Albania Z1 20.10.2025

Cam cu o lună înainte de a veni pe coasta Mării Adriatice (bine, în sudul ei, la unirea cu marea Ionică și relativ aproape de malul mării - în zile senine de pe Maja e Dajtit, aflat la marginea Tiranei, se văd Durrës și marea la 35-40 de kilometri) îmi luasem bilete pentru o săptămână la Ryanair (58 euro dus-întors). De asemenea îmi luasem și cazare la un hostel fiindcă nu am deloc pretenții la cazare (Cheap & Good by Topo, 45 de euro/6 nopți, plată când ajung la cazare). Dacă ai un pat cald și un duș e perfect. Restul se pot rezolva pe parcurs, în orice colț al lumii ai fi. Mai ales dacă ești în zone populate. În junglă, deșert sau munți nelocuiți este ceva mai greu... Dar nu e cazul aici!

Să vă spun ce m-a mânat încoace? Legenda Rozafei, asemănătoare cu cea a Anei lui Manole. Bine, cu ceva diferențe, normal, dar cu aceeași esență. Cum bine mi-a spus un bulgar vorbitor de română recent: toți avem aceleași rădăcini tracice în Balcani și atunci este foarte normal să fie asemănări între tradițiile noastre. Dar despre legenda Rozafei voi povesti la momentul potrivit.

Așadar călătoresc ultra ușor, după cum vedeți în prima poză. Greutatea înseamnă cele trebuincioase fără mâncare și apă. Cu astea rezolv la fața locului și chiar mă bucură tare să dau în Albania de o atmosferă foarte umană și prietenoasă, așa cum era pe la noi prin anii 2000 și așa cum încă mai este la sat. Dar să o luăm pe rând...

Ziua 1 - 20.10.2025

Țin cont de cele două ore necesare la aeroport înainte de decolare (programată la ora 11.00) și, ca să fiu la 9.00 la aeroport am tren din Gara de Nord pe la 7.45-7.50 Asta înseamnă puțin mai devreme ca să iau și latte-ul de rigoare. Probabil că ”emoțiile” unei noi călătorii (bine, eu aș vrea să zic că nu am emoții, dar organismul știe mai bine decât mine) mă fac să mă trezesc înainte de 7.00, la răsărit. Eram cu bagajul gata de plecare fiindcă trebuie să ajung în timp util, cu metroul, la Gara de Nord. Bine, când e vorba de plecare niciodată nu te trezești prea devreme :D!

Cum nu am bagaj de cală și alte complicații totul merge repede. Formalitățile sunt simple. În Albania poți circula cu CI românească pentru o perioadă mai mică de 90 de zile și ca urmare verificarea va fi mai mult decât simplă. La aeroport este multă lume care merge la Tirana, mai puțini albanezi și mai mulți români. Părere personală (și să mă iertați dacă greșesc): puțini sunt cei care merg în vacanță și mai mulți sunt cei care fie lucrează acolo, fie au mici afaceri. Toate sunt în regulă, fiecare este cu viața lui și și-o aranjează așa cum poate! La 11.00 suntem la poarta de îmbarcare 34. Porțile 34 și 35 sunt cele mai îndepărtate în terminal, dar nu e bai fiindcă toate indicatoarele pentru porți sunt extrem de clare. Întâi se îmbarcă cei cu prioritate și apoi noi, cei cu bilete obișnuite. Singura diferență pe care am sesizat-o este că dacă ai Priority și ajungi mai repede în avion ai mai mult spațiu disponibil pentru bagaje. Dar deseori autobuzele în care au urcat cei cu Priority pentru a merge la avion așteaptă până se umple complet, deci acel timp și spațiu pentru bagaje este ceva relativ. Bine, când mergi doar cu bagaj mic, cum am eu, chiar nu te interesează aspectul ăsta... Interesant este să observi oamenii care zboară și cumva să analizezi psihologic pe fiecare dintre ei. Mai interesant decât să stai cu ochii în telefon. Bine, dacă am treburi urgente și eu fac asta și înțeleg, dar caut cât mai mult să fiu prezent în acel moment și acel loc.  

Zborul este fain și urmăresc pe geam și pe telefon, atât cât se actualizează, pe unde sunt. Avionul zboară peste Dunăre, Balcani, Serbia, Kosovo și apoi coboară peste munți spre Tirana. Așa de fain se văd munții, mai ales Alpii Procletici (Prokletije, în sârbă Проклетије; în albaneză Bjeshkët e Nemuna; ambele denumiri traduse ca „munți blestemați”), de asemenea, cunoscuți sub numele de Alpii Albanezi (Alpet Shqiptare)) care fac parte din mai marea grupă a Alpilor Dinarici. Vă dați seama că în perioada de documentare mi-am propus să ajung și pe acolo, mai ales în parcul național Theth sau în Bajram Curri, dar în final voi ajunge doar în Shkodër/Shkodra/Scutari. Anticipez: deși distanțele sunt destul de mici, transportul în comun cu ore ciudate face drumurile destul de anevoioase. Cu mașina mică este altceva... 

Un singur aspect și apoi vă las puțin cu pozele din ”aer”. Decolăm cam pe la 11.30 și, cum zborul durează o oră și jumătate ajungem pe la ora 12.00. Albania este pe ora Europei centrale, oră valabilă de la granițele României și Bulgariei spre vest. 

Uite cum se văd munții din aeroportul internațional ”Nënë Tereza”/”Maica Tereza” Tirana. Cum să nu îți placă? În albaneză se spune Tiranë sau Tirana. Aș putea copia de pe Wikipedia ceva informații despre Tirana (dar puteți citi și voi!). Doar spun că există mențiuni istorice chiar din paleolitic, în sec. IV-VI împărarul Iustinian I a construit un castel numit Tirkan (de aici o veni numele?), este menționată din 1350 în documentele vremii și este definită ca localitate importantă în 1614 când generalul otoman Sulejman Pasha Bargjini construiește moscheea veche și cavoul său (Tyrbja e Sulejman Pashës) distrus în 1944 și pe locul căruia este Monumentul Soldatului Necunoscut. În apropiere încă se găsește mormântul lui Kapllan Pașa în vechiul cimitir. De reținut importanța mormintelor în cultura musulmană așa cum de altfel este și la creștini (majoritatea cultelor creștine)!

Ies din aeroport și găsesc autobuzul care mă duce în oraș: 4 dolari sau 400 LEK. Parcă am plătit cu cardul... E un preț normal. Doar la noi este mai ieftin să ajungi de la aeroport în oraș: în prezent 6 lei cu trenul (puțin peste 1 euro) sau 3 lei cu autobuzul (puțin peste 0.5 euro). Dar să știți că nu e autobuzul chiar la poarta aeroportului! Cum ieși din aeroport (nu spun că era așa un soare care obligă folosirea ochelarilor de soare, Tirana fiind cunoscută ca oraș cu peste 300 de zile de soare pe an; pot confirma asta fiindcă într-o săptămână parcă a ploua doar într-o zi sau două) trebuie să treci prin toată parcarea cu taxiuri și mașini particulare și în capăt sunt autobuze care duc spre principalele orașe din Albania (în albaneză Shqipëri/Shqipëria) și mergeți cu cel pe care scrie Tiranë sau City Center/”qendra”. După câteva zile cuvântul devine atât de uzual... Chiar parcarea asta, de altfel faină, îmi dă senzația că sunt în România de prin anii '90-2000. Și zi de zi mi se va confirma senzația. Acum să nu credeți că peste tot este ”evoluție” la noi. E adevărat că orașele mari sunt mult mai modernizate, dar în mare parte a țării tot la fel este. Și pot spune că, deși tehnic mai au de evoluat, albanezii îmi par, la foarte multe aspecte, la nivelul României anilor '90 ca tehnologie și încă foarte umani și calzi, cu mai puțin accent pe tehnică și mai mult pe interacțiunea între oameni. Mai simpli și mult mai calzi, comunicativi și prietenoși! 

Autobuzul iese din parcarea de autobuze, ocolește parcarea acoperită, merge pe Rruga e Aeroportit/Strada Aeroportului (”ruga” se citește), face stânga la primul giratoriu și la al doilea iese pe varianta de autostradă (A1). Pe aceasta merge vreo 8 kilometri și apoi intră spre oraș pe SH2, drumul care face legătura cu Durrës. Pe drum spre centru remarc dealul Kashar și barajul lacului de acumulare cu același nume Rezervuari i Kasharit/Liqeni artificial Kashar, hotelul Amadeus Palace și Iliada. Drumul trece printr-o zonă industrială asemănătoare celor de pe DN1 al nostru, ajunge la giratoriul complex numit Terminal unde se intersecteză strada SH2/Mbikalimi i Kamzës cu SH1/RRuga Kastriotet. Sau mai simplu spus, fiindcă nu găsiți denumirile astea complicate decât pe Google Maps, drumul de Durrës cu drumul care iese din oraș prin cartierul Mëzez-Fushë și merge spre Fushë-Kruja, Thumanë și apoi intră în autostrada A1 spre nord. Cu altă ocazie (mâine) dau mai multe detalii! Trecem de linia de centură/ocolitoare la prima intersecție și apoi pe Rruga Dritan Hoxha până la giratoriul cu monumentul metalic Zogu i Zi (Pasărea neagră) în mijloc. A fost construit în 2018 și reprezintă ”Două piramide sunt așezate una peste alta, conectate la mijloc, reprezentând poporul Albaniei și cultura sa.”. Aici putem citi legenda Păsării Negre și alte detalii puțin picante despre zonă (pasărea neagră care a venit la mormântul fiului unei mame care a murit și ea la un an după fiul său). Dacă și până aici eram în oraș (am mers pe aici și pe jos și cu autobuzul), mai încolo pe Rruga e Durrësit suntem definitiv în oraș. Aceeași senzație plăcută de întors cu două-trei decenii în urmă!

Ajungem în centru/qendra (până aici de la Terminal a fost stradă dreaptă), ocolim pe dreapta piața Skanderbeg/Sheshi Skënderbej și apoi aștept să ocolească autobuzul zona centrală pentru a ajunge la stația Biblioteka/Tirana Central Station. Aici vedeți autobuzele de la firma LU-NA (ca cel cu care am venit eu) care fac legătura cu aeroportul. Abia aici intri cu adevărat în oraș și îl poți simți. Până aici (și voi simți și la plecare) este un mediu internațional în care se pot observa mai mult călători/turiști (de parcă eu aș fi altceva!). Și bănuiți că înainte de cazare merg spre piața Skanderbeg, centrul orașului, aflată la câteva sute de metri în față!

Cum intri în piață pe stânga se vede moscheea Ethem Bey/Ethem Bey Çamîi/Khamia e Et'hem Beut (1793-1794). Informație de pe Google Maps: ”Construcția acestei mici moschei superbe a fost începută la începutul anilor 1790 de către Molla Bey si a fost în cele din urmă terminată de fiul său, Haxhi Et'hem Bey. Închisă sub conducerea comunistă, clădirea a fost redeschisă în ianuarie 1991 fără permisiunea autorităților. Aproximativ 10.000 de oameni curajoși au îndrăznit să asiste la rugăciuni și, în mod remarcabil, poliția nu a făcut nimic pentru a interveni, un eveniment salutat acum ca o piatră de hotar în renașterea libertății religioase în Albania.” (ghid local Ion Raut). Nu intru în moschee fiindcă este multă lume la intrare. E adevărat și că vin cu sechele europene: trebuie să te descalți la intrare și ce faci dacă dispare încălțămintea? Deși în India în Varanasi (și nu numai) și în Turcia niciodată nu mi-a dispărut încălțămintea! După piață este centrul comercial Eyes of Tirana care pare o clădire formată din mai multe corpuri/cuburi puse unul peste altul, puțin decalate. Fix la dreapta mea sunt Teatrul Național și Opera de Balet (Teatri Kombëtar i Operas dhe Baletit) - Palatul Culturii, hotelul Internațional, Skanderbeg Head Building și Muzeul Național de Istorie (Muzeu Historik Kombëtar) cu un frumos mozaic cu temă eliberatoare, comunistă. În fața Teatrului Național este inscripția ”I love Tirana” și, dominant în piață este statuia ecvestră a eroului național Skanderbeg (Statuja e Skënderbeut mbi kalë). Anticipez, voi povesti mai mult despre el la episodul din Kruja/Krujë. Este impunătoare și foarte faină, în același stil cu statuia lui Carol I din București, dintre Biblioteca Centrală Universitară Carol I și Muzeul Național de Artă al României. 

Vă dați seama că muntele Dajti pe care l-ați văzut mai sus îmi creează niște gânduri :D! Dar să le luăm pe rând.

De aici merg spre hostel ca să rezolv cu cazare și apoi vedem ce facem. Asta înseamnă, conform Google Maps urcare pe Rruga e Dibrës și apoi dreapta pe Rruga Tafaj/Rruga 4 Dëshmorët (Strada celor patru martiri). Nu știam despre ce e vorba la momentul respectiv, dar fac poză la Memorial. Cu ajutorul Google redau traducerea aici: În memoria luptătorilor careau căzut sub gloanțele ocupatorilor naziști la 28 februarie 1944: George A. Frasher, Skender A. Kostur, Trajan's Pekmezi, Viktor S. Ciokoreci. Onor! 

Cum strada  aceasta simplă și liniștită este cel mai scurt drum din centru spre hostel, o voi străbate aproape zilnic. Și, chiar dacă nu reușesc, îmi propun măcar o dată să beau o cafea sau să mănânc o pizza la cafeneaua/pizzeria de pe străduță (Piceri Basil). Urc până în Rruga Bardhyl, stradă mai mare și pe stânga, la intersecție este o piață locală. Îmi place că sunt așa de deschiși oamenii și nu au probleme să vândă în piețe volante. Cum era și la noi odată și acum normele de igienă uneori exagerate nu mai permit așa ceva! Fac stânga și trec de hostel fiindcă este în spatele blocurilor. Revin cu Google Maps și găsesc hostelul. De precizat că roamingul este la fel ca în UE adică în anumite limite, destul de largi, ai aceleași tarife ca în România. Nu reușesc să intru și iese cineva și mă lasă să intru. ”I have reservation”. Urc la etajul 2 la recepție, plătesc și primesc patul. Trecem prin bucătărie, apoi pe terasa deschisă (ce atmosferă faină e aici seara!) și mai urcăm câteva trepte până la o cameră la un nivel mai sus. Primesc patul și indicațiile de rigoare. Și codul de la ușa de jos pentru a nu suna tot timpul la recepție. E acces (cum este normal) 24/24!

Mno, am o după-amiază la dispoziție și trebuie să mă hotărăsc ce să fac. M-aș putea relaxa. Mă așez în pat și fac o scurtă cercetare pe net. Sunt o grămadă de lucruri/locuri interesante de văzut și mă organizez la fața locului. Adică cel mult de azi pe mâine. Deocamdată este o vreme faină și caut ceva aproape. La vreo 3.5 kilometri, spre Dajti este BUNK'ART 1, unul din cele două buncăre amenajate turistic. Buncărul este în apropierea stației de telegondolă care urcă pe Dajti. Despre asta voi povesti mai multe la momentul potrivit. Mă las condus de Google Maps pe Rruga Kongresi i Manastirit, stradă liniștită chiar dacă este aproape de centrul orașului. De fapt, exceptând zona centrală de la fosta gară pe Bulevardi Zogu I, zona pieței Skanderbeg, parcul Rinia, Piramida Tiranei, Bulevardi Dëshmorët e Kombit, Politehnica și Parcul și lacul artficial din Tirana/Parku i Liqenit të Tiranës (cu câteva străzi laterale), restul orașului este liniștit (mai sunt câteva zone de agitație, punctual în anumite cartiere). Mă rog, pe unde am ajuns eu, nu pot vorbi pentru tot orașul! 

Strada/Rruga Hysen Gjura mă duce la parcul din fața complexului televiziunii RTV Klan. Povestesc un pic cu maică-mea și sunt fascinat de vegetația mediteraneană de aici. Bine, mă întreabă ce am văzut, ce vreau să văd, unde mă duc... Doar acum câțiva ani am fost cu ea într-o mini vacanță și probabil că a uitat că îmi fac o listă cu locuri de vizitat și apoi mă organizez la fața locului. Deci nu pot spune înainte ce fac și îmi este tare greu când în călătorii trebuie să mă țin de un program. Îmi place mult să explorez ce îmi apare în acel moment. Explorez deci un pic parcul și mă blochează o barieră într-o zonă economică. Aș fi vrut să ajung pe Rruga Aleksandër Moisiu și trebuie să mă re-organizez. Pe aceeași Rruga Hysen Gjura (recunosc, la un moment dat mă ascund după o mașină fiindcă nu găsești pe nicăieri toalete publice!) intru în bulevardul Rruga Xhanfize Keko. De fapt este strada mare care face legătura cu cartierul Linzë. Sunt și autobuze care merg spre zona asta (Linja e Porcelanit, după nume cred că mergea la vreo fabrică de porțelanuri), dar azi merg pe jos, în recunoaștere. 

Ies în drumul SH54 care merge spre est, regiunea Elbasan și apoi mai departe spre Macedonia. Parcursul ar fi interesant de făcut, cu mașina. Dar nu e acum subiectul de interes. Pe strada largă trec peste marea ocolitoare Unaza e Madhe și printr-un giratoriu larg și intru într-un cartier extrem de pitoresc, Furrë Buke. Fac stânga pe Rruga Shefqet Kuka și apoi în urcare acolo unde strada ar părea blocată de liceul/Gjimnazi “Luan Hajdaraga”. Strada tot continuă cu magazine, restaurante, terase, oameni liniștiți care își văd de viața lor. După supermarketul AL Discount este o intersecție. Spun asta fiindcă pe seară îmi voi face cumpărăturile aici, pentru câteva zile. Strada din stânga/Rruga Fadil Deliu urcă spre stația de gondolă. Mai peste câteva zile! Strada din față/Rruga Fadil Deliu mă duce la destinația mea de astăzi.

Este vorba de BUNK'ART 1, un buncăr amenajat ca muzeu. Al doilea este chiar în centrul orașului și nu mă grăbesc să îl vizitez. Intrarea se face printr-un tunel de circa 200 de metri, cu o singură bandă rutieră, care trece pe sub dealul pe care este stația de jos a gondolei. Mă iertați că nu am găsit numele dealului. Doar pot spune că e la baza muntelui Dajti, e foarte pitoresc și folosit pentru plimbări în natură. E dominat de vârfuri de peste 300 de metri ca Kodra Baushollës (320m), Kodra Tomës (341m) și un alt vârf de 327m (nu am găsit numele) deasupra lacului din Linzë/Liqeni i Linzës. Între ele și pe lateralele dealului sunt văi sălbatice și adânci. 

În fine, să revenim la buncăr. Intrarea costă 900 Lekë/9 euro. Hm, poate ar părea mult, dar credeți-mă, asta înseamnă mai puțin de 50 de lei și ce vom vedea înăutru, din punctul meu de vedere, depășește orice muzeu de istorie. Preiau câteva informații de pe site-ul oficial și apoi intrăm înăuntru prin poze.

”Bunk'Art 1 este un muzeu istoric și artistic situat la periferia orașului Tirana, Albania. Muzeul este construit într-un buncăr subteran masiv, cu cinci etaje, cu 106 camere, acoperind o suprafață de 3000 m2. Acest buncăr a fost construit în timpul regimului comunist al lui Enver Hoxha pentru a servi drept adăpost în caz de război. Bunk'Art 1 este una dintre cele mai vizitate atracții din Albania, oferind o privire vie asupra istoriei țării, în special asupra perioadei comunismului și a Războiului Rece. Muzeul este deschis în fiecare zi în timpul verii, oferind un loc răcoros și interesant de vizitat în aceste zile fierbinți. Ce trebuie să știți înainte de a vizita muzeul.

1. Locație și structură

Bunk'Art 1 este situat la periferia orașului Tirana și este construit pe cinci etaje subterane. Muzeul include 106 camere și acoperă o suprafață de 3000 m2. La intrarea în muzeu, vizitatorii trebuie să treacă printr-un tunel lung, slab luminat, care duce în adâncurile buncărului.

2. Expoziții istorice

Muzeul oferă perspective asupra istoriei Albaniei prin expoziții istorice și instalații artistice. Vizitatorii pot afla despre diferite perioade istorice, de la invazia italiană a Albaniei în 1939, diplomația din anii de război 1941-1945, ocupația germană și rezistența albaneză, până la instaurarea și eventuala cădere a regimului comunist în 1990. Pentru a explora pe deplin muzeul, veți avea nevoie de cel puțin 1 oră.

3. Temperaturile din buncăr

Fiind un buncăr subteran, temperaturile din interiorul muzeului sunt mai scăzute decât cele din exterior. Prin urmare, este recomandabil să aduceți o jachetă ușoară sau un pulover.

4. Program și bilete

În aceste zile fierbinți de iulie, muzeul este deschis în fiecare zi. Puteți achiziționa un bilet combinat pentru a vizita atât Bunk'Art 1, cât și Bunk'Art 2, iar biletul este valabil 3 zile (72 de ore). În plus, pe lângă biletele standard, puteți beneficia și de un ghid personal sau de un ghid audio în limbile engleză și italiană. Pentru ghidul audio, asigurați-vă că vă aduceți propriile căști.

5. Informații istorice

În muzeu veți găsi fapte istorice, documente și mărturii din trecut. Toate informațiile sunt scrise atât în ​​albaneză, cât și în engleză, ceea ce facilitează înțelegerea istoriei Albaniei de către vizitatori.”

După casa de bilete (eu mi-am luat bilet doar pentru aici, vedeți mai jos toate prețurile), fac dreapta pe o alee prin pădure (interesant că scrie la un moment dat că iarba se taie doar când este uscată pentru a proteja biodiversitatea) și ajung după câteva sute de metri la intrarea în buncăr. Văzusem și alte câteva intrări (va fi și ieșirea din buncăr printre ele și respect sensul de vizitare). După un loc de odihnă ce îmi aduce aminte de părculețele din orășelele noastre de provincie sau de cele din Bucureștii anilor '90 este un zid de beton cu două intrări. Cea din stânga are grilaj cu cruce roșie, comunistă și cea din dreapta este intrarea principală. 

Hm, nu știu ce să fac acum? Să scriu ce e în interior sau să vă las pozele și în același timp o invitație spre vizitare. Bine, ce vedeți în poze este puțin din ce e acolo chiar dacă m-am comportat ca un chinez obsedat să pozeze cât mai mult (cum fac în multe locuri). Cât de multe amintiri sunt după aceea din vizionarea pozelor. Las doar pozele fiindcă vreau să vă las și pe voi să simțiți încântarea pe care o am și eu. 

Pot spune că de la intrarea în tunel și până la ieșire am mers, cam în continuu, vreo două ore! Și este wow, wow, wow! Mi se pare unul din cele mai tari muzee de istorie modernă și, fără să vreau, mă gândesc la incapacitatea conducerii de la noi de a restaura și amenaja măcar una din bateriile sau forturile ce înconjoară Bucureștiul. Și uitați și voi ce este aici! Jos pălăria și respect: la aspectul acesta Albania este mult înaintea noastră. Cifrele din programul de ”buncărizare” (1971) sunt șocante: planificate în toată Albania 221143, construite 173371, aproximativ un buncăr la 11 rezidenți, construcție în 8 ani, aproximativ 21000 buncăre pe an, sute de soldați și civili morți în timpul accidentelor de muncă și total uitați în prezent. 

Chiar dacă nu am cui arăta bucuria, o am în interior și adun alte amintiri. Voi avea timp să le diger când ajung acasă sau cine știe peste cât timp. Dar tare mă bucur că am ales să vizitez BUNK'ART 1 în locul unui muzeu de istorie. Și veți vedea că aproape în fiecare zi îmi vor apărea buncăre în cale, de obicei de acelea mult mai mici, cu cupolă de beton și spațiu pentru câțiva oameni. Inclusiv cel din centrul orașului, din parcul Ismail Qemali. Și acolo mai este ceva interesant și voi spune la momentul respectiv. 

Acum fac stânga de la ieșirea din tunel și văd ceva ce par a fi trepte săpate în stâncă. Evident că urc pe ele chiar dacă este ora 18.00, destul de târziu. Găsisem pe Google Maps că aș ajunge la un punct de unde se poate vedea foarte fain apusul deasupra orașului. Treptele sunt tare interesante și observ că linia lor mă urcă spre stația de gondolă. Ajung chiar sub ea și o pereche, cam pe la vârsta a doua, urcaseră aici pentru un picnic. Fain locul! Fac dreapta pe lângă stația construită de austrieci (de fapt tot sistemul e făcut de austrieci specialiști în astfel de lucrări) și ies pe un drumeag de pământ ce urcă pe coama dealului. Se apropie apusul și aș vrea să merg cât mai sus. Nu mai văd pe nimeni urcând, ci doar câțiva alergători în coborâre. La un moment dat o stradă face dreapta printre case și eu continui tot pe drumul de pământ, în urcare. Pe dreapta drumului sunt câteva grote, mai mari sau mai mici, cu una sau mai multe intrări legate prin tuneluri. Cu siguranță au fost folosite în mișcările de rezistență care definesc istoria Albaniei. Nu știu dacă să asociez cu Skenderbeu/Skanderbeg, dar sigur pe aici au fost ceva mișcări sociale. Îmi plac tare mult galeriile și intrările și îmi aduc aminte oarecum de multe peșteri săpate pe la noi, în special în Dobrogea. 

Urc mai departe până la un punct unde sunt doi îndrăgostiți și de aici drumul ar face stânga spre Kodra Baushollës. Se vede cum urcă drumul și consider că este suficient. Cu vreo 80-100 de metri înaintea acelui cuplu mă întorc la dreapta pe coama dealului. Este o potecă tare faină care mă coboară pe sub linia gondolei și apoi se lasă la stânga, tot pe niște plăci stâncoase cu ușoare trepte spre câteva case. Mă latră ceva câini din spatele caselor și merg mai departe. Pe o străduță secundară a străzii Rruga Demir Lici revin la drumul cunoscut și fac stânga pe strada amintită. În serpentine faine aceasta mă duce în valea pe care Rruga Fadil Deliu este principală. Pe ea cobor spre oraș văzând printre altele și vânzători ambulanți cu fructe și legume și cumpărători care iau câte ceva înainte de a urca spre casă. 

Tot la vale mă opresc doar la supermarketul despre care vă spuneam. Îmi iau sucuri și câte ceva de mâncare peste zi. Biscuiții sunt principali și un parizer, cremvurști, margarină și câteva chifle completează mesele de dimineață și de seară. Și de aici tot la vale până la șoseaua ocolitoare, apoi pe Rruga Xhanfize Keko. Aproape de Rruga Bardhyl fac o scurtă pauză în piațeta Franc J. Shtraus/Franz Josef Strauss Platz, loc de întâlnire pe înserat mai ales pentru tineri. Și nu numai, este un loc de seară preferat de cei din zonă. Găsesc străduța laterală, liniștită Rruga Odhise Paskali care mă duce în bulevardul de cartier pe care este hostelul meu.

La hostel abia aștept un ceai cald, un duș și ceva somn. Și, evident, să văd cine mai este pe acolo. Sincer nu am ce vorbi prea mult fiindcă nu sunt deloc români și puțini știu engleză. Așa, la nivel conversațional este ok, dar mai mult... Poate cer și eu prea mult! Doar se remarcă printre cei din hostel (și cameră) doi frați din Berat. Cel mai tânăr are niște mișcări cam feminine :) și ceva preferințe muzicale mai ciudate. Bine, nu e treaba mea să judec. Fratele lui, mai mare, a fost câțiva ani plecat în Spania și știe spaniolă și ceva mai multă engleză decât restul. Servește pe post de traducător între  mine și ceilalți și mereu vor fi uimiți de ce am făcut în fiecare zi. Recunosc și înțeleg că li se pare un pic ciudată atitudinea mea. Ei abia se străduie, veniți la capitală, să găsească ceva de muncă și eu am venit dintr-o altă țară mai bogată ca să vizitez ce au ei. Chiar vorbim și de Berat și lor nu li se pare interesant. Eu găsesc acolo ceva cartiere cu conservare UNESCO și vă dați seama că pe mine mă atrag. Lor doar li se pare ceva neobișnuit și nu îi pot condamna în vreun fel. Aaaa, și mai interacționez cu câțiva spanioli care lucrează aici și mâine cu un indian care face curățenie și, știind ceva mai multă engleză, vom ține legătura mai mult. Tot speră la un loc de muncă în România chiar dacă are nevoie de viză și trebuie să mai muncească în Albania ca să strângă bani. Se pare că Albania are condiții ceva mai relaxate de muncă și viză pentru indieni decât țara noastră... Duș și somn ușor!