De când am venit am un gând: fiindcă am ”domiciliul” în Saariselkä, ce-ar fi dacă aș încerca un nou traseu, spre nord? Ceea ce nu se așteaptă colegii care azi lucrează, să mă vadă pe după-amiază în zona unde ne desfășurăm activitatea zilnică. Și mai mult să îmi dovedesc mie că dacă vreau să găsesc o soluție să unesc cele două puncte, cu siguranță există una. Sunt mai multe, inclusiv peste dealuri, ”cel mai” fiind Kaunispää. Dar trebuie să mă gândesc foarte bine ce variantă abordez fiindcă pe anumite trasee este posibil să fie zapadă foarte mare și ne-bătută. Ceea ce ar însemna un efort considerabil în plus!
Analizez variantele de trasee și aleg să merg pe la Luttotupa și Moitakuru. Mai ales că pornesc dimineața (azi am zi liberă/day off) pe -21 de grade Celsius. Și, recunosc, m-am trezit mai târziu și abia la 11.00 am închis ușa și am pornit la drum.
Merg la intrarea în parcul național/Hiihtopaviljonki și de aici, pe lângă hotelul Santa's Hotel Tunturi (de fapt prin spatele lui), găsesc un fel de potecă ce mă coboară în pârtie la intersecția Kummituskämppä. Până aici găsesc și un panou cu descrierea istorică ruinelor casei lui Piponius, când în 1871 cobora pe ruta Ruija spre casa sa din Oulu. Se spune că pentru o perioadă s-ar fi stabilit aici și ar fi găsit aur în valea Luttojoki. Dar în total a găsit doar 329 de grame, nu ceva cantități foarte mari... Merg pe mini-pârtia ce trece pe la Kummituskämppä, trec podul și ajung la intersecția Iiskonlompolo și continui tot în față. Las pe dreapta lacul cu același nume ca al intersecției (sau invers, mai bine spus!) și ies în Kullanhuuhtojantie, strada care mă duce la stațiunea de schi alpin/ski resort Saariselkä. Trec printre instalații (sunt pârtii și spre Kaunispää, și spre Iisakippää) și la 11.35 intru în pădure, pe valea Lutto/Luttojoki, într-o minune de atmosferă de tundră, cu ceva ceață și ”mister”. În mod normal pe aici este potecă de mers cu piciorul doar vara și iarna ar fi amenajată doar pentru cross-country skiing. Dar acum este doar o urmă de snowmobil, cel mai probabil doar ca să marcheze poteca.
În 15 minute sunt în pârtia de snowmobile și fac dreapta pe ea. Face o curbă laaargă și luuuungă, un pic în urcare și ajunge pe dealul care desparte valea Lutto de valea Metsonmäennysoja (da, acum aud și eu prima dată de denumirea asta!), afluent al lui Lutto care adună apele din lacurile Moitakurunlampi și Kolmikantajärvi. Dealurile au 300-410 metri altitudine, sunt acoperite de pădure și au lacuri din loc în loc. Cel mai aproape este Palopää aflat la est de Kaunispää și Urupää. Undeva în zona de sus văd în față costume de protecție termică ale turiștilor și aud lătrături de câini. Clar, este un husky safari! Este capătul traseului și, după ce aceștia întorc, ghidul se oprește și vine să mă întrebe dacă nu m-am pierdut de grup. ”Nuuuu. Vin pe jos din Saariselkä”. ”Ah, ok! You have everything you need?” ”Yes, I have, thanks!” Pornește mai departe cu grupul, aștept să se îndepărteze ca să nu se sperie câinii de mine și apoi merg după ei spre Moitakuru. Sunt mici diferențe de nivel până la primele lacuri din zonă și o săgeată la stânga. Dar harta îmi spune să mai merg în față și așa fac. În stânga se aud lătrături de câini. Aici e ferma unde cei de la Lapland Safaris îngrijesc câinii!
Mai merg un pic și dau de drum larg și lacul Moitakurunlampi pe stânga. Trec de scurgerea din lac și fac stânga pe drumul de mașină spre cabana Moitakuru. Trecusem peste o linie de snowmobile safari... Fac stânga spre cabana foarte cochetă și ceva mai mare decât celelalte. Deh, aici se poate ajunge și cu mașina și probabil e folosită ca punct de odihnă pentru grupuri mai mari. Dar e foarte faină și îmi doream de mult să ajung fiindcă citisem de ea pe hărți.
De aici am vreo trei kilometri până la Kolmikantajärvi. Dau un mesaj lui Janne să întreb dacă pot să mă întorc cu colegii cu autocarul de serviciu și îmi zice că nu e nici o problemă, chiar dacă am zi liberă. Doar să fie loc. Și știu că este că niciodată nu s-a umplut în zilele de muncă!
Așa că merg pe drum spre nord, văd autocarul care făcuse o pauză pe aici pe undeva și merg după el spre locul de întâlnire. Trec de o poartă și drumul mă scoate, cu unghiuri perfecte spre luna dintre copaci, în zona de unde pornesc husky safaris. E o bucurie să îi văd cuminți, fiecare la locul lui. Dacă se pregătea un safari sigur erau agitați, dar de-abia veniseră...
Ajung la baza noastră și colegii sunt uimiți că mă văd, chiar și în ziua liberă. Da, poate par puțin ”nebun” să vin din Saariselkä pe jos (vreo 15 kilometri), dar puțini știu și înțeleg pasiunea mea pentru natură care nu ține cont de cele -20 de grade Celsius pentru a face o drumeție prin tundra laponă. Beau vreo două cafele, mai ajut pe aici cu ce e nevoie și merg înapoi spre Saariselkä cu colegii, cu autocarul firmei.
Tare mă bucur de reușita asta! Este o zi reușită!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu