Toată noaptea ne-a bătut vântul de zici că special ne-am așezat aici! Nici dimineață, când ne-am trezit încă pe întuneric, curenții de aer nu s-au liniștit! Cerul ne oferă docamdată ridicarea scenei și apariția principalului personaj al zilei (al fiecărei zi!).
Cât ne mai învârtim noi pe aici lumina se mărește din ce în ce mai mult înroșind dealurile din jur și apoi albăstrind și albind cerul strălucitor. Nu ar fi așa de frig, vorba țiganului ”numa' vântu' să nu bată!”
Mâncăm în cort pentru a avea energie peste zi, îl strângem cu atenție să nu ni-l ia vântul (cu alte ocazii era să mă ia vântul cu tot cu cort sau chiar ni l-a zburat câteva sute de metri) și punem rucsacii în spate. E 9.00 și câteva minute, ora noastră de plecare!
Propunere de la Emil: înainte de a urca spre Plaiul Nucului să facem o vizită la ”bolovanii” din vale! Idee genială, tot suntem aici și cine știe când vom mai ajunge! De la locul de cort coborâm pe un drum de căruță pe tăpșan până la ”valea dinozaurilor”. Așa îi spunem noi la firul văii în care se află ”bolovanii” și care coboară din Fața Malului spre Luncile pe apa Slănicului. Rocile imense par rupte din altă lume și aruncate aici ca niște zaruri de un dinozaur uriaș... Ne învârtim printre giganții de piatră și, abia când suntem mulțumiți de pozele făcute, revenim la drum la locul de campare și apoi în sus spre sat.
Lăsăm pe dreapta izvorul pe care ni-l arătaseră aseară băieții cu biciul, Emil îi închide capacul ca să nu cadă ceva în el (așa face un om cu bun simț, lasă și altora resursele pe care le-a folosit el) și continuăm pe drum printre ravene (pe stânga) și plaiuri ondulate în sus în dreapta spre pădure. Drumul de pământ curând primește un strat de piatră (îmi amintește de drumurile de marmură din Țara Pădurenilor) și urcă în serpentine pe lângă o pădure de pin până la primele case. Sunt ceva izvoare prin pădure și ne întristează, ca de obicei, mizeria aruncat[ în izvoare. Oameni care strică ce le-a dat natura...
Vedem placa de intrare în Plaiul Nucului și nu găsim pe nimeni să întrebăm de următorul nostru obiectiv, lacul Mocearu. Ups, v-am dat prea repede detaliul ăsta :D! În fața noastră vedem un om care trece strada și Emil aleargă să-l întrebe de locuri. Ajung și eu la ei, stăm puțin de vorbă să aflăm de locuri și ne dă indicații. În stânga e Plaiul Nucului, în dreapta drumul spre Brătilești și Goidești și în față mergem spre Mocearu. Un alt localnic ne arată încă o dată pe unde să mergem și le mulțumim cu gândul la iernile grele care pot fi pe aici. Aflasem o informație prețioasă: fie ținem drumul mare și avem o săgeată la dreapta spre Mocearu, fie mai în față ieșim pe ulița spre biserică, mai scurtăm curbele drumului și peste deal ajungem spre Mocearu! Evident că alegem a doua variantă fiindcă mai vedem și biserica Sfânta Maria! Eu aveam în plan și biserica și se potrivește de minune. Urmăm drumul, mai facem ceva poze peste garduri și vedem și turla albă a bisericii. Direcția e clară!
Un localnic cu două găleți prinse în cobiliță ne confirmă direcția. El stă colea peste culme și îl revedem de la distanță când ajunge pe potecă la poartă. Poate vă întrebați ce e aia cobiliță? Nici eu nu știam denumirea și am găsit-o acum când scriu. La țară poți căra două găleți cu apă de la fântână cel puțin în două feluri: fie le duci pline câte una în fiecare mână ca să te echilibrezi și îți forțezi coloana, fie le sprijini pe crestăturile unui lemn curbat pe care îl ții pe un umăr. În felul ăsta echilibrul se face în față și în spate. Cobilița este exact acel lemn curbat! Nu e același lucru cu Colibița, lacul și localitatea din județul Bistrița-Năsăud (recunosc, nu am ajuns până acum, doar am auzit de denumire)!
Înainte de drumul spre biserică vedem pe dreapta o pădure de mesteacăn și niște mini-trovanți. Emil mă intrigă să merg la ei și se dovedesc a fi mai frumoși din alte unghiuri decât de la drum! De la ei mai avem doar câțiva pași printre mesteceni până la gardul bisericii unde se intră pe lângă clopotniță. Intrăm, facem câteva poze și coborâm prin cimitir. Am remarcat crucile vechi de lemn pe care nu se mai văd numele. Și alte nume și câteva texte faine! Uite unul dintre ele scris pe crucea profesorului Viorel Bularcă (1947-2014):
”Profesorii sunt ca niște lumânări care ard și se sting luminând mințile altora”
Chiar te simți ”în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”... Ce plăcere să stai pentru eternitate, sus, deasupra satului...
Cu evlavie ieșim din curtea bisericii cu o poză la monumentul eroilor parohiei Fundata (evident diferită de Fundata din Brașov sau de o altă localitate cu același nume din Ialomița aproape de Slobozia). Doar câțiva pași și pe un vârf de deal vedem un nene care tăia la lemne după un gard la stânga. E geologul Titi, originar chiar de aici și plecat mult timp la București cu meseria. E un om foarte fain cu care intrăm în vorbă imediat. Ne invită în curte la un pahar și astfel vorbim puțin și cu soția lui, de loc de undeva de pe lângă Nehoiu. Mai povestim de una alta, nu suntem lăsați de bunul paznic Norocel mai mult decât ne permite gardul, admirăm eforturile depuse aici (casă, curte, animale) și bucuria pe care o au oamenii sus în munte și promitem să ținem cumva legătura. Ne miră și bucură cei doi trandafiri roșii ca focul care se încăpățânează să rezise la mijloc de decembrie...
Nu avem norocul să vedem căprioarele din grădina lui Titi, probabil le-a scos căpriorul la plimbare :D! Încă nu îl vedem, doar după alte două curbe alternative zărim pensiunile de mai sus de lac și săgețile care ne conduc în jos spre lac.
Mai jos pe uliță ajutăm doi localnici (care aduseseră un frigider cu spatele de pe o altă culme să îl ducă băiatul lor la Buzău să îl repare, probabil doar să îi schimbe freonul dus) să urce și să fixeze frigiderul în mașină și mai oprim la o fântână cu ciutură metalică groasă de alimentăm cu apă și potolim setea. Printre ultimele case ieșim din sat pe lângă un grup de câteva cruci și panorame peste dealuri și urcăm pe drum la buza împădurită a depresiunii în care se află lacul Mocearu. Lăsăm pe stânga pensiunea ”Lacul Zânelor” și printre jnepeni și pini vedem și coborâm la lac. E așa cum ne imaginam: un lac canadian (pentru amintirile lui Emil) sau norvegian (pentru amintirile mele) calm, albastru și liniștit aflat în mijlocul pădurii! Zici că e un lac vulcanic, chiar dacă e unul din lacurile dulci pe fundament sărat. Explicația este dată de aluviunile care în timp au acoperit fundul lacului și izvoarele de suprafață i-au redus salinitatea.
La stânga mergem pe malul lacului pe potecă, lăsăm un ponton de lemn aflat chiar sub pensiune și ne oprim la al doilea unde sunt două hidrobiciclete și câteva bănci. Relaxare totală vreo zece minute și picioarele au chef de explorare. Emil rămâne să se odihnească și eu dau ocol lacului cam într-o jumătate de oră. Cam un sfert din el (între barajul de scurgere la supraplin și plaiul de sub cruce) este privat și în zona asta cu o magazie și o casă (din care a rămas doar scheletul de lemn și un perete teoretic nu ai voie să mergi. N-aș crede și trec fără nici o problemă... Las pozele să spună mai multe.
Întors la Emil și cu două mere drept răsplată, ieșim la plaiul de mai devreme pe care urcăm spre stâlpii drumului. Cu părere de rău trebuie să plecăm din acest colț de rai... De sus vine o turmă de oi și ne e să nu vină câinii. Apare și băiatul care le coboară la adăpat și ne spune că are doar câinii care stau cuminți în față. N-am avut (ne)plăcerea ;)! Urcăm cu ultimele priviri înapoi, facem dreapta spre drum cu o mică pauză la cruce și urmăm calea bătătorită la dreapta (știam că la stânga sunt pensiunile)...
Drumul cotește la pădure la dreapta și marcajele BA merg tot în față pe un culoar prin pădure. Mergem pe marcaje și în câteva minute suntem sus pe culmea dealului cu piloni de retransmisiuni (antene mai pe românește) aflați deasupra satului Vîrteju. Satul e în planul construit pe Google Maps de acasă și avem parte de multe surprize faine.
De aici de sus din culme de la ultimul pilon se vede panoramic muntele de sare Meledic. Și pare mult mai jos decât noi. Cine se gândea la unghiul ăsta?
De la ultimul pilon un drum pare să coboare pe culmea dealului spre Lopătari. Drumul face puțin la stânga și noi avem o parte din panoramicul sat Vîrteju în față peste vale. Credeam că apa se numește tot Vîrteju, Google Maps îmi spune că îi zice Pădurile. Hai să coborâm pe poteca ce ține culmea dealului în față... Este o primă zonă cu potecă clară și arbuști, unii țepoși, și ieșim din pădure ușor la dreapta printre îngrădiri. ”Alb și negru” e una dintre ele...
După un fag imens cu coroană rotundă și bogată ocolim următorul gard pe stânga și poteca ne conduce apoi la dreapta pe un tăpșan înclinat spre o casă cu livadă. Doi săteni au venit aici cu căruța cu boi să ia fân, au lăsat boii liberi până încarcă și ne bucurăm de gălăgioasa cățelușă care îi păzește :D! Ne ghidează de ieșim la uliță să coborâm la drumul principal.
”Uite un drum spre necunoscut :D!” E vorba de drumul care merge la dreapta și pe moment nu știm unde ar putea duce. Tot internetul spune că ar duce spre Chiliile, satul ce dă numele comunei.
Pe drum facem stânga și coborâm pe sub biserică spre Lopătari. Valea formează niște canioane superbe cu pereți de nisip puternic înclinați, oamenii sunt bucuroși să schimbi o vorbă cu ei și îi admir cum pe deal ară cu plugul de lemn cu boi (tatăl mână boii și fata îi ține de jug), admirăm multele troițe (unele cu ”apă bună”, altele doar semne de drum bun sau cine știe ce alte simboluri creștine) și pereții de nisip și curând suntem jos într-o răscruce cu două troițe mai moderne.
”Vezi de iese pe acolo la pod!” Emil merge în față și confirmă că avem pod, coborâm la apa pe care o trecem pe un pod de tuburi (și mai sus și mai jos sunt două poduri suspendate pentru oameni) și ieșim la asfalt.
Facem dreapta și întrebăm de mașină. Avem la 15.00 și suntem chiar norocoși: acum e 14.40! O stație e mai sus și alta mai jos. Oprește și la pod dacă facem cu mâna! După ce vedem capătul podului pietonal din aval pe care vin doi copii, ajungem la pod și avem timp de o bere de final de tură în cele zece minute până vine autobuzul. Îl rugăm să oprească doar la Grunj pentru o poză de încheiere a turei.
Pe drum mai vorbim cu localnici, schimbăm păreri și după Grunj și Vintilă Vodă practic suntem singurii călători. Mai urcă sau mai coboară câte o persoană sau două pe distanțe scurte...
Într-o oră și jumătate (16.30) suntem în Buzău în Autogara Nord (15 lei/persoană) și primisem recomandare să mergem cu taxiul până la gară că e mai ieftin decât transportul în comun și disponibil oricând. Emil ar vrea să mergem pe jos și optăm pentru taxi fiindcă mă doare un genunchi și merg greu și încet. Cum ne înțelegem noi... Cred că nu durează mult și vine trenul Transferoviar înainte de ora 17.00. Cum are două vagoane în loc de patru cum e obișnuit, se umple repede și e destul de aglomerat. Nu contează, în două ore suntem în București în Gara de Nord (17.15-19.15)!
Ca și în alte ture, am descoperit locuri faine și unice prin zone pe unde mai fusesem! De câteva ori ne-a făcut cu ochiul piramida Penteleului în blană de tigru (ciudat în decembrie, trebuia sa fie așa prin mai)!
În continuare vă doresc "Sărbători fericite" și un an nou cât mai plin de bucurii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu