Colegi de tură: Adrian Brezeanu, Emil Engel, Cezar Partheniu
De Crăciun fiecare stă acasă ca tot omul. Dar, așa cum spunea un prieten al tatei, Paștele (și Crăciunul adaug eu) are o singură zi, după aia la muncă! Și cum sunt câteva zile libere, la fix Adi îmi spune despre câteva locuri pe lângă Lopătari. Mai fusesem pe aici o dată înainte de 2008 la Vulcanii Noroioși, a doua oară în zonă în 2008 cu un coleg de la ”Floarea de Colț” București pentru o vizită documentară de câteva zile și altă dată în 2012 cu scopul de a ajunge la Bisoca. Și cu nici o ocazie nu reușisem să ajung la Focul Viu de la Terca! Stabilim într-una din nopți să dormim acolo în circuitul nostru de 3-4 zile și detaliile legate de mâncare, corturi, locul și ora de întâlnire. Adi face și un eveniment pe facebook și cum era de așteptat, nu se înghesuie nimeni în afară de noi, prieteni mai vechi! Cum nici Emil, nici Adi nu mai fuseseră prin zonă și eu prin alte locuri pe aici, stabilim ”obiectivele”, eu fac ceva documentare și un traseu schematic pe Google Maps și la drum!
Ziua 1 - sâmbătă, 26.12.2015
Cum e o zi obișnuită de sâmbătă (pentru montaniarzi nu contează că e a doua zi de Crăciun), în trenul regio clasic de la 6.20 ne întâlnim mai mulți prieteni de la ”Floarea de Colț” București. Doar noi doi (eu și Emil) avem rucsaci mari, restul merg la tură de o zi și stabilesc mai încolo pe unde merg. Noi nici nu avem timp să ne dumirim bine că și ajungem în Brazi unde coborâm pentru a schimba cu un alt tren regio spre Buzău (la 20 de mintue distanță). E așa de cald în trenul ăsta că trebuie să mai ținem geamul deschis în mers ca să putem respira! Adi urcă în Ulmeni și în 20 de minute suntem în Buzău (puțin înainte de 10.00). No, de-amu începe călătoria! Pentru unii cu o cafeluță matinală și ursuleți de turtă dulce, pentru alții cu o ciocolată caldă și un măr!
De la gară pornim pe jos spre Autogara Nord cu un ocoliș pe la parcul Crâng (că deh, e prima dată în Buzău pentru Emil și nici eu nu am mai fost în parc, doar am trecut pe lângă el). Poveștile încep chiar la gară cu istoria vulturului Ilie. Vulturul Ilie era răsfățatul gării Buzău și aștepta mereu să primească un pachet de la vagonul restaurant al trenului ce venea din Moldova. În 1942 țintașul unui regiment străin l-a omorât pe Ilie, primul vultur domestic :(.
Trecem pe lângă o urmă a lui Yeti spre intrarea în Crâng :D! Avem puțin timp de stat și totuși merită văzut puțin, măcar aleea principală până la coloană... Pe dreapta aleii sunt imagini din sadica poveste ”Capra cu trei iezi” (și totuși, atâtea generații au crescut cu povestea asta și nu sunt atât de violente, copiii care cresc acum cu violența la tot pasul parcă nu mai știu de legendele și de poveștile copilăriei) și pe stânga din mai frumoasa poveste ”Albă ca Zăpada” (am văzut ultima ecranizare după Albă-ca-Zăpada și a pătruns violența și aici). Pitici, elfi, muncitori după aur (ai noștri moți), femei frumoase și harnice (Albă ca zăpada) și uneori naive, femei rele și invidii puse pe un plan secund, frumusețea din ale noastre copilării... Statui clasice și sculpturi ale eroilor noștri naționali pe lateralele coloanei din centrul parcului...
Ieșim din parc și pe străzile de Adi știute mergem spre Autogara Nord trecând câteva minute pe la biserica romano-catolică ”Sf. Iosif” veche de 100 și un pic de ani. Ca și în alte dăți, chiar de sunt botezat creștin ortodox, sunt mai încântat de simplitatea și de apropierea de oameni din bisericile romano-catolice față de cele ortodoxe. E doar un punct de vedere personal. Aici chiar simt, măcar și pentru câteva minute, unitatea dintre oameni. În bisericile ortodoxe de oraș (pe munte, la sat sau la mănăstiri este cu totul altceva și la ortodocși) foarte rar simt unitatea între cei din biserica, îmi pare că mai mult fiecare e pentru el. În fine ajungem cam pe la 11.40 la autogară și la 12.30 avem microbuz spre Lopătari. Ne urcăm în el și plecăm ceva mai devreme fiindcă este super-aglomerat. Drumul ne duce prin Săpoca, Beceni și Vintilă Vodă la Mânzălești. Trecem de Grunjul alb vulcanic și șoferul urcă spre Meledic și Trestioara. Îi spunem să ne lase chiar înainte să urce spre Trestioara fiindcă avem de explorat peretele de sare de la drum (sudul muntelui Meledic).
Cu toții (repet, chiar dacă eu mai fusesem pe aici) suntem încântați de peretele de sare și îl explorăm prin văiugi, pe crestele de sare sau pe la izvoarele sărate. Eu îmi las rucsacul într-un loc și chiar urc pe o văiugă până la limita dintre sare și pământ. Mai sus este mărăciniș! Văzusem cu toții intrarea într-o vale-canion de sare și am convenit să urcăm pe acolo să explorăm. Mai întâi câteva poze din perete sudic și apoi intrăm în muntele de sare...
No, spuneți voi de nu aduc unele poze cu giganții himalayeni? Altele cu măruntaiele pământului? Altele cu vestul Crăiesei cu turnuri și verticale? Altele cu găurile Apusenilor?
Suntem atât de bucuroși de explorare de parcă am rămâne aici. Știm că ne așteaptă alte frumuseți și ne întoarcem la intrarea în valea de sare. Aflăm mai încolo că se numește Valea Sării. Oare de unde o fi denumirea :D? Valea este la început largă cu pereții înalți asemeni unei văi glaciare, pereții de pe partea stângă cum urcăm (dreapta geografic) par a fi abrupturile din estul bucegean sau din Făgărași (”Acul Cleopatrei”), văile de pe partea cealaltă a văii par a fi ceva văi de abrupt tot din Bucegi... Canionul de nisip ne strânge între pereți și singura soluție de a ieși de aici este să părăsim firul apei sărate (și așa plin de boscheți țepoși) și să urcăm la stânga malul pământos. La început merge ușor fiindcă avem copaci de care să ne ținem (chiar și cu țepii de rigoare) și mai sus rămâne doar oblica de pământ pe care ne croim drumuri spre malul de iarbă de sus. E cam tricky aici când nu mai ai de ce te ține cu mâinile! Pfuh, ce bine că am ieșit la iarbă și putem admira în siguranță panta pe care am urcat și peretele de pe stânga văii...
Sus facem câteva poze și filmulețe și prin livezi găsim muchiile de deal care ne coboară la drumul de Trestioara. Întrebăm un localnic cu oile și ne spune că mai avem puțin până la răscruce și de acolo la dreapta urcăm la Meledic. Ce liniște în omul ăsta care nici de câni nu are nevoie ca să-și țâie oile... Cu privire în urmă la Valea Sării și apoi pe dreapta la alte culmi ale muntelui Meledic ajungem la intersecție (sunt două marcaje BA și BR), lăsăm troița și facem dreapta spre pensiunea și lacul Meledic (drumuri de mine cunoscute).
La pensiune stăm la povești și la o bere (ne permitem fiindcă de aici facem maxim cinci minute până la locul unde vom campa) cu femeia care are grijă de pensiune. Ne povestește de greutățile de aici și mai ales de ideea patronului de a o dărâma și de a face alta. Baiul e că nu se poate dărâma fiindcă face parte din aria protejată și ca urmare doar i se pot aduce îmbunătățiri. Vă puteți imagina cât de oameni sunt cei din sat dacă pe zăpezile mari de acum trei ani au săpat potecă până la pensiune ca să se asigure că cei de aici au cu ce se descurca... Cu mulțumiri ne putem rucsacii în spate și coborâm pe potecă în tabăra de sculptură în lemn. Ne cam rotim noi până să ne hotărâm să punem corturile aproape de locul amenajat pentru foc, aproape de lac și chiar sub un felinar pe care un localnic ni-l aprinde. Admirație pentru sculpturile de aici, foc și mămăligă, spectatori la piesa pe care o joacă luna și norii pe cer, atenție la pisică să nu fure din cârnățăraie sau din slana afumată, pește, vin fiert... Cam pe la 21.00 eu mă retrag la somn, Adi și Emil au stat ceva mai târziu chiar și cu vântul turbat care suflă prin măruntaiele corturilor...
Surprizele de mâine le aflați în episodul următor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu