Øykjafjell este tinta pe care mi-o propusesem initial acum vreo 2 saptamani. Atunci ma uitasem bine pe harta pe care am gasit-o la finele turei dupa coborarea de pe Sulken. Asa ca acum planul meu era sa urc prin Alsvik si sa cobor spre Noredalen. Uite o harta limitata la zona in care m-am plimbat astazi.
Plecarea a inceput ca de obicei cu un autobuz 2 pana in Sandnes si apoi la ora 14.00 m-am suit in autobuzul 21 de Hommersåk (cu mentiunea ca la intoarcere trebuia neaparat sa prind autobuzul 47 dupa ora 19.00 spre casa). Am facut 10 minute cu acesta pana la statia comuna spre Alsvik, Hagafjellet (vedeti intr-o tura anterioara), Paradisskapet (iarasi gasiti locul in 2 ture anterioare) si Furenes. De aici incepe plimbarica mea de explorare. Stiam ca am vreo 3 km de mers pe asfalt si am pornit vesel la drum. Totusi imi doream sa scap de distanta asta pentru a fi cat mai repede pe munte. Dorinta mi s-a implinit repede si a oprit un norvegian de vreo 50 de ani. M-a luat in masina pana in Alsvik si in norvegiana mea la un nivel de incepator, am reusit sa ii spun ce vreau sa fac si sa ii inteleg explicatiile date. Inainte de Furenes m-a lasat la un drum lateral si el s-a intors acasa. Dupa explicatiile lui, am mers vreo 500 de metri pana la o parcare si apoi trebuia sa gasesc harta de mai sus. Pana sa o vad am ocolit un pic spre stancile din stanga ce imi pareau destul de interesante. Mi-am dat seama imediat ca am gresit drumul si am revenit la harta si punctul de plecare in traseu. Pe lacul Floen din dreapta un grup de 7-8 norvegieni tocmai se urcasera in caiace si vasleau spre o mica insulita din mijlocul intinderii de apa.
Practic la 14.40 intru pe traseul marcat spre Øykjafjellet. Marcajul este destul de slab, dar poteca te duce exact unde trebuie. Cu un pic de orientare pe teren, nu e absolut nici o problema. Urc la inceput prin padurea de mesteceni care lasa sa se intrevada din cand in cand cate un pinten pietros de cateva zeci de metri. Traseul este fain si linistitor si urca incet incet pe firul unei vai. Surpriza mare vine putin dupa altitudinea de 200 de metri cand ma trezesc intr-o pajiste alpina. Aici indentific pe harta varfurile de langa mine astfel: in fata este varful Høgås de 246 de metri, in stanga este un varf interesant si fara nume de vreo 185 de metri si in dreapta in capatul pajistei se inalta Duelifjellet pana la 262m.
Aici ma gandesc ca nu conteaza prea mult ca sunt in criza de timp. Pot face o escala pe aceste trei varfuri. Sunt nevoit sa sar un gard si urc prin pajiste spre zidul de piatra al Duelifjellet. Dupa ce mai sar o data gardul ca sa ies din ingradirea din poiana/pajiste, incep sa urc pe grohotisul acoperit de muschi si apoi prin padurea destul de rara pana ce ajung la un perete surplombat de vreo 5-6 metri inaltime. Miros o poteca in stanga pe sub stancile pe care se arunca in van cateva picaturi de apa. Clipocitul lor ma atentioneaza si incerc sa le surprind intr-o poza. Intr-adevar dupa vreo 20 de metri in stanga se face o spartura in perete si ma furisez prin ea pe treptele destul de clare. De aici mai urc cateva zeci de metri si ma aflu pe Duelifjellet (in 10 minute de la hotararea devierii traseului). Fac 2-3 poze si revin in pajistea de care v-am povestit sarind vreo doua trepte stancoase.
Varfuletul din stanga parea la fel de interesant si m-am indreptat spre el peste un alt grohotis imens care se inchide intr-un mic valcel. Cativa pasi in valcel si ajung pe platoul de varf. Coborarea am facut-o exact pe drumul pe unde am urcat.
Mi-a mai ramas un singur varf inainte de tinta finala, Høgås. Pe acesta il abordez pe sub un alt perete aflat in partea stanga (cum ma uit de la intersectie). In loc sa urmez semnele, trec printr-o mlastina si imi croiesc drum pe o potecuta abia vizibila. Urc un pic prin padure si ma aflu la baza unul perete care imi aminteste de Sirul Stancilor din Piatra Mare. Doar ca acum sunt doar vreo 15 metri inaltime si in vreo suta de metri se termina peretele. Printr-o taietura a acestuia urc deasupra lui si vad ca mai am de trecut inca un perete mai mic. Il ocolesc pe acesta prin dreapta si, printre stanci ma furisez pana la momaia de pe varf (16.00).
Varfuletul asta e mai mic, dar imi face imensa placere sa fiu aici. Parca simt ca sunt doar eu si Dumnezeu, sau altfel spus doar eu si Natura. E tare placuta senzatia de a simti ca esti o particica din intreg. Ma uit pe harta si vad ca am un picior al varfului care pare sa coboare mai lent spre Nordlandstjorn, lacul ce ma desparte de Øykjafjell. Cobor prin padure sarind de cateva ori de pe un jneapan pe altul si ajung printr-o zona umeda in saua aflata la capatul cel mai de sus al lacului.
Aici vad un drum care urca tot inainte si am impresia ca sunt la intersectia de pe harta. Pornesc in sus gandindu-ma ca ma intorc pe alt drum aflat putin mai in stanga. De fapt putin mai tarziu imi dau seama ca impresia era total gresita si drumul de intoarcere este mult spre dreapta dupa peretele care coboara de la mine pana la lacul Nordlandstjorn. Tin piciorul de munte pe care se inscrie poteca si urc observand din cand in cand cate un marcaj. Dupa cateva trepte stancoase prin care se furiseaza poteca, ajung la un platou unde mi se clarifica in totalitate harta din minte. Aici gasesc marcajul pe care imi propun sa cobor spre Noredalen. Pana pe varf mai am o aruncatura de bat si ma gandesc ca nu are sens sa ma opresc acum. Urc pe poteca ce in 5 minute ma duce in punctul cel mai inalt al varfului Øykjafjellet la 372m la ora 16.40.
Imi fac eu socotelile legate de timpul disponibil si vad ca pot sta 10-20 de minute aici. De fapt era si normal si intrat in obisnuinta acest lucru. Mananc o conserva de peste, niste paine si 2 mere si imi pun in aparatul foto cateva peisaje din jur. Cu astea voi ramane toata viata in minte. Imi salut locul care m-a gazduit pentru o scurta perioada de timp si picioarele isi schimba brusc directia. In loc sa imi urmaresc planul de mai devreme, ma las dus pe o potecuta ce coboara de la varf spre vest. Cobor printr-o mare de jnepeni care se termina la radacinile unei paduri de foioase. Ma afund printre copaci si in foarte putin timp vad ca aceasta se termina brusc si in fata mi se deschide o poiana mlastinoasa. Pe unde sa o iau eu acum? Ochesc o deschizatura in padure in dreapta si aceasta ma duce pe terenurile cultivate ale oamenilor. Foarte bine!!! Inseamna ca am ajuns un pic deasupra localitatii Kjosavik care ma desparte de Hesthammaren, un impunator platou ce culmineaza cu un varf de 472m. Poate alta data ajung si acolo, chiar daca e nemarcat!
Imi gasesc drumul pe niste urme de tractor care ma duc la drumul asfaltat in circa 10 minute. Peisajul este mirific si fiecare varfulet se ridica intre terenurile cultivate de sub peretii lui. Sunt convins ca peisajele de acest gen imi vor aduce aminte mereu de Norvegia!!! Acum ce sa fac? Am o ora si jumatate pana la masina si ma cam plictisesc pe asfalt. Nici timp de alt varf nu mai am si ma hotarasc sa merg 2-3 km spre Sandnes ca sa mai castig ceva timp si imagini. Ajung si trec de Noredalen (loc cunoscut de acum doua saptamani) si mai merg vreo 500 de metri pana la urmatoarea statie de masina. Vad ca autobuzul meu vine cam pe la 18.10 de la Sandnes, merge pana in Lauvvik si apoi se intoarce in Sandnes. Imi zic ca pot sa il iau in sens invers si ma intorc dupa aia cu el spre casa.
Astept vreo 10 minute si apare ca din senin singurul autobuz care face cursa astazi. De retinut ca 1 mai se sarbatoreste si aici in sensul ca absolut toate activitatile au program de duminica (si autobuzele, si magazinele - inchise, orice...).
Autobuzul merge pe Høleveien printre muntii mici si frumosi de care va tot povestesc, depaseste intersectia spre Hommeland (despre care ati citit in povestirea de we trecut pe Selvikstakken), coboara prin Høle si Ims si, dupa o scurta rataceala pe niste stradute inguste din Ims, ajunge la cheiul Lauvvik (16.50). Soferul imi spune ca sta o jumatate de ora pana dupa primul ferry si am ocazia astfel sa fac ceva poze spre Forsand si intrarea in Lysefjord. Citesc pe un panou ca aici (Lauvvik) se faceau in vechime constructii din pietre care aratau locurile de intrare in munti.
La 19.20 autobuzul porneste spre Sandnes. Eu mai incerc sa mai fac cateva poze din mers si imi reusesc destul de putine. Peisajul este de vis si pozele astea arata doar o mica parte din ce e pe acolo.
Din Sandnes prind un autobuz 3 care ma aduce acasa cam in jurul orei 20.45. Le multumesc muntilor, vremii si tuturor celor care si-au dorit doar fericire de ziua internationala a muncii si ma retrag obosit la somn cu gandul la tura urmatoare.
Imi plac mult descrierile tale. Si pe mine m-a fermecat Norvegia. Multe drumetii in continuare!
RăspundețiȘtergereveteranul1