RT Platourile Talei 26.12.2010

RT Platourile Talei 26.12.2010

Colegi de tura: Simona Pop, Andreea Ciobanu, Emil Engel, Cezar Partheniu

Ce mi-as fi dorit sa fiu ambele zile din we prin muntii dragi! Am gasit o solutie de compromis: prima zi de Craciun este destinata familiei (in fond sarbatoarea nasterii Domnului este o celebrare a bucuriei si caldurii care se raspandeste in cei care stiu sa iubeasca din tot sufletul si neconditionat: familia!) si a doua zi va fi undeva in cealalalta familie a mea formata din Muntii nepretuiti si darnici (imi aduc aminte dintr-o carte citita recent de Zeita Mama a Muntilor si Muntele Muntilor - parintii tuturor muntilor de pe acest Pamant)!

La inceput am gasit un singur coleg si prieten de munte care e gata oricand sa mearga "acasa": Emil! Vorbesc cu el si imi propune platourile Talei unde a mai fost de cateva ori si mereu a fost impresionat de aceasta tainica zona subcarpatica. Printre mesele din ziua Craciunului reusesc sa vorbesc cu Andreea si imi confirma ca a venit in Bucuresti pentru a merge duminica spre taramurile verzi-albe ale muntilor. Simona e incantata de idee si iata ca avem un grup ideal pentru o plimbare de relaxare alaturi de prieteni si de bunul Dumnezeu prin tot ceea ce e in jurul nostru.

Duminica dimineata ne intalnim la 6.00 in Gara de Nord si pornim la 6.26 spre Sinaia fara a avea tinta fixata definitiv. Abia percepem trecerea timpului in avantul discutiilor vesele si ne trezim ca suntem in Breaza Nord de unde pleaca drumul spre satul Talea. Coboram in gara (8.40) si dupa cateva poze de grup incepem sa urcam cei 4 km (teoretici) spre Talea.

Din gara ne intampina niste balti inghetate care ne arata ca avem ceva grade sub zero. Urcam cu mult chef de mers pe sosea vreo 500m si apoi facem stanga pe Drumul Talei urmand indicatiile unor localnici si amintirile lui Emil. Asfaltul acoperit de gheata urca destul de abrupt in serpentine unde abia vezi daca vine vreo masina din fata! Casele traditionale din lemn sunt destul de rare si suntem de fiecare data incantati cand vedem cate o casa din lemn (ne aduc aminte de case din Elvetia, Norvegia sau Austria si, de ce nu, de fainele sate ascunse in muntii nostri binecuvantati). Iesim din localitatea Gura Beliei (asa s-a numit pana nu demult si gara Breaza Nord) si pastram pe moment linia asfaltului. Soseaua urca pe o culme pe care o va strabate spre satul Talea, sat ascuns intr-o padure destul de deasa vara. In stanga noastra plaiurile se coboara in vai impadurite si ascund privirilor zarile indepartate. Vedem in fata o serpentina mare gen Transfagarasan si hotaram sa o scurtam pe un drum forestier facut din urmele vagi ale unor carute. La un moment dat avem prilejul de a trece pe langa un singuratic copac ce se mentine cu strasnicie in poiana larga (ca tot ziceam de strasnicie, imi aduc aminte de refugiul superb Strasnoto Ezero din Rila unde peretii se ridica aproape vertical dupa lacul omonim - strasnoto=groaznic).
Cam pe la ora 9.45 reintram in drumul asfaltat si suntem intampinati pe dreapta de o troita sfanta si de o casa ridicata pe "teren privat" in stanga. Casa e un fel de kitch care deranjeaza privirile. Suntem pe culmea despadurita si vedem cum drumul merge pe partea din stanga a varfului urmatorului deal. Inainte de curba spre stanga, propun sa scurtam soseaua prin dreapta pe sub gardurile caselor si ideea imi e aprobata de grup. Incepem sa coboram usor pe poteca de tara care pe alocuri are niste limbi de gheata. Mergem pe sub garduri si in dreapta vedem doua porti de fotbal.
"Daca luam mingea aia dezumflata de mai devreme, faceam o miuta!" Trecem un paraias semi-inghetat si apoi primul gard peste un lemn pus special pentru trecere. De aici vedem un culoar printre curti si incepem sa urcam pe el. De fapt noi eram in spatele curtilor oamenilor si vom vedea asta un pic mai tarziu.
Urmam o vaga poteca ce ne urca incet peste cateva garduri prin terenul arat din spatele unei case din Talea. Cand ajungem la capitele din spatele curtii, toti dulaii din acea curte si din vecini incep sa latre la noi si ne opresc din drum. Cautam in zadar sa intram prin vreuna din curti. Toate sunt pazite si aproape nu e cale de trecut prin curtile din dreapta. Emil si Andreea merg putin spre stanga si gasim un gard mai mic si o casa in constructie nelocuita dupa acest gard. Trecem pe aici si o vecina ne spune de dupa gardul ei ca putem iesi linistit la drum. Ii multumim si pentru cateva minute beneficiem de dependintele/utilitatile respectivei case (intelegeti voi detaliile :D). Iesim prin poarta larga la drum si incepem sa mergem spre mijlocul satului.
"Incolo e spre centru?" "Da, tineti-o tot asa!"
In centru aflam ca avem microbuze de intoarcere cel tarziu la 15.30 si ni se pare prea devreme. Multumim satenilor de la bar pentru indrumari si aflarea orelor pentru microbuz si incepem sa urcam prin zona rustica a satului Talea (11.15). E un amestec foarte fain de case noi, moderne si soproane vechi din lemn si varuite intr-un alb aproape imaculat (care tinde spre albul pur al paturii de zapada pe care o dorim!). Peste mai putin de 15 minute de urcat pe drumul principal serpuit (la un moment dat Emil se intalneste cu un vechi prieten si ne propune sa ramanem la el in curte sa mancam), iesim din sat pe langa niste rezervoare de motorina fixate pe o platforma stabila sapata in stanca si pe langa niste butuci taiati care nu ne fac deloc placere (11.45). Gasim o curba de nivel deasupra drumului forestier si dupa piciorul de deal din fata noastra coboram la drum si incepem sa urcam pe niste urme de tractor in stanga. Emil ne spune ca si mai pe jos (pe unde era el) tot acolo ajungem si pana la urma urca si el langa noi (restul din grup). Drumul continua pe muchie printre ultimele garduri.
Tinem drumul forestier care ne ofera in toate directiile peisaje inedite. Mi se parea ca pamantul s-a transforma intr-un ocean imens care isi valureste luciul de apa in jur. E ca si cum ai naviga si valurile provocate de alte barci sau doar de vietatile marii ti se lovesc cu gingasie de prova! In fata-dreapta vedem platoul inzapezit al Bucegilor si in fata se zareste pe linia orizontului varful alb al Leaotei. Cam pe la ora 13.00 ne hotaram sa facem pauza de masa si ne asezam pe pajistea din dreapta drumului. Fiecare scoate din rucsacel ce a adus si intindem o masa pe cinste (asa cum se cuvine in a doua zi de Craciun). Dupa masa, ridicarea in picioare si pornitul mai departe se cam lasa asteptate. Infrangem "lenea" si ne strangem rucsacii pentru ca mai avem ceva de mers. Tinem drumul forestier care pare sa duca la niste colibe, casele-hambar in care stau doar cateva zile pe an oamenii care vin de jos din sat pentru cosit! Vedem un varf impadurit in fata noastra si cadem cu totii de acord sa nu mai urcam pana in punctul cel mai de sus al dealului. Ne facem un traseu in minte si pornim pe un forestier spre dreapta. Saua de dinaintea dealului este punctul in care vom lasa in stanga cateva platouri golase si din loc in loc cu cate o coliba acum parasita. Urcam un pic prin padure pe o limita de canton silvic (BR verticala fara margini rosii) si apoi drumul face dreapta pe culme. In curand iesim intr-o prima poiana despre care Emil are impresia ca e poiana mare pe care o vazusem mai devreme si ca urmare, propune coborarea prin poiana. Eu optez pentru a traversa poiana si apoi sa coboram pe langa liziera padurii. Ne grupam in mijlocul poienii cu putin inainte de un adapost-stana parasit si neacoperit.
De aici abia zarim liziera padurii pe care vroiam sa coboram si ne indreptam spre ea. Ceata ne cam da de furca fiindca abia vedem la 50-60 m in fata. Tapsanele insa nu ne tradeaza si ne arata pe unde trebuie sa coboram pana ce dam de un drum forestier care merge pe curba de nivel (sau cel putin asa ne parea noua). Firul de apa care ne-a dus la drum trece pe sub drum printr-o conducta amenajata anul acesta. Conducta-pod are drum si spre stanga si spre dreapta (14.10). Gandim ca in dreapta am ajunge in Talea si ar fi prea aproape. Ni se parea ca avem de trecut cateva picioare de munte care nu ne vor face placere. De comun acord pornim spre stanga in speranta ca vom incepe sa coboram spre Comarnic sau cel putin spre o ferma pe care o vazusem mai devreme pe vreme buna. Peste un sfert de ora dam de o cabina-remorca a padurarilor si de un tractor folosit pentru tractat butuci mari. Nu e nimeni pe aici si parca drumul tot incepe sa urce. Suntem destul de nedumeriti incotro mergem si eu am increderea ca mergem spre Comarnic unde planuisem sa ajungem.
Drumul tot urca si la un moment dat in jurul orei 15.30 vedem in fata noastra un grup mai mare de oameni si cateva masini. Oau, credem ca am ajuns la civilizatie! De fapt era un grup de padurari care iesisera la vanatoare de mistret. Nu au avut succes deloc datorita cetii si s-au hotarat sa se intoarca in Comarnic. Ne-au spus ca mai sunt 14 km de drum si ca, daca vrem, putem sa mergem cu ei cu masinile. Am stat cateva secunde pe ganduri si am acceptat propunerea fiindca altfel ne lua prea mult sa mergem pe forestier prin ceata si umezeala. Ne-am urcat in spate in camioneta unui papuc si pana sa plecam , unul dintre vanatori ne-a intrebat daca nu vrem sa tragem cu pusca.
"Da, vreau :D", le raspunde Simona si la indicatiile lor tinteste intr-un brad si trage cu incredere. Reculul nu a fost prea mare si i-a placut extrem de mult. Eu am experienta unui recul puternic la vanatoare si refuz sa trag si eu (desi stiu ca nu mi se poate intampla nimic grav). Coboram cu masinile destul de incet sa nu ne zgaltaie prea tare pe drumul cu gropi cateodata chiar mari. Drumul ii e total necunoscut lui Emil si ii naste dorinta de a veni aici pe vreme buna pentru a admira peisajele de padure inca nedefrisata. Aflam de la un vanator ca nu va mai fi mult pana ce defrisarile vor goli si aceste dealuri partial virgine. In 40 de minute ajungem in Comarnic pe malul drept al Prahovei. Aici coboram din masina si le multumim vanatorilor pentru ajutor. Le promitem ca o sa mai ajungem candva in zona si trecem Prahova pe un pod asfaltat si bun. Avem indicatii ca la dreapta putem iesi la ocazie in DN1 si la stanga este gara. Facem stanga spre gara pe "drumul spre nicaieri" ("road to nowhere" cum l-am denumit instantaneu). La un moment dat pe dreapta vedem un zid-ruina, urma a vechii fabrici de var din Comarnic.
Urmand indicatiile vanatorilor, dupa urmatorul pod tinem tot inainte si apoi la dreapta trecem calea ferata spre DN1. Avem suficient timp pana la tren si ne luam cate o gogoasa de la o patiserie unde ne-am oprit de nenumarate ori in drumul spre munti. Ne intoarcem la gara si cam pe la ora 16.30 ne luam bilete pentru personalul care ne va duce in Bucuresti. Cum mai e timp destul, iesim din gara si ne vine pofta de un vin fiert. Nimeni nu stia unde putem beneficia de cate o cana de vin si am intrebat chiar politistii care dirijau circulatia la singura trecere de pietoni din Comarnic. Intai au ras cand au auzit intrebarea ("Pai tocmai noi sa stim?") si am gasit pe dreapta la primul restaurant (politistii nu au stiut sa ne spuna nimic concret). Am stat la povesti "la o cana cu vin" pana pe la 18.40 cand am plecat spre gara. Personalul vine la timp si la 19.07 ne gasim locuri si stam la alte povesti/sporovaieli pana in Bucuresti (21.24). Ne multumim reciproc pentru companie si ne raspandim fiecare pe la casa lui cu promisiunea ca vom merge si in alte ture.

A doua zi de Craciun a trecut in bucuria de a ne afla in muntii dragi intr-o companie extrem de placuta si vesela. S-o tinem asa tot timpul!