La stâna din Neamțului 6-7.12.2014

Colegi de tură: Staicu Dumitru (Mitică), Cezar Partheniu

Nu aveam chef să stau acasă și, fiindcă mai stau doar două săptămâni în țară înaintea unei ieșiri de ceva durată în afară, vroiam o tură în stil clasic pentru grupul cu care am mers în ultimii ani. Din acel grup l-am găsit doar pe Mitică disponibil și am convenit cu el să vină de vineri seara la mine și să plecăm amândoi sâmbătă dimineață (e mai ușor așa fiindcă altfel pentru el ar fi durat mai mult transportul stând în afara Bucureștiului). Planul nostru e destul de simplu: să mergem la una din stânele de sub Unghia Mare, Orjogoaia, vreuna din stânele de sub Vârful lui Petru, cea de sub Paltinu din Neamțului sau cea de sub Clăbucetul Azugii. Rămâne să stabilim unde mergem în funcție de condițiile  meteo.

Ziua 1 - sâmbătă 6.12.2014 ("La mulți ani" pentru toți Nicolae, Nicolete etc)

Cu Mitică ajungem sâmbătă dimineață cu regio clasic în Azuga (9.35). Pe drum eu recuperez somnul o bună parte din traseu și înainte de Sinaia schimbăm câteva studente la master la geografie care au coborât pentru o cartare în zonă. Mitică updatează statusul pe facebook și pornim spre negurile de pe creasta Neamțului. 

Mergem prin toată Azuga având Coștila și Caraimanul însoriți în spate și apoi continuăm pe valea Azugii pe drumul forestier. Mai fusesem pe valea Unghia Mare în alte două ture și știam unde trebuie să ieșim la dreapta pe valea amintită. Nu mai știam exact distanța (am considerat aseară că nu e nevoie de GPS deși mai jos veți vedea că am fi avut nevoie)!

După circa cinci kilometri și câteva momente de îndoială (fiindcă tot sunt poduri și drumuri la dreapta, dar la nici unul nu scrie Unghia Mare) ieșim la dreapta pe drumul forestier de pe valea Unghia Mare. Avem urme de mașină bune doar până la casa de vânătoare aflată vreo două sute de metri mai sus pe drum. Până acolo vedem un panou pe un copac pe dreapta drumului unde scrie că exploatarea e permisă prin nu-știu-ce contract până la 15 decembrie 2014. Serios? Chiar atunci să se oprească din treabă când e să fure din păduri? Începem să facem urme, înainte de primii copaci lăsați la drum ne oprim pentru o prăjitură și o cană de ceai fierbinte și continuăm pe drum. Recunosc urcușul pe care am mers cu Emil Engel în altă tură pe Unghia Mare, mergem tot pe vale, după 3,1 kilometri intuiesc pe stânga un vâlcel/culoar (studiat pe Google Maps) care ar trebui să ducă la stâna de sub Unghia Mare și mai mergem vreo sută de metri. De notat că în spate spre Clăbucetul Azugii avem insule de soare și în față spre Orjogoaia e o mare ceață și negură. Noi tot în față mergem! Trebuie să găsim pe unde să urcăm la stânga mai ușor. 

Cotim la stânga și urcăm prin pădure destul de abrupt. Mitică intuiește poteca în față și eu merg pe urmele lui. Are mai multă energie decât mine (eu, moșarul :D)! Urcăm prin niște luminișuri (nu pot fi numite poieni), în scurte serpentine Mitică își face loc printre copaci și ieșim la golul alpin al Unghiei Mari. 

În sus e ceață deasă și Mitică parcă ar merge la dreapta. Hai un pic la stânga să vedem de stână! Intuiția și curiozitatea mea sunt bune. Văzusem niște poieni spre stânga și vroiam să le cercetez. Chiar după ce urcăm un mic delușor îl aud pe Mitică: "Vezi stâna?" Prin ceață se vede stâna așezată pe un punct mai înalt câteva zeci de metri mai în față. De bucurie mergem la stână și o studiem pentru o posibilă ședere aici. Ar fi un loc acceptabil de stat de nu ar zdrăngăni tablă tot timpul. Mâncăm în prima cameră, lăsăm niște coji de portocale să îmbunătățească mirosul și la 14.30 (după 40 de minute de stat aici - când au trecut?) ne zicem măcar să mergem la Orjogoaia. E prea devreme să stăm aici!

Hai spre Orjogoaia pe curbă de nivel! Mergem puțin spre sud și prin ceață ne cam pierdem. De câteva ori ne sugerăm unul altuia să tot urcăm în stânga spre Unghia Mare. Eu mereu cam vreau să mai mergem pe curbă de nivel fiindcă e prea repede să mergem spre vârf. Uite un picior în sus fără zăpadă! Hai pe el (acord comun)! Mergem spre stânga pe picior și ne pierdem total. Viscol, vânt, pene de gheață, adieri dinspre dreapta noastră (de fapt ce o fi dreapta asta, nu știm)! Tot în sus că e bine! De fapt ne zăpăcim și mai mult și nu mai știm pe unde suntem. Ce bun era acum GPS-ul... Urcăm, tot urcăm! Mie mi se pare după poziție că am trecut de curând de vârful Unghia Mare fiindcă așa îmi aduc aminte de el: un vârf separat de creasta principală unit printr-o șa nu prea adâncă! Continuăm peste șa și mai urcăm puțin de ni se pare că am ajuns în creastă! Bine dar tot nu știm clar unde suntem! Am mai făcut o dată greșeala cu Emil tot cam prin locul ăsta... Unde ne pare creasta facem dreapta și tot pare să urce... De fapt noi cotisem la stânga spre nord fără să ne dăm seama... Tot urcăm, clar suntem în altă direcție decât Orjogoaia! Dar încotro? Eu bănui că am luat-o spre nord spre Ștevia, Rusu și Neamțu. Doar așa ca idee de vreme, uite cum părea un urs în fața lui Mitică...

Hai să mai urcăm! Chiar așa fără să știm unde mergem. Fiecare e cu gândurile lui. Mitică tot insistă să urcăm cât mai sus, eu cam am îndoieli că suntem bine. Important e să rămânem împreună și să cădem de acord asupra traseului. În fond, orice ar fi, important e să fim împreună! Când începe să se întunece (cam pe la 17.20) eu n-aș vrea să mai urcăm așa fără nici o posibilitate de localizare. Hai la stânga pe sub culme! Ar trebui cumva să coborâm undeva spre vreo vale. Indiferent cât ne-ar lua să ajungem jos, știm că mereu urmând un curs de apă te duce la civilizație. Chit de-ar fi să mergi toată noaptea! Cotim un pic la stânga pe sub vârful ce părea mai înalt și Mitică nu prea agreează direcția propusă. Ne întoarcem câțiva pași și Mitică se bucură de niște urme de oameni. Doar că sunt ale noastre :(! Ne întoarcem câțiva metri pe ele spre partea cealaltă a culmii (care o fi aia!) și iarăși propun coborârea. Suntem de acord cu asta și cotim la dreapta în jos prin niște poieni vizibile. Chiar de se întunecă, pădurea și golul alpin încă ne ajută să mai vedem câte ceva. Coborâm cu atenție poienile înclinate (de fapt noi suntem sub vârful Neamțu) până la pădure. Acum că nu știm unde suntem, atât ne-ar mai trebui o alunecare pe zăpezile astea înclinate... 

La marginea pădurii mai mergem puțin printre brazi pe mici culoare și când ajungem chiar între brazi ne oprim să ne punem frontalele. Nu mai merge prin pădurea deasă de brad prin care nu ne place deloc să mergem! Nu avem ce face. Supraviețuirea e pe primul plan! Continuăm printre/pe sub brazi și ceva mai jos în ultimele poieni vedem că se pornește în jos un vâlcel/pârâu. Asta e, îi urmăm valea orice ar fi! Știm că munții ăștia nu sunt așa de abrupți ca să avem săritori și știu că putem coboră pe firul apei. Trebuie să ne scoată undeva! Asta e o lecție din cele de supraviețuire învățate acum mult timp! Tot la vale pe vâlcel pe lângă apă sau prin apă (uneori nu avem altă posibilitate)! Sunt zone în care pereții vâlcelului sunt atât de apropiați că îi atingem cu mâinile întinse în lateral! Ajungem într-o zonă cu multe căzături/lemne în toate direcțiile posibile și imposibile și trebuie să coborâm cumva. Cu grijă mărită fiindcă ne intră picioarele printre crăci și clar nu ne trebuie o entorsă sau o luxație în momentele astea, trecem de zona asta, mai mergem pe pârâul îngust și ieșim la un drum. Civilizație! Răsuflăm ușurați! Pe culmea din față se văd lumini. Ce or fi? Mitică e de părere că e antena de pe Urechea. Cum se tot schimbă culorile chiar nu ne putem da seama ce este. 

Coborâm pe drum, vedem pe stânga un coș de gunoi și un panou cu trusa de prim ajutor și ne bucură toate semnele astea. Clar suntem aproape de oameni.În câteva sute de metri vedem lumini și o casă. Fericire maximă! Aveți idee cât poate să te bucure o lumină? Înseamnă că acolo sunt oameni care știu locurile. Și e și ceva căldură! Măcar aflăm unde suntem! Mergem acolo unde se vedea pe geam un televizor aprins. Șansa de a da de oameni e 100%!

În ușă ni se spune că suntem la cantonul silvic Ștevia. "Ștevia?" repet eu uimit! "Da, Ștevia!" Mi se clarifică totul în cap. Mitică îmi mărturisește mai târziu că i-a luat ceva să se dumirească unde suntem. În gând mulțumesc rapid Divinității pentru luminarea noastră și întreb de un loc unde să punem izoprenele și sacii. Până la urmă cei de acolo se sfătuiesc și stăm la ei. Intrăm, ne încălzim un pic, ne încălzesc cu un calorifer electric o cameră a băieților care taie lemne (acum sunt în oraș, vin mâine pe seară). Ne îmbie cu o cană de vin fiert și cu câte două sarmale. Chiar de eu nu mănânc carne și Mitică ține post, nu poți refuza omul care îți face o binefacere! În gând ne cerem iertare și mâncăm cu poftă după ce ne schimbăm cu haine uscate. Ne lămurim la o gură de palincă unde suntem și cam unde am greșit și ne bucurăm de niște comedii cu Mister Bean și cu câteva secvențe dintr-unul din filmele din seria "Singur acasă". Îmi aduc aminte cu voce tare că ceva de genul ăsta am făcut anul trecut cam la aceeași dată la Gârbova. Tot vin fiert, tot "Singur acasă"... Atunci am avut senzația de Crăciun, și acum e cam la fel. Cu sărmăluțe :D... Lux! Pe la 21.30-22.00 ni se cam închid ochii și mergem la somn. Adormim buștean (eu cel puțin) cu gândul la ziua fenomenală ce tocmai se termină! Mitică s-a trezit de câteva ori peste noapte să mai întoarcă hainele să se usuce pe calorifer. Deși am pus bocancii sub soba de la baie, până dimineață nu s-au uscat decât parțial.

Ziua 2 - duminică 7.12.2014

Duminică dimineață ne trezim în camera călduță și destul de întunecată. Dacă nu ieșeam pe hol, nu ne puteam da seama că s-o luminat de ziuă! Mâncăm de dimineață, mulțumim pentru găzduire, le spunem oamenilor că mergem pe drumul lui Ceaușescu (cantonul silvic o fost construit pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, de unde și ideea lui Mitică de a denumi tura asta "Pe urma foștilor tovarăși conducători!"). Ieșim în valea Azugii și pornim pe valea Azugii în sus vreun kilometru (9.10). Trecem pe lângă vila lui Ceaușescu (care acum aparține SIE și e totul încuiat cu lacăt) și mergem mai departe tot în amonte.

La vila Trifoul patroana ne îndeamnă să intrăm și îi zic că doar ce am plecat. Două poze și până la urmă intrăm puțin. Îi amenajată foarte fain și modern și simt cumva Austria/Elveția turistică aici. Cu influențe românești bineînțeles, dar e de apreciat ce au făcut aici de când au deschis acum doi ani și jumătate pentru turiști (pot fi găsiți pe internet)!

După vreo 200 de metri facem stânga pe un drum forestier și vedem marcajele TA. Curând intrăm în pădure la dreapta pe poteca lui Ceaușescu (leagă valea Azugii de cabana Susai). Urcăm lejer (față de plimbarea de ieri :D!), mai povestim una-alta, mai facem ceva poze și altitudinea crește sensibil.

După serpentine urmează o poiană/șa din care se văd prin cețuri Colții Bucegilor. Cum s-ar zice, Bucegii ne-a arătat Colții (copyright Mitică).

Pe culmea ce urcă spre Susai avem parte de câteva momente de separare a pământului de pădure printr-un val de ceață plăcut. În față e chiar la rădăcinile brazilor, în spate e undeva pe la 10-15 metri înălțime!

Înainte de ieșirea în poiana Susaiului Mitică vede un brăduț și pe loc îi vine ideea de a-l lua acasă. În timp ce îi lua pământ pentru rădăcină (să aibă și în ghiveci/grădină ceva de la el de acasă), trei câini coboară curioși spre noi. Nu fac nimic, doar nu știu ce se întâmplă! "Eh, uite noi am găsit aici niște oase și vouă nu vă dăm :D!" Îmi scoate și mie un brăduț care pe seară își găsește ghiveciul acasă. Tare frumoși sunt copilașii sus în rucsac! Cât scoatem brăduții din pământ apare un tip Adrian pe la vreo 50 de ani. Intră în vorbă cu noi despre starea potecii pietruite și din vorbă în vorbă ne spune că e de la Club Alpin Brașov și descoperim că avem multe cunoștințe comune. E și normal, lumea Muntelui nu e chiar așa de mare! Venise cu niște prieteni cu mașina la Susai. Ne salutăm cu bine, el se întoarce la cabană și noi trecem pe lângă cabană. Acum hotelul e închis și doar cabana/sala de mese din prima parte a poienii e deschisă... Trecem pe lângă Susai și continuăm pe drumul de mașină. Nu mai fusesem pe aici! 

Lui Mitică îi pare să coboare spre Limbășel și ar vrea să ne întoarcem (așa mersese el acum vreo două luni)! Și asta tocmai acum când am coborât destul! Mai mergem puțin și lăsăm drumul de Limbășel în stânga, urcam la separarea BR de CA și continuăm pe drumul de mașină până la Predeal prin ceață pe niște serpentine lungi. 

Pe străzile arhicunoscute ajungem la gară la 14.30, vizăm biletele pentru întoarcere, mergem la o cramă pe care o știa Mitică (doar ne uităm ce sortimente au și îi spun vânzătoarei ca am fost mai în toamnă la Pietroasele înainte să culeagă strugurii!), ne luăm câte ceva de la un supermarket (niște femei nu reușesc să ne convingă să le cumpărăm coșulețele cu flori de munte!) și la 15.30 (cu un sfert de oră întârziere de la Brașov!) pornim cu R3006 spre București (circa 19.00 în loc de 18.20). Și de aici fiecare spre casă!

Tare faină o fost tura cu toate pierderile nostre prin cețurile Neamțului, cu găsirea stânei de sub Unghia Mare, cu bucuria găsirii unor oameni și a unor lumini binefăcătoare, cu drumurile vechilor tovarăși conducători și cu o variantă nouă (pentru mine) dinspre Susai (prima cabană la care am fost dus de tata) la Predeal. Și nu în ultimul rând (de fapt asta e principalul) cu încrederea pe care ne-am dobândit-o în noi și în Divinitatea care (nu doar o dată) ne-a ajutat să ieșim cu bine din neant! Cu siguranță trebuia să fie așa ca să ne întărească încă puțin!

Namaste!