Făgăraș 12.06.2024

Gec, prietenul din Elveția, este în România și îmi spune că ar vrea să meargă la Bâlea. Și ar mai veni o verișoară de-a lui cu noi. Bineînțeles că răspund pozitiv și iată-ne pe la 11.30 pe Transfăgărășan, după, barajul Vidraru, prin zona unde își fac apariția urșii cerșetori. Bine, nu trebuie acuzat animalul că i s-a redus din arealul natural și acum vine unde poate obține mai ușor hrana! Doar, dacă vreți să dați ceva urșilor (deși nu e recomandat fiindcă așa animalul se învață greșit și nu își mai caută hrana!), aruncați-le și stați la distanță și cu mașinile închise. Sunt animale imprevizibile!

Drumul foarte fain ne urcă în căldarea Caprei și apoi, prin serpentine largi, ne duce la peste 2000 de metri la tunelul ce trece muntele și apoi la Bâlea Lac. Da, poate acum nu ne pare cine știe ce realizare, dar atunci când a fost construit a fost un efort supra-omenesc și cu multe sacrificii. Știu, în prezent comparăm, fără să vrem cu tunelurile de prin Alpi fiindcă avem acces la ele. Dar repet, în anii 1970-1974 când a fost construit (a continuat asfaltarea până în 1980) ca urmare a evenimentelor din 1968 din Cehoslovacia, realizarea unui astfel de drum era ceva foarte important și impresionant! 

După ceva gustare la Bâlea Lac Gec îmi spune că ar urca măcar până în Șaua Capra. Eu aș plusa cu circuitul cu coborârea pe la Paltinu și Șaua Doamnei, dar să le luăm pas cu pas, să vedem cum se mișcă verișoara lui. Și nu durează mult (15-20 de minute) și ne spune că nu mai poate și că ea se oprește. Ufff, și erau atâtea planuri, inclusiv în viitor prin Elveția! Dar asta e, coboară încet și o vom regăsi la Bâlea Lac. Noi îi spunem și ei și urcăm până sus în șa. Cred că mai erau 20-25 de minute sau ceva de genul ăsta. Sus se vede că încă iarna nu și-a pierdut puterea de tot și o limbă mare de zăpadă se întinde între noi și lacul Capra. Ceva poze și pauză pentru întipărirea locurilor pe retină și ne întoarcem la Bâlea Lac.

Pe la 15.30 pornim înapoi prin tunel, înapoi spre fostul Regat.

Facem două scurte opriri la cascada Capra și apoi la cota 1680 înainte de a ne continua drumul printre urși, până înainte de barajul lacului Vidraru. Ufff, sunt și simpatici și îmi este milă de bietele animale care și-au modificat stilul de viață din cauza oamenilor. Și săraca specie bipedă, nici măcar nu își dă seama de asta. Și spun ”săracă” fiindcă ne-am pierdut sau ni s-au atenuat foarte mult simțurile naturale o dată cu dezvoltarea și evoluția creierului. În situații de supraviețuire, ca procentaj o mică parte din oameni ar reuși față de orice specie de animal...

Două poze la baraj (de fapt au fost mai multe, dar mereu selectez din ceea ce fac pe teren!) și încă una la familia de urși de mai jos de baraj, înainte de a ajunge la Poienari/Arefu.

Mergem spre casă cu un amestec de sentimente: bucurie pentru că am ieșit pe munte, chiar susu pe linia de creastă a munților Făgărașului, amărăciune pentru animalele fără vină și confirmarea că cerșesc pe Transfăgărășan în loc să îi caute de mâncare în mediul lor natural. Dacă văd ursul în pădure mi se pare ceva absolut normal și la locul lui. Dacă îl văd printre betoane, deja e clar că undeva în evoluția speciei umane este un declic...