Mi-am programat joia trecută să merg la un film la Spațiul Public European și îmi fac drumul pe strada Batiștei. Filmul se numește ”Timbuktu” și chiar merită văzut. E vorba despre drama unei familii din zona orașului Timbuktu, ultima supraviețuitoare dintr-un sat din deșert, în fața schimbărilor rebelilor moderniști, musulmani extremiști. Preiau imaginea de pe contul facebook al Spațiului Public European cu textul din film:
”La ce? La vacile tale.”
”GPS e preferata mea!”
”GPS... Ăsta-i răspunsul tău?”
”Da.”
”Știi ceva? Dacă GPS va avea un copil și, dacă acesta va fi băiat, i-l voi da lui Issan.”
”El merită toată cireada.”
”Dacă o merită, atunci e un băiat de treabă.”
Până acolo pe Batiștei văd pe dreapta o clădire impunătoare cu scări mari de marmură (nr. 24A). La intrare este reclama unui restaurant și mă încântă doar arhitectura exterioară. Văd și o siglă a asociației ”21 decembrie 1989” și un bust al lui Coposu. Acum când scriu, aflu că e o clădire despre care citisem de mult: palatul H. Spayer construit în 1900 în stil Ludovic al VX-lea și cunoscut mai mult sub denumirea Casa Marmorosch Bank. Cum oricine poate găsi mai multe detalii pe internet, las aici doar o imagine a clădirii monumentale. (sursa text: Wikipedia)
Puțin mai departe, la numărul 31 văd o altă clădire monumentală despre care aflu că se numește Casa Callimachi, a fost construită în 1895 și în Planul Cadastral din 1911 și Anuarul Bucureștilor din 1918 este menționat ca proprietar principele Alexandru Callimachi. (sursa: Romulus Cristea). Chiar vis-a-vis este strada Oțetari care mă atrage prin bisericuța ”Sfinții Voievozi”-Oțetari. Mai ales că mai devreme fusese închis totul la biserica Batiștei (”Sf. Ana”) în curtea căreia aș fi vrut să fac câteva poze...
Din exterior biserica ”Sfinții Voievozi”-Oțetari nu pare cine știe ce. Este de fapt o veche biserică de mahala cu mult har în ea. Înainte să povestesc mai multe, vă citesc din istoricul bisericii.
”Biserica Oțetari cu hramul din București este construită din cărămidă în formă de treflă, cu două turle de lemn și acoperită cu tablă. Numele de Oțetari biserica și-l trage de la zăvoiul de oțetari aflat pe malul fostei gârle Bucureștioaia [n.r. în postarea anterioară sunt mai multe detalii despre Bucureștioaia], loc pe care s-a construit biserica. Această gârlă afluent al râului Dâmbovița își avea vadul pe actuala stradă Galați. Din lucrările de Ionescu Gion, de Gh. Florescu și lucrarea lui M. Dumitrescu aflăm că pe acest loc a fost construită prima biserică din lemn în anii 1680-1681 în zilele lui Șerban Voievod Cantacuzino. Tot din lemn s-a refăcut a doua biserică în anii 1691-1692 pe vremea lui Constantin Basarab Voievod Brâncoveanul, iar după răsmerița, zice un act al Mitropolitului Grigorie, din anul 1786 s-a făcut din zid în iulie 1757 în zilele lui Ion C. Mavrocordat. Despre ctitorii celor două biserici din lemn nu găsim nici o însemnare. Din textul pisaniei care se păstrează în amvonul bisericii aflăm că biserica făcută din piatră la 1757 căreia i s-a adăugat și hramul Sf. Nicolae, s-a zidit și înfrumusețat cu ajutorul lui Mărgărit Staroste Jupân Nicolae Cupețul și altor creștini ca să fie lor veșnică pomenire. În prima jumătate a sec. XIX această biserică a fost necropolă a familiei Hagi Tudorache de la care se păstrează în amvon două morminte cu pietre funerare din anii 1825 și 1845. Din sus amintita lucrare a lui Gh. Florescu aflăm că alt ctitor pe nume Radu Nicule face bisericii ca dar un clopot la 25 august 1794. Biserica păstrează odoare de preț dăruite de ctitori ca un epitaf al Mântuitorului brodat în fir din 1793, o icoană împărătească îmbrăcată în argint din anul 1803, două icoane din 1804 și un frumos sfînt potir din argint cizelat și aurit cu patru evangheliști lucrați în email, executat la Viena în anul 1858, potir a cărui fotografie se găsește și în lucrarea lui Ionescu Gion. Biserica așa cum se află astăzi a fost restaurată de Mitropolitul Nifon cu ajutorul familiilor Hagi Tudorache, N. Zamfirescu și Romanescu în anii 1860-1866 cu care ocazie Gh. Tăttărăscu, unul din marii noștri pictori, execută mural în ulei pictura întregii biserici.”
Să vedeți ce vreau să povestesc, chiar dacă e doar experiență personală. Am citit doar câteva date despre ea (construită în 1757 pe locul a două biserici mai vechi, detalii despre pictură ș.a.) și am vrut să văd dacă e deschisă. A venit un nene și m-a invitat în interior cu un gest foarte cald și primitor. Intru în biserică fiindcă vroiam să o admir ca monument și aud cântece dumnezeiești. Cu așa o blândețe în voce încât imediat m-am dus cu gândul la cântecele din templele hinduse sau din moschei! Știu că sunt alte religii și simt că muzica venită din Marele Tot nu are religie sau limbă!
”Sfinte Dumnezeule, tu ești veșniciei chip”
Doar m-am așezat într-o strană și am ascultat rugăciunea de seară. Înainte să înceapă părintele (căci el mi-a deschis ușa mai devreme), mi-a dat un scurt istoric al bisericii. În rugăciune și apoi în cuvintele lui pline de bunătate am simțit că aici chiar este un om cu Divin în el, nu doar un simplu preot cum sunt de obicei cei din oraș. Parcă zbura prin biserică, parcă vocea lui și a cântărețului nu veneau din biserică și cuvintele din cărți, ci de undeva din supraconștientul întregii omeniri. Doar exprimarea era legată de religia ortodoxă, vibrația sunetelor era apropiată de primordialul Aum...
”Să mai vii pe la noi, te așteptăm!”
Cu atâta bunătate mă îndrept spre filmul despre care v-am vorbit la început. Cu ceva controale precum cele din aeroport la intrarea în Spațiul European... Filmul te trimite în zona orașului Timbuktu din Bali unde doar femeilor rebele li se mai permite să nu își acopere toată fața și bărbaților rebeli să poarte pantaloni largi mai jos de genunchi... O lume pe cale de dispariție în care bunătatea e înlocuită de violență... După film am parte de o plăcută revedere și discuție cu o fostă colegă de liceu și un prieten ecolog cu care nu am mai vorbit de niște ani buni și de la Universitate parcă nu aș merge acasă... Ajung cu o prietenă într-o scurtă plimbare prin Piața Drapelului de lângă fântâna Sărindar a Cercului Militar. Câteva poze, amintiri și unghiuri noi și apoi spre casă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu