Duminică dimineață... Deocamdată e întuneric, Adi e în picioare și cam ar vrea să pornească la drum. Explicația? El stabilise de aseară să plecăm la 7.00, așa cum e obișnuit de acasă. Eu i-am spus că e bine să plecăm la maxim 8.00 ca să avem timp de toate. Dar încă nu a ieșit soarele de după copacii-umbre! Hai să mâncăm în timp ce se luminează din ce în ce mai mult. Fiindcă trebuie să umplem rezerva de apă, mă folosesc de lacul lângă care am dormit. Doar e apă dulce! Acum că e stătătoare și nu curge, e partea a doua... Cerul se luminează, razele soarelui ies pe cer și sunt din ce în ce mai puternice, Adi e agitat că nu plecăm, eu și cu Emil suntem liniștiți și ne vedem de masă și apoi de strâns bagajele... Adi tot fierbe până la 9.15 când ridicăm ancora (10.00 după părerea lui). Mai ales că de la magazinul de la ieșirea campingului venise un nene (cu care intrase Emil în vorbă) cu o carte foarte interesantă: ”File din istoria comunei Mânzălești”. Și eu, ”om de cultură” cum m-a prezentat Emil, sunt fascinat de câte pot afla din carte. Parcă aș citi-o pe toată! De pildă scrie aici că denumirea Lopătari are două posibile origini: una ar veni de la lopețile de lemn făcute de localnici și a doua de la cuvântul (de origine dacă, zic ei) LOPATER care înseamnă ”foc viu și puternic”. Sau cine mai știe de denumirea Melenic... Sau de cetățile de aici de la Meledic sau de la Vintilă Vodă... Sau de Mânzală, porecla unui dintre fii unul bătrân (celălalt fiind Manea de unde denumirea Mănești) care a fost murdărit cu mânzală (amestec din tărâțe de grâu și nalbă ce servea la tratarea firelor de in și cânepă pentru a le da finețe și rezistență) în Groapa cu Argele de către o țesătoare care i-ar fi simțit gândurile necurate. De unde și un cântec care începe astfel:
”Măi voinice, voinicele
Ce cați ziua prin argele?”
Și câte și mai câte se pot citi în cartea asta de am avea timp... Mulțumim mult pentru scurta vizită istorică (cu speranța că o vom relua cândva) și pornim la drum pe ieșirea campingului în urma lui Adi. El deja era pe drum spre intersecția de mai devreme spre Buștea (aici e următorul ”obiectiv”). Nu are răbdare să mergem nici la malul de pământ văzut ieri, nici la groapa de sare. Trecem de crucile unor oameni care au fost fulgerați aici (brrrrr!), îi spun lui Adi că merg cu Emil la groapa de sare (unde e o fostă intrare în peștera de sare) și revenim mai încolo peste unduirile de pământ spre drum. Pe malul gropii doar ne rotim câteva minute pentur două-trei poze și printre lăculețe urcăm pe un drumeag și coborâm la Adi care ne aștepta la marginea drumului.
Coborâm la intersecție și urmăm drumul în față spre Buștea. La dreapta drumul coboară spre centrul Trestioarei, la stânga spre Lopătari. Că uitasem să vă spun ieri. Când am ajuns aici la intersecție ne-am întâlnit cu șoferul nostru care tocmai cobora din Trestioara. I-am spus de descoperirile noastre și a rămas să ne vedem posibil luni sau marți la întoarcere (dacă are cursă în ziua respectivă!). Acum urcăm pe drumul cu ușor câștig de altitudine. De câteva ori avem panorame asupra Trestioarei și eu nu pot să mă abțin de la poze (e adevărat că sunt și încântat că am din nou aparat foto - doar de buzunar, toată vara am făcut poze cu telefonul:( ). Tăiem niște serpentine după care avem nevoie cu toții de o pauză de dezbrăcare. Aveam o grămadă de haine pe noi să ne apere de vânt. Mai asimilăm și câte un măr, mai admirăm peisagiul cu toate culmile până departe la morile de vânt dinspre Râmnicul Sărat sau peste dealuri peste apa Slănicului... Vine o mașină Dacie Papuc și întrebăm șoferul de drumul spre Sfinx. ”Chipul de om” cum îi zic ei!
”Vedeți al treilea stâlp? E un drum care face la stânga, mergeți pe el până sub brădetul acela și deasupra drumului vedeți chipul de om. De aici nu se vede, doar de la stâlp.”
”Și apoi spre Terca, spre Focul Viu avem drum?”
”Da, țineți drumul! Coboară puțin și apoi urcă. Rămâne doar potecă și o țineți până în Terca și mai întrebați acolo”
”Bine. mulțumim tare mult”.
Cu informații de la ”cel mai bun GPS” (am aparatul la mine și nu e nevoie să îl pornesc) mergem până la al treilea stâlp și facem pe stânga pe drumeag. Mai precis pe marcajul BR ceva mai la stânga de drum... Urcăm pe culme într-o mică șa, iarăși avem prilej de poze și filme și tot ținem drumul prin pădurea de pini. În următoarea șa (unde vedem un fag fulgerat) vedem multele stânci dintre care una este ”chipul de om”. Din drum facem dreapta pe sub stânci, urcăm prin arbuști țepoși și pe o potecă vizibilă suntem chiar sub chip. Eu fiind în față, croiesc o potecă până la piatra de lângă chip, dau să urc pe treptele săpate în piatră și nu am cum. Las rucsacul aici și cu Emil ocolim piatra cu trepte până la chip. Adi rămâne lângă rucsaci și mai dă ceva mesaje pe telefon. Ne învârtim puțin pe aici și în 5-10 minute hotărâm plecarea. Adi termină treaba, vine după noi la drum și împreună pornim mai departe pe drumul marcat cu BR.
Pe un drumeag la stânga văd o căpiță și le spun colegilor să continue pe drum. Eu doar fac câteva poze și revin la ei...
Pe curbă de nivel (ba un pic urcare, ba un pic coborâre) ieșim într-o poiană după care o vale coboară la stânga. Cel mai probabil vine de sub vârful Breazău de deasupra ”chipului de om”, vârf după care ar fi și lacul Limpede, un lac special afundat în pădure (uite că tot rămâne ceva de cercetat cu altă ocazie). Până la coborârea în vale, deasupra drumului e un adăpost-troiță. Nu e prima troiță văzută (se știe că de multe ori troițele sunt puse la răscruci) și are o formă unică: în pridvor e o cruce mică de lemn și în spate e o masă lungă cu mese unde se poate mânca și chiar dormi la nevoie :)!
Coborâm la valea formată din două fire de apă venite din dărâmături de pietre. Marcajele pornesc la stânga în urcare printre multe poteci. Până la asta bem câte un pahar de apă (sfânta apă) de munte și pornim în urcare după ce lăsăm cănuța de plastic în ciotul de unde am luat-o. Fain e să îți dai seama că în locurile astea uitate de lume nu te simți părăsit și chiar ajutat!
”Potecul” urcă pe versantul stâng (drept cum urcăm) prin frunze uscate și câteodată cu noroi ascuns sub ele. Noroi de care avem parte fiecare din noi pe bocanci... Tot urcăm, urmărim marcajele BR, mai mult de la deal la vale decât la urcare (așa cum mergem noi) și avem parte de un moment foarte fain: la dreapta este un perete înclinat de piatră cu o cruce, tot de piatră, la baza unei fisuri din perete. Clar aici sau au stat niște călugări sau au trecut niște oameni cu credință în Dumnezeu. Certitudinea locuirii este întărită de o piatră aproape plată care are în mijloc o gaură perfect rotundă (cum e cea de la sfinx din capătul de sus al treptelor)!
Continuăm urcușul fără să vedem marcaje și intuitiv pașii ne duc pe un drum ușor la dreapta. Pare un drum de tras lemne la vale... Îi spun lui Adi să aștepte să vină și Emil și să verific dacă nu cumva marcajele sunt pe firul văii. ”Da, e semn aici” Tot așa doar de la deal se vede! ”Urcă în șa, ne vedem acolo”. Recuperăm ieșirea de pe marcaj (cam prost marcajul pe aici) și în șa găsim un drum de culme. Coboară cumva la stânga în Lopătari și la dreapta urcă printre pini. pe o bornă scrie ”de la piață sunt 5 km+100m măsurat de Teșcan C. Ion, Lopătari”... Găsim un marcaj pe o piatră pe jos și coborâm pe partea cealaltă a culmii.
Drumul coboară printre cioturi tăiate, iese într-o poiană largă cu multe drumuri și intuiția îmi spune să facem dreapta. În față în acea direcție se vede o trecere a drumului peste coamă. ”Adi, mergi la dreapta aici” strig eu văzând că a rămas mai în urmă. Îl așteptăm și ne oprim ceva mai încolo la un izvor cu jgheab/scoc/uluc unde Adi îi umple sticla lui Emil.
Drumul ne duce peste culme și coboară apoi spre poienile Tercăi. Trecem de o altă troiță plină de pietre și vreau să le dau la o parte să fac o poză la cruce. Pietrele susțin crucea de piatră și le las așa cum erau inițial. Intrăm într-o zonă golită de copaci cu multe drumuri forestiere în serpentine. Coborâm cu ochii la piramida tigrată a Penteleului peste câteva rânduri de munți. Emil îmi spune în glumă că dacă vrem neapărat, putem ajunge la stația de pe Penteleu diseară :)! Se pare că Adi nu prinde gluma, e setat să se ducă azi acasă... Găsim drumul principal care ne duce în vale. Doar la dreapta am putea continua și îl rog pe Adi să vadă cum merge drumul: ”Vezi și tu dacă drumul coboară încolo”. Îmi confirmă și pornim la vale...
Adi e mai în față, Emil și cu mine coborâm în tandem cu privirile în toate direcțiile. Așa frumoasă e pădurea aici că parcă ar merita să o cumpărăm (cred că e a statului). Pe dreapta văd o troiță și anunț că urc până la ea. Are două cruci de lemn la acoperiș, portiță și stâlpi cu sori stilizați sus și, ce e cel mai interesant, pe laterale sunt două obloane de elmn cu icoane pictate pe interior: Sf. Vasile și Sf. Ioan Botezătorul!
Mai jos pe dreapta Emil vede niște coloane de piatră și urc un pic să le fac câteva poze.
Tot la vale drumul ne scoate la poieni unde Adi ne aștepta mâncând o conservă. ”Dacă tot vă aștept, să fac ceva folositor! Vă ajung eu din urmă!” Coborâm și Adi recuperează distanța, ne mai uităm puțin în spate la gurguiele printre care am venit noi și pe dreapta unei stații de apă urmăm ulița plină de noroi care încet primește garduri pe laterale. Pe lângă un bazin de pește urmăm ulița, pe stânga vedem o casă frumușică și părăsită, pe dreapta se aude un bici pocnit de un copil ca pregătire pentru Anul Nou... Ieșim la apa Slănicului la podul despre care citisem că e la accesul spre Focul Viu.
Adi vrea să plece acasă și se agită. Ba să plece, ba să stea! Se hotărăște să urce până la Focul Viu pentru o poză și apoi să găsească ocazii spre Buzău. Pornește înainte spre Focul Viu, așa cum îi indicasem eu din descrierea de pe funtur, spre zona arsă. Noi mai lăsăm să mai treacă ceva grupuri și urcăm și noi spre flăcări. Tare suntem curioși de fenomen și urmăm drumul și marcajele PR. Mai întâi pe malul apei până sub ultima casă, apoi la dreapta în urcare pe drum până după ultimul gard și la stânga tot pe drum. Ajungem la zona arsă și după ea la dreapta ne conduc marcajele PR. Trecem printre o casă părăsită și un stejar masiv cu rădăcinile pe afară, ajungem la o altă troiță și marcajul arată cu o săgeată la dreapta. Aici ne vedem cu Adi care coboară. E un singur loc de unde ies gazele aprinse din pământ și e mulțumit măcar cu o poză! Ajungem și noi și mai stăm la povești cu niște tineri la fel de curioși ca și noi. Unii sunt de la Andreiașu, Vrancea unde sunt alte focuri vii... Ei pleacă mai departe și noi mai stăm să ne hodinim.
Urcăm până la coliba de deasupra, vedem că nu se poate sta acolo, Emil se întoarce direct la rucsaci și eu mai fac un mic ocol, poate oi vedea Penteleul. Nu am norocul ăsta! Revin la Emil, mai povestim un pic cu alți localnici, mai fac niște poze și filmulețe și cu alți localnici (dintre care chiar de aici e Ginu Bălănică și fata lui, acum venită cu soțul ei italian constructor) care se oferă să ne conducă la vale. Pe alt drum decât la venire (pe care sunt și urmele unei foste sonde de gaze distrusă fiindcă s-au înfundat ieșirile gazelor), drum pe care povestim de toate și chiar vedem niște bikeri care se chinuie cu motoarele și cu ATV-urile sa urce. De-ar rămâne pe aici, mai mult consumă și fac zgomot inutil... Ieșim la drumul de mai devreme și prietenii noștri se cam grăbesc să meargă acasă. Altă dată vom vedea gazele care ies dintr-un pârâu chiar lângă casa lui... Nu sunt aprinse permanent, le stinge apa și cu flacără se pot vedea...
E cam 15.00 și e prea devreme să ne oprim. Cu informații de la localnici coborâm spre centru/bar și de aici facem la dreapta pe drumul spre Ploștina. Este și o poiană în munții Mehedinți pe unde am fost cu colegii de club acum doi ani. Atunci știu că admirasem poiana Ploștina unde aș vrea să pun cortul cel puțin o dată...
Drumul urcă deocamdată în serpentine... Pe stânga niște copii jucăuși sunt chemați din livadă în casă... Ne însoțesc câteva zeci de metri doi frați dintre care băiatul (sora lui e mai mică decât el), care a fost o dată la Meledic, azi își sărbătorește opt anișori. La mulți ani! Copii frumoși care ne ajută dezinteresat... Drumul urcă în alte serpentine și apoi pe curbă de nivel intră între primele case ale Ploștinei. Locuri de vis, păcat că se întunecă și mai avem de mers. Trebuie să găsim un loc bun de cort cu ceva apă aproape...
Întrebăm pe unde putem ajunge spre Plaiul Nucului și o femeie ne spune că drumul e tare prost și plin de noroi prin pădure. Roagă pe un alt băiat să ne explice mai bine și ne explică: ”coborâți pe aici la școală și la dreapta e o potecă ce vă duce la pod”. Coborâm și întrebăm un nene cu părul alb. Se întoarce din drum și ne duce până la școală. De aici urmăm o potecă printr-o poartă la stânga și pe un mic islaz/teren de fotbal la dreapta coborâm peste o trecătoare la podul peste apa Tainiței. De aici se face o potecă la stânga și ne duce până sus în culme. Intuim poteca (nu e primul drum la stânga, ci al doilea printre garduri înainte de singura casă de acolo) și ne-o confirmă un tânăr ce cobora din Fața Malului. Urcăm pe lângă o altă troiță, ținem piciorul de deal tot în sus, o altă pereche ne confirmă drumul bun și pe stânga unei case cu curte mare și câțiva câini ajungem la drum la rariște (e culmea sudică, dreaptă a Tainiței). Pe drum coborâm prin Fața Malului printre case și chiar ar trebui să găsim loc de cort fiindcă s-a întunecat bine (nu am scos frontalele încă). Urmăm drumul până la o lumină mare (un stâlp cu lumină în cășărie), trec câteva mașini și chiar în jurul stâlpului e o poiană mare. Sub stâlp e loc bun de cort. Niște băieți cu un bici se antrenează pentru Anul Nou și ne arată un izvor. E cam departe de lumină și parcă aceasta ar goni animalele sălbatice. Montăm cortul pe vânt, Emil ia apă de la un izvor mai aproape, mâncăm în cort admirând un alt spectacol al lunii și ne pregătim de somn. Tare mă bucur când reușesc să vorbesc cu Adi la telefon și aflu că e în Buzău (a ajuns cu două ocazii) și acum vede de mașină spre casă.
Mâine avem parte de alți oameni frumoși și de alte locuri frumoase. Vom/veți vedea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu