Unul din beneficiile de angajat este că putem închiria schiuri de fond/cross-country gratuit, dacă este disponibilă mărimea în acel moment. Cu condiția să le aducem înapoi la magazinul companiei într-un anume interval de timp (câteva ore). Mai schiasem și știam bine mișcarea. Așa că acum, fiindcă am zi liberă, mă trezesc mai lejer, îmi fac ceai cald în termos, iau ceva biscuiți drept gustare peste zi și închiriez schiuri pentru câteva ore de mișcare. La 11.00 sunt la poarta parcului Urho Kekkonen, pe schiuri. La drum dară... La prima curbă iau o căzătură fiindcă nu mai eram obișnuit. Dar mă redresez și pornesc la dreapta pe pârtia luminată. Ăsta e un mare avantaj: poți schia la absolut orice oră, indiferent că este lumină sau întuneric!
Mișcarea este foarte faină. Este mai mult o alunecare, fără să ridici schiul de pe zăpadă. Împingi schiul cu piciorul și te folosești foarte mult de bețe. Ai piciorul fandat și vii din spate în aceeași poziție, fandată, cu piciorul care este întins, din spate. Acum piciorul care era în față se întinde. Și tot așa. Și pentru echilibru atunci când ai piciorul drept fandat duci bățul stâng în față și invers. Este o mișcare cursivă și mai ales atunci când ai senzația că dansezi/plutești, din tot corpul, nici nu îți dai seama când trec kilometrii. Nu mă pricep eu la dans, dar mișcarea asta este așa de relaxantă! Bine, ca și la patinajul pe gheață cumva mișcarea trebuie să devină un automatism și mereu să te uiți în față. Dacă te uiți la vârfurile schiurilor și la pârtie obosești foarte repede de la concentrare și atunci în loc de plăcere devine chin. Adică, dacă putem folosi un echivalent din viață, atunci când folosești doar mintea fără a pune la lucru și sufletul, este normal să obosești, să te extenuezi mult mai repede.
Pe rând ajung la intersecțiile Vanhalselkä și Laanila. Hm, parcă abia m-am încălzit. Hai să merg mai departe. Mai am 7.9 kilometri până la Kiilopää. De ce nu ar merge? Las curând cabana Tulipaikka pe stânga și îmi propun să mă opresc la întoarcere. Dar așa îmi va place alunecarea că trec în viteză pe lângă ea. Pârtia nu e plată în totalitate. Sunt sus-jos-uri repetate și prelungi. Normal la coborâre aluneci pur și simplu și la urcare faci pași prelungi sau, dacă panta e mai mare, urci în V. Bine, eu schiez la nivel elementar și cunosc și practic mișcările astea. Am văzut finlandezi care schiază la nivel performant și ei alunecă în V-uri prelungi la urcare. Mult mai elegant și sportiv, nu doar elementar ca Cezar! Și ca majoritatea celor care schiază doar foarte rar. La 12.50 ajung la intersecția Ahopäännokat și deja scrie pe săgeată că am parcurs 10.4 kilometri. Ce mai înseamnă 3.1 kilometri până la Kiilopää? Clar că zbor până acolo, cu mare plăcere la coborâri. A doua căzătură, sus și mai departe.
Bine, schiul acesta de fond este despre răbdare. Nu poți forța mișcarea fiindcă obosești. Chiar înveți să ai răbdare și să faci pas după pas, la înaintare. Pași de 1-2 metri, dar mișcare repetată și constantă. Am spus schi fond fiindcă din punctul meu de vedere, chiar dacă e aceeași mișcare, diferența între schi fond și cross-country este terenul: la schi fond mergi pe pistă/pârtie amenajată, cum este aceasta (doar pe linia de pe dreapta și la depășiri ieși din linie pe stânga/centrul pârtiei); la cross-country mergi pe zăpadă ne-amenajată, dintr-un punct în altul. Cum am amintit într-o postare trecută de tura de două nopți cu dormit la Luulampi, din 2018.
Așa de plăcută e senzația când alunec pe lângă Killo-oja, când ajung la panoul cu același nume unde încheiasem data trecută (cu aproximație) traseul Vasapolku că nici nu simt urcarea care mă duce la Suomen Latu (13.25). Las schiurile și bețele afară (bețe mult mai lungi decât cele de schi clasic, ajung până la subbraț) și intru pentru puțin cald, o cafea și niște biscuiți și ceva poze. Și cu bucuria de a ajunge aici, chiar de știu că am ceva de alunecat la întoarcere. Cu așa drag văd harta din lemn a parcului național și mai ales un afiș pe care scrie ”Sisu, 1917”. Fac asocierea cu întregul concept finlandez ”sisu”, greu de explicat în română. Poate doar prin profunzimea vorbei ”când nu mai poți, mai poți puțin” combinată cu hotărâre, scopul pe care îl urmărești în ciuda tuturor piedicilor, reziliență, încăpățânare în cel mai pozitiv sens... La 14.20 (se întunecă!) deja trec podul de lemn peste Killo-oja pentru a merge înapoi, spre Ahopäännokat.
Începe să se resimtă oboseala fiindcă fac 28 de minute până la intersecția amintită, cea unde schimb direcția spre dreapta (14.50). De remarcat poarta cu bare verticale, mobile, care împiedică renii să treacă dintr-o zonă în alta.
Mno, și ce mai sunt 10 kilometri :D? Doar sisu și bucuria alunecării, la vale. Parcă știu că la întoarcere am făcut cu vreo 10 minute mai puțin fiindcă am avut/am alunecări mai multe, de sute de metri. Poate chiar 300, 400 sau 500 de metri, câteodată... Fac o oră și 20 de minute până la Vanhaselkä, adică cu 1.1 kilometri înainte de destinație (16.27), adică alunecat cu drag și spor un pic peste două ore de la Kiilopää, 13.5 kilometri. Am obosit și în același timp așa de plăcută e senzația să știi că după 7 ani de zile poți parcurge pe schiuri o distanță de 27 de kilometri. E adevărat că și cu un pic de ”recuperare” după aceea tot resimt mușchii de la picioare câteva zile... Dar când simți durere în mușchi înseamnă că îi ai :D!
Treaba cu berea turnată pe cărbunii/pietrele încinse din saună o auzisem de la niște colegi și, dacă la început mi s-a părut aroganță, am simțit apoi ca pe o foarte faină relaxare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu