorii de munte, ”la montagne” (feminin) cu toate toanele ei :D!
În 15 minute sunt la cabană și acolo sunt deja grupuri multe. În primul rând îmi comand trei ceaiuri (o cerere mai puțin obișnuită pentru un drumeț singur!) și apoi mă gândesc și la ceva de mâncare. Va fi o tocăniță cu ceva mămăligă. E chiar confortant să mănânci o mâncare caldă cu aspect de ”făcut în casă” după câteva zile de mâncat din conservă. Dar diseară voi reveni la meniu din desagă! Mă folosesc de timpul petrecut aici ca să și pun telefonul la încărcat (mă folosesc, fără probleme, de încărcătorul unui angajat de la cabană, cablu am eu!). Cam două ore și vreo 15 minute stau la cabană și abia reușesc să mai adaug vreo 10-12% la baterie. Asta e! Trebuie să mă descurc cu ce am. Salut cabana, personalul care pare mai degrabă de hotel, îmi umplusem rezerva de apă de la chiuveta de la toaletă și pornesc la drum mai departe, tot pe BR.
Las văcuțele să pască tihnite în poiana largă de lângă cabană, ocolesc poiana pe curba largă și intru prin pădure pe coama îngustă ce mă duce în șaua Chirușca (1567m). De reținut, ca de fiecare dată, abruptul de conglomerat care stă de pază deasupra Pârâului Berii! Până în Curmătura Stânei aș putea fie să urc la Răascuce și apoi să cobor în șa, fie să urmez curba de nivel prin pădure și apoi spre Curmătură. Urmez varianta a doua, de data asta, pentru a păstra marcajul BR, principal pentru mine în această tură. Cum spuneam, urmez curba de nivel în ușoară urcare pe la izvoarele pârâului Laptelui și ies în poienile dinainte de Curmătura Stânei. Nu mai fusesem de mult pe aici și îmi plac întinderile poienilor și lejeritatea drumului. Încă un mic traverseu prin pădure și ies la marginea poienii din șa. Aici, cu dezamăgire, văd doar urmele vechii stâni, câteva bârne ce odată formau adăpostul ciobanilor. Fac un pic dreapta spre șaua propriu-zisă și apoi cobor la stâlpul din platoul dintre Piciorul Gropșoarelor și Muchia Boncuței (în Curmătură, 14.15). Hm, și pe aici aș avea mai multe variante și aleg tot BR care merge pe la Colții Boncuței. În mod normal marcajul urmează o curbă de nivel înainte de a intra în pădure. Dar eu vreau să țin linia muchiei, urc prin pădure și peste câteva sute de metri mă las la dreapta spre drumul marcat, larg. E un drum tare plăcut și lejer care mă poartă în urcușuri și coborâșuri faine pe sub linia muchiei. Merg întins și în circa 45 de minute drumul iese din culme la stânga și coboară în serpentine spre ”livada de stejari”. Eu țineam minte de acum mulți ani că era mai puțină vegetație pe aici, dar e pădure în toată regula. Bine că e drumul bun și ies spre Șaua/Pasul Boncuței. Mai am pe tăpșan vreo câteva sute de metri și văd câteva mașini și un ATV acolo. Merg la ei că tot oameni sunt, ce pot să facă? Și chiar sunt localnici și foarte faini chiar dacă nu le au ei cu muntele, ci mai mult cu vânătoarea și cu alcoolul. Chiar îmi oferă un pahar de vin. La început refuz pe motiv că mai am de mers astăzi și până la urmă accept. Un pahar nu face nimic mai ales că apoi o să urc și iese repede prin transpirație. Vă dați seama că par ciudat pentru localnicii veniți la relaxare: să vii din Bratocea și cu câteva zile înainte tocmai de la Posada și să vrei să ajungi pe Tătaru și Tătăruțu și mâine în Siriu. Pentru ei sunt distanțe imposibile. Pentru mine înseamnă doar obișnuitul mers! Mulțumesc pentru vin, îi răsplătesc cu ceva povești despre urși și stâne și pornesc la drum, motiv ca să refuz al doilea pahar de vin :)!
Este abia ora 16.00 când intru în masivul Tătaru, în urcare pentru jumătate de oră până în culmea munților Tătaru, urcare susținută pe drum bunicel pentru mașină și urcare de aproximativ 250 de metri diferență de nivel (1078m - 1322m). Data trecută coborâsem pe aici cu mașina prin niște șleauri de am avut ceva morcov că rămân în vreunul dintre ele. Dar am trecut cu bine și acum s-ar putea merge cu mașina fără probleme!
De aici Ciucașul se vede de aici acoperit de o pătură groasă de nori negri, semn că în urma mea toarnă cu găleata și spre seară și mâine va veni frontul după mine. Cotesc la stânga pe drumul de mașină și de aici... dă-i cu praf de mers. Data trecută venisem pe aici cu mașina, deci nu poate fi prea greu. După doar un sfert de oră termin primul urcuș, las o stână pe partea dreaptă și văd în față Tătaru Mare și șaua dinaintea lui unde se poate merge lejer cu mașina. Însă de aici urcușul este susținut spre vârf și dacă a mai și plouat în ultima vreme devine totul noroios și lipicios și e de preferat să mergi pe jos. La pas este mult mai ușor să găsești o variantă mai ușoară care să evite noroiul. Urc prima pantă și dau de o turmă de oi și ceva lătrători. Ciobanul se grăbește să îi potolească și îi spun să nu își facă griji. Nu am teamă să merg printre ei. Îi mână totuși un pic de pe lângă mine și povestim un pic. Îmi spune că e o stână aici, sub Tătaru Mare. Știu de ea și întreb de stâna dinainte de Tătăruțu. Acolo mi-am propus să dorm și îmi confirmase și Emil că este stână bună. Confirmă și ciobanul fiindcă au stat chiar azi-noapte acolo. Îmi spune că am și izvor ceea ce este o binecuvântare. Clar, acolo merg! Îmi spune și că degeaba salut ciobanul din spate fiindcă este surd. Doar să trec pe lângă el că nu aude și că ”e un pic dus”. Dar un salut cu mâna nu strică și îmi răspunde și el cu un gest abia schițat. Vorba ceea: binețe dai, binețe ai! Tot mai urc un pic, trec de un mic platou și mai am ”urcușul final”. Pas cu pas ajung la 1476m în punctul cel mai înalt al masivului.
E o bucurie interioară mare să fiu aici la pas și mai ales să am gândul și privirea îndreptate spre o legătură dintre munți dorită de foarte mulți ani: între Tătaru și Siriu. Citisem tot felul de experiențe, care de care mai ciudate și petrecute cu mulți ani în urmă. Toate povestesc despre o orientare mai dificilă prin pădure din cauza marcajelor mai proaste. Citisem și despre refacerea marcajelor și abia aștept să ajung. Dar va fi mâine fiindcă acum este târziu. Nu mă sperie pe mine tot felul de experiențe fiindcă e bine să citești despre ele, dar să le iei ca experiențe ținând cont că starea psihică și oboseala pot diminua sau amplifica senzațiile pozitive sau negative. Mai ales cele negative! Acum ține și de om fiindcă cei optimiști văd părțile pozitive în timp ce cei negativi văd minusurile. Da, știu, veți spune că trebuie înțeleși oamenii. Și da, îi înțeleg, dar ar fi tare fain să ne dăm seama ce oferim celorlalți. Personal pentru mine contează mai mult energia pe care o emană un om. Mă interesează mai puțin informația oferită aceasta fiind neutră și mai mult energia pe care o transmite omul. Și îmi face plăcere să petrec timpul cu oameni faini, spirituali, calzi sufletește mult mai mult decât cei care știu foarte multe, dar devin obositori și respingători energetic.
Privesc spre viitorul de astăzi și primele ore de mâine cu optimism și cu deschidere. Și, vreau eu să cred așa, și drumul mi se deschide și este mult mai frumos decât toate poveștile auzite. Așa de fain se vede, în 3D-ul natural, linia Tătarului Mic, a Tătăruțului și apoi trecerea în culmea Mălâiei prin șaua Tătăruț (?).
Marcajul coboară spre șaua dintre mine și Tătaru Mic și sunt mic vârfulețe și onduleuri simpatice prin vegetație pitică, de gol alpin. Tătăruțu are puțină vegetație și, fiindcă nu am baterie la telefon, nici nu mai fac poze și mă concentrez pe mers. De la vârf schimb ușor direcția spre dreapta și cobor o parte de pajiște alpină spre șaua împădurită ce mă trece spre vârful următor. Coborârea solicită un pic genunchii și ca urmare pașii sunt mici și deși. Șaua are, pe drumul de pământ, multe urme de oi și de vaci. Ceea ce este absolut normal pentru zona asta. Urc un pic printre fagi pe drumul cu ceva mai multă piatră și la intrarea în golul Tătăruțului este un izvor și apoi se formează două drumuri: unul merge pe la lizieră spre stânga direct la stână și celălalt urcă pe linia coamei. Îl urc pe al doilea fiindcă vreau să mai am (încă!) belvedere spre stâna unde voi dormi. Doar câteva sute de metri sub amenințarea norilor și văd stâna în stânga mea, mai jos cu câteva sute de metri. Asta e! Îmi găsesc potecile care mă coboară la adăpost (18.10).
Stâna chiar este foarte faină. Sunt două clădiri în care se poate dormi. Cea mică, unde se face focul, are un pat cu saltea și când e mai cald se poate dormi și acolo. Clădirea mare este mult mai bine izolată și are trei camere. Cea din mijloc este cu mese și bănci, pentru activitățile zilnice și celelalte două au paturi și saltele pentru dormit. Îmi aleg locul de dormit și întind sacul, mănânc ceva de seară și merg să alimentez cu apă de la izvor. E bine să ai totul pregătit fiindcă nu știi cum se schimbă vremea peste noapte. Și chiar norii aceia de îi vedeam peste Ciucaș s-au apropiat foarte mult. S-a adunat ceva oboseală și mă bag la somn puțin înainte să se întunece.
Ziua 5 - 29.09.2025
Mă trezesc pe la 7.00 și este un mare alb afară. Norii au acoperit toată zona. Așa că mă bag la loc în sac pentru vreo oră. Îmi fac socotelile că se strică vremea și astăzi ar cam trebui să închei tura. Am mers destul și, după ce unesc și potecile care traversează Siriul, este mai mult decât îmi pot dori după planul inițial de a dormi doar o noapte în refugiul Florei. Așa de departe pare și ca distanță și ca timp de parcă ar fi trecut un an de zile de când am fost acolo și distanțe enorme. Când mă gândesc că doar acum patru zile, pe seară, urcam la Florei... Nu am stat să calculez distanțe și să țin vreo aplicație deschisă fiindcă asta înseamnă consum de baterie. Pe munte mai mult am folosit și folosesc telefonul în offline, doar pentru orientare pe hartă și pentru poze. De obicei fac multe poze pentru a avea mai apoi ce ”digera” și ce conecta cu amintirile. Fiindcă amintirile sunt mult mai prețioase și nu țin cont de cât de mult ai avut semnal pe munte! Pe la 8.00 mă trezesc definitiv, după un alt pui de somn și hotărăsc să pornesc la drum fiindcă s-a mai ridicat ceața. Strâng tot bagajul și las curat așa cum am găsit. Și poarta și toate ușile închise cu zăvor de lemn, așa cum merită oamenii faini care stau aici vara. Cei care plecaseră ieri!
Ora 8.30 mă prinde la poartă și în zece minute sunt sus, în drumul de culme, acela marcat cu BR. Bine, e un drum evident și marcajele sunt destul de rare, doar la intersecții fiind, cel puțin pe zona asta, stâlpi indicatori. Asta îmi amintește de sistemul de marcare norvegian în care toate potecile au marcaje ”T roșu” rare și la intersecții sunt stâlpi cu săgeți, întreținuți și reparați de fiecare dată când se strică ceva.
După cum vedeți drumul este mai mult decât evident. Oricum ceața asta nu mă lasă să văd prea mult și nu am decât să merg. Las vârful (tot) amintit în stânga fiindcă nu are rost să merg pe el acum că nu este nimic diferit și drumul mă duce ușor la dreapta, în coborâre. E un stâlp cu săgeți noi și mă bucură refacerea marcajului. Scrie 1 1/2 ore până la Poarta Vânturilor! Super, dorința veche se împlinește! Drumul mă coboară pe pajiștea înaltă și mă duce în scurte serpentine pietruite la lizieră. Intru în pădure și am parte de un coborâș tot așa pietruit și puțin obositor pentru tălpi. Dar curând sunt în șaua ce desparte munții Tătaru de Siriu. Loc pe care mi l-am dorit de mult timp și care deschide ceva perspective în viitor. Fiindcă aici nu se vede nimic în afară de pădure și doar aplicațiile din telefon și hărțile indică izvoarele Crasnei și Siriului Mare pe o parte și pe alta ale șeii.
Poteca bine marcată cotește ușor la stânga și începe un urcuș ușor printr-un făget tânăr. Întâi urc pe o curbă de nivel faină cu ochii în toate direcțiile după marcaje. Ajung la o zonă mlăștinoasă și marcajele mă dirijează în față și mai mult în urcare, la dreapta. Daaaa, poteca este ceva mai sus de mine. Continui apoi pe o altă curbă de nivel până într-un picior cu mulți fagi, urc la dreapta pe el și apoi o altă curbă de nivel tot mă invită la drum. Cumva îmi aduce aminte de pădurile din Mehedinți din zona poienii Balta Cerbului. Și pe acolo este atât de verde și liniștitor... Poteca începe ușurel să urce pe coasta muntelui și după câteva zeci de minute își schimbă direcția spre dreapta. Dar e panta mai mare și se simte în respirația mai grăbită... Așa că răresc pașii ca să nu fie bai la urcare. Este o zonă cu pământ negru și pietre albe care ies din el oferind un pic de aderență. Nu vreau să mă gândesc cum este pe aici în timpul și după ceva ploi mai în rafale... Vâlcelul pământos se curbează la stânga și apoi la dreapta fără să piardă din înclinație. Cât o mai fi așa? O altă curbă la stânga, ceva scădere a pantei și apoi, după o urcare la dreapta ies la golul Mălâiei. Încă sunt pe la 1450 m altitudine și am peisaj în fața mea: o întinsă pajiște și apoi pantele înclinate și cu jnepeni ai culmii Mălâiei (1662m în punctul cel mai înalt). Sunt aproape de punctul unde am urcat pe valea Crasnei (TA) în ianuarie 2022. Mai merg câteva zeci de metri și în față am o stână. Vă dați seama că trebuie să merg acolo să fac inspecția de rigoare ;)!
Stâna este relativ curată și găsesc aici urme ale ciobanilor (inclusiv vreo 15-20 de ouă, semn că plecaseră de curând) și ale turiștilor care stătuseră aici. Prin asta înțeleg vreo 5-6 plicuri de mâncare de aceea liofilizată de la Decathlon. Sunt și câteva mere. Mănânc un măr și să mă ierte cei care le-au adus: iau două plicuri cu astfel de mâncare. Știți, în ea doar se pune apă caldă și în câteva minute este bună de mâncat. Închid ușile și poarta și pornesc mai departe la drum. Pe aici, prin stânga stânei vine marcajul TA pe care am venit acum patru ani. Recunosc vizual locul și urmez drumul ce coboară de la stână pe la marginea pădurii. În vreo 200 de metri cele două marcaje fac stânga prin pădure și urcă pe un drum larg de mașină. Nu îl mai țin minte de data trecută din direcția asta. Îmi amintesc cum arăta, plin de zăpadă, la întoarcere. Urc pe el câteva sute de metri și ies în a doua poiană. Aici este un panou cu harta munților Siriu și fac dreapta pe lângă el. Era înghețat acum patru ani și acum nu îi mai fac poză. Doar urmez drumul care mă duce tot la dreapta, la stâlpul unde sunt marcajele PR, TA și CR care urcă spre Mălâia. Ce chiciură era acum patru ani pe săgeată...
De la stâlp, de data asta, doar urc în Poarta Vânturilor pe drumul clar prin pădure și apoi puțin pe pajiștea alpină. Nu se mai vede ce scrie pe panoul montat aici și crucea binecunoscută veghează ”la răscruce de vânturi” (6 minute de mers).
Este 10.20 și pe săgeată scrie că mai am 4 ore de mers pe marcaj BR până la cabana Valea Neagră. Am mai făcut traseul ăsta fiindcă este cel mai scurt traseu de acces spre Poarta Vânturilor/Lacul Vulturilor/Lacul fără Fund. Chiar am peste 20 de ani de când am fost prima dată pe aici...
Știu direcția pe unde ar trebui să fie marcajul și traseul și sunt un pic mai sus de săgeată, fix în punctul cel mai înalt din Poartă. Cumva merg direct spre Bocârnea și, când văd că urcă, eu știu că e de coborât și cumva printre tufe cobor spre stânga. Am ceva desiș țepos și ies în câteva minute la drumul larg. De aici îmi aduc aminte și îl tot urmez la vale. Un pic prin poieni și apoi tot prin pădure, mereu cu ochii după semne fiindcă sunt câteva momente când poteca marcată părăsește drumul pentru a reveni mai apoi la el, mai jos. Cam când sunt deasupra poienii și stânei de la Dosul Muntelui începe să bureze ușor. Mă gândesc să mă adăpstesc puțin la stână și văd că se potolește. No, atunci hai mai departe la vale! Dau să ies din poiană pe un drumeag în pădure și nu mai găsesc semne. Clar nu e pe aici. Revin la marginea potecii și cobor pe lângă pădure, curând găsind marcajele mele. Ceva mai jos poteca este evidentă și coboară prin pădurea umedă și încețoșată de fag. Dar este tot la vale... Găsesc și câteva salamandre care trec repede drumul fiind cumva speriate de ”animalul cela cu două chișioare” care vine spre ele. De ar ști ele ce estetice sunt și că le las în drumul lor...
La 10.30 plecasem din poartă și în jurul orei 13.00 sunt pe o pantă în coborâre. Văd că urcă cineva cu pelerină de ploaie. Normal că intrăm în vorbă. E un tip foarte fain (Chango Pura Vida poate fi găsit pe fb) care parcurge toți Carpații. Ne luăm la povești, în principal legat de locuri unde poți sta (stâne sau cabane) și izvoare. Vom ține legătura ulterior și văd pe unde a mai ajuns. Are de la o gazdă o sticlă de jumătate de țuică destul de slabă și câteva guri sunt suficiente. Se resimt destul de repede la efort. Va rămâne în seara asta la Dosul Muntelui și apoi mai departe pe BR pe unde am venit eu. Peste câteva zile are întâlnire cu prietena în Cheia pentru re-alimentare cu ce mai are nevoie.
În mai puțin de 10 minute las pe dreapta un izvor și pe stânga acoperișul de tablă al unui fost adăpost. urmează câteva serpentine și drumul mă scoate pe Valea neagră. Eu țineam minte că marcajul este pe coama din stânga mea și chiar acum nu mai contează fiindcă ies în poiana largă unde se află cabana Valea Neagră (13.50). Cabana este privată. Știu că e un pod (două poduri de fapt, unul pietonal și altul pentru mașini) ceva mai la dreapta. Dar aș încerca să trec Buzăul undeva pe la stânga mea, pe unde pare un drum.
Merg pe drum la stânga, trec pe pietre de primul braț de apă și la al doilea nu mai am cum trece fiindcă e apa foarte mare. Așa că mă întorc, fac o poză la viaductul Grămăticu de pe DN10 și merg spre podul rutier pe cabluri pe care îl traversez până la troița cu izvor ridicată întru cinstea Sf. Nectarie de către familia Castravete și copiii. De aici urc în amonte pe lângă Buzău până la DN10 prin câteva tăpșane faine. La 14.24 îmi închei tura la asfalt. Las bota care m-a însoțit de sub vârful Doamnele-Tituleni, strâng bățul rămas, îl pun pe rucsac și fac cu mâna la ocazie. În câteva minute, cinci maxim zece, oprește o mașina. Le mulțumesc și mă așez cuminte pe bancheta din spate. Le povestesc aventura mea pe scurt (bine, impropriu spus ”aventură” când mergi cu harta pe telefon; mai bine ar fi explorare) și mă duc până la Nehoiașu. Sunt din zonă și știu că acolo am tren spre Buzău.
Știau foarte bine și mă urc în trenul Regio Călători care mă duce în reședința de județ. Iau bilet în tren și mă bucur tare și de peisaj și de faptul că am ajuns la tren. Până ies dintre dealuri plouă în continuu. La 17.30 sunt în Buzău și am tren abia la 19.00 spre București. Prilej de o cafea și încărcat puțin telefonul într-o priză din sala de așteptare. Și prilej de a vedea tot felul de personaje care trec prin sala de așteptare pentru a se încălzi puțin. Ufff, ce mirosuri mai mult sau mai puțin plăcute sunt pe aici. Dar îmi potolesc gândul fiindcă nu am dreptul să judec. În mod sigur și eu am miros de stână impregnat în haine, păr, piele și rucsac. Așa că mă retrag cumva într-un colț până se încarcă puțin telefonul și astfel îi înțeleg pe oamenii săraci, vagabonzi, cărora le este jenă că miros și se retrag în locuri cât mai dosite. Și mai aud și diverse povești spuse de femeile care vin temporar la căldură...
Mă urc în trenul de București cu bucuria călătoriei și dorul de a ajunge acasă pentru o baie sănătoasă. Pe munte nu prea ai posibilitatea asta, mai ales prin locuri atât de puțin umblate... Acasă construiesc un track aproximativ și la o măsurătoare en-gros văd că am parcurs de la halta Posada la DN10 nu mai puțin de... 100 de kilometri! Bucurie și pentru număr, mers și locurile unite, Încă o piesă de puzzle din harta țării construită cu pasul și apoi în amintiri... Mulțumesc în gând pentru toată puterea primită pentru a reuși acest lucru și... în rest să ne auzim cu bine! Doamne ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu