Ce bucurie pe mine ca a venit sfarsitul de saptamana si ca pot sa fac o plimbare mai lunga prin zona. Il rog de vineri seara pe colegul meu sa facem schimb de abonamente de autobuz (cu al lui pot merge pe o zona mai intinsa) si ma hotarasc sa ajung pe varful Mastravarden din "masivul" Kollberg de pe insula Mosterøy (cca 150m altitudine). Insula e situata la nord de Stavanger si face parte din insulele pe care se poate ajunge cu autobuzul din Stavanger (Bru, Åmøy, Mosterøy, Klosterøy cu manastirea Utstein despre care v-am povestit alta data si Rennesøy despre care v-am spus in alte ture).
Reusesc sa ma trezesc pe la 10.00 si nu stiu ce fac ca vad ca ceasul a trecut de 11.30, ora care ma face sa ratez autobuzul 10 din centrul Stavangerului spre Rennesøy. Asa ca pe la 12.30 iau un 3 spre centru si la 13.03 urc in 10. In 35 de minute ajung in Rennesøy (cca 13.40).
Ah uitasem sa va spun ca am schimbat tinta turei. M-am hotarat la varful proeminent de peste 200 de metri ce se vede pe Rennesøy pe dreapta imediat ce iesi din tunel. Nu-i stiam numele si asta nu m-a impiedicat absolut deloc sa merg.
Autobuzul m-a dus prin tunelele de 5,8 km pe sub Åmøyfjorden (233m sub nivelul marii adancime maxima) si Mastrafjorden (133m sub nivelul marii adancime maxima) pana in Vikevåg, punctu lde incepe a "expeditiei".
Chiar in statia unde am coborat am intrebat pe unde pot urca pe acel varf. Domnul intrebat mi-a raspuns ca sta chiar pe acel munte si s-a oferit sa ma duca cu masina. Si-a cerut scuze pentru pistolul si dezordinea din masina. Nici o problema din partea mea. M-a dus pana la jumatate si aici el cobora de fapt spre casa lui. Asa ca i-am multumit si am pornit singur in sus banuind drumul. Dupa cateva sute de metri pe strada asfaltata, vad niste urme de schiuri care urcau spre o sa la aproape 200 de metri. Erau de cel putin o zi dupa cat de acoperite erau de zapada. Incep sa urc pe ele si se evidentiaza un drum care ma urca in serpentine stranse pana in saua respectiva. Incep sa vad si urme de pasi si banuiesc ca e drumul bun. Mai sus dau si de urme de ATV care se opresc peste vreo 10 minute. Asta dupa ce m-au ajutat mult in zapada ce imi trece de glezna. Ma opresc des pentru poze in jur si chiar nu am de ce sa ma grabesc; abia pe la 7 seara se intuneca si planul meu pare destul de scurt.
La 14.05 ajung langa stalpul cu sageata in varf si cutia pentru caietul de varf. Citesc altitudinea pe stalp (197m) si temperatura (-3 grade Celsius), imi trec numele in caietul de varf impreuna cu aceste date si descopar in notite ca de la 1 ianuarie au fost doar 3 turisti straini aici (2 rusoaice la inceputul lui ianuarie si eu acum). In rest norvegieni!!! Urc pe varful Pilå de 217m si imi fac o poza in bataia vantului...
Parca il simt pe Sandu Bulgar langa mine (telepatie?) si ii dedic intreaga tura stiind ca acum este mereu pe poteci alaturi de muntomani (Dumnezeu sa-l odihneasca!).
Vad o momaie cu vedere spre Mastrafjorden si ma indrept intr-acolo. Ma bucur sa vad si marcaje turistice si, fiind destul de devreme, hotarasc sa merg dupa acea momaie spre Rennesøyhodnet, cel mai inalt varf de pe insula despre care am aflat cu bucurie de pe indicatoare.
Intru rapid in zapada pana la genunchi si ma gandesc la prietenii de la CAR Universitar Cluj care se lupta cu zapezile de pe creasta Pietrei Craiului.
Un bocanc imi face nazuri si simt umezeala in interior. E suficient de cald si frumos ca sa nu bag in seama acest amanunt. Vad o turma de oi ce se intorc interesate spre mine. Le ocolesc pe poteca si vad in dreapta marcajul in jos. Cobor vreo 20 de metri si identific drumul spre Fenes (gasiti harta detaliata mai jos un pic). Revin si urc spre varful Varden de 167m care imi ofera o panorama asupra insulelor din sud (14.55).
Merg mai departe pe marcajul abia vizibil prin zapada care imi urca deseori peste genunchi. Urmele sunt foarte slabe (de aproape o luna nu a calcat nimeni pe aici) si imi dau de furca putin. Cobor pe placi putin descoperite si dau de o vale plina de zapada pe care trebuie sa o depasesc. Ma incumet in firul vaii in zapada mare si apoi gasesc un valcel la cca 50 de grade care ma urca pe stancile de pe partea cealalta (cca 15.10).
Aici vad primele case si ma indrept spre ele. Dau de o ferma de vaci si animalele din curte se uita foarte ciudat la mine. Din experienta le evit sarind portile fermei si ma trezesc iarasi in zapada mare prin care inot incantat ca un copil. Revad poteca batuta care ma duce la lacul de acumulare Dalestemmen acum inghetat in prima jumatate de metru in adancime. Parcurg barajul si pornesc mai departe dupa marcaj.
Vad si prima harta care ma lamureste unde sunt si cam cat mai am de mers. Acceptabil pentru mine. Continui spre Rennesøyhodnet pe marcajele bine ascunse in zapada. Cred ca mai mult instinctul m-a dus pe drumul bun. Peisajele de iarna ma incanta la fiecare pas si ma opresc pentru poze. La finalul turei m-a uimit cat de multe poze am putut sa fac. Dau de o alta vale superba si plina de zapada. Dibui poteca ce urca pe partea cealalta pe o brana cu zapada in panta destul de mare. Cu grija la fiecare pas, parcurg brana si ma apropii vertiginos de ceea ce credeam ca e tinta mea cea noua.
Urmez poteca care ma duce prin stanga padurii ce parea varful dorit. Sap mereu in zapada si asta pare sa ma oboseasca destul de mult. Mananc un mar pentru rehidratare si ma bucura o scara de trecere peste un gard de piatra. Poteca ma baga prin padurea destul de intunecata. Trebuie mereu sa ghicesc poteca fiindca in padure nu sunt marcaje. Ies in cateva minute la lumina si vad o muchie inzapezita (parca as fi in Fagaras...). Trec peste alt gard si nevazand alte marcaje, gasesc solutia cea mai sigura ocolirea muchiei si urcarea pe linia ei. Buna si sigura alegere in lipsa de altceva!!! Beneficiez de alte peisaje superbe si vad in final varful Rennesøyhodnet in departare, strajuit de doua antene de retransmisie.
Nemaigasind marcaje in "marea alba" situata aproximativ la 170m deasupra fiordurilor, merg pe langa ladurea din stanga protejata de un gard de sarma. In 10 minute mi se arata Rennesøyhodnet in deplinatatea lui, o impunatoare "Toaca nordica".
Imi fac in minte cateva posibilitati de a urca pe peretii cetatii impietrite. Ajung la intersectia de drumuri de dinaintea varfului pe unde trebuia sa ma intorc spre Hegglandslia (17.05). Imi zic ca urc pe varf si apoi oi mai vedea ce fac. Prima varianta de urcat imaginata mai devreme se dovedeste a fi si cea corecta si marcata (mult in dreapta la inceput si apoi pe un mic valcel inzapezit). In 10 minute ajung pe varf (238m) si nu zabovesc prea mult. Imi fac o poza pe varf si ma uit in caietul de varf. Uimitoare informatii aflu de aici! Din 17.10.2009 sunt primul turist ne-norvegian care ajunge aici si de pe 14.02.2010 nu a mai urcat nimeni pe varf. Asadar o mica premiera!!!
Mananc un mar si pornesc inainte pe nemarcat spre casele pe care le vad mai jos. Cobor pe niste trepte acoperite de zapada si pentru prima data simt cum zapada pana la genunchi ma bucura si imi faciliteaza mersul. Incerc sa evit cat mai mult solutia banala de a iesi la case si apoi pe asfalt. Sar cateva garduri si urc spre poteca ce imi parea a fi batuta de om. La un moment dat vad un tractor care opreste si cel din tractor ma sfatuieste sa merg dupa urmele lui si apoi pe drum. I-am multumit pt sfat. Sa creada el ca fac asta!!! Am iesit imediat din urmele de tractor si am facut in stanga pe dealurile inzapezite spre poteca vazuta mai devreme. Cand ajung la ea, vad ca de fapt e facuta de vacile care pasteau mai incolo. "Doamnele vaci" s-au uitat ciudat la mine si m-au facut sa le ocolesc pe o poteca putin mai sus de ele.
Pastrez curba de nivel care ma duce peste niste vai pline de zapada pana la primele case din Hegglandslia. Adica unde trebuia sa ajung!!!
Aici vad ca tocmai am pierdut un autobuz (18.10) si ma hotarasc sa pornesc pe asfalt spre Vikevåg (6 km de mers pe crepuscul). Oricum altceva nu aveam de facut fiindca urmatoarea masina e abia la 20.10. Merg vreun km si fac cu mana la fiecare masina care trece. Am noroc si ma ia un fost fermier localnic. Mai doua propozitii in norvegiana, mai una in engleza si stam de vorba pe cei 5 km pana in Vikevåg. Imi arata fosta lui casa, ferma si casa fiului sau si ma lasa la 18.45 la portul din Vikevåg pentru masina (Vikevåg havn sau kai).
Stiu ca mai am o ora si jumatate pana la masina si cam incepe sa se lase frigul. Pornesc pe jos pana la intrarea in tunel in speranta ca voi gasi vreo ocazie pana la masina. Ajung la E39 inainte de intrarea in tunel si nu stau mult la ocazie ca ma si iau doi norvegieni cu o masina de teren. Sunt fericit ca merg pana in Stavanger si ca vor sa ma duca pana in centru. Povestim de toate si la 19.30 ma lasa in centru langa lacul Breiavatnet. Aici mai astept 15 minute un autobuz 9 care ma lasa in fata caminului.
Excelenta tura si plina de surprize placute!!!
Uite si cea mai buna harta pe care am gasit-o pe teren.
Dedic inca o data toate imaginile de astazi lui Sandu Bulgar care astazi a trecut in lumea cealalta, prietenilor CAR-isti care au incercat sa iubeasca fara succes Craiasa Carpatilor, prietenei mele Dana si grupului cu care a fost in Curmatura si nu in ultimul rand voua, cititori rabdatori!!!
Sa aveti cu totii we faine si o saptamana superba!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu