Pentru sfarsitul asta de saptamana mi-am propus o tura de o singura zi si ceva mai departe si mai sus. Planul meu era sa ajung pe Selvigstakken, un varf de aproape 600 de metri altitudine aproape de Bynuten. Verific autobuzele dimineata si vad ca doar 47 merge in acea directie. Acesta pleaca la 14.01 din Sandnes si ma gandesc ca fiind ora 11.00 am timp suficient. Ma urc intr-un 4 care ma duce pana aproape de centrul Stavangerului. Aici prind un 2 care ma duce pana in Sandnes. Era ora 12 si ceva si eu eram convins ca am ratat sansa de a merge catre tinta propusa. Inainte sa ajung in Sandnes, ma mai uit o data pe mersul autobuzelor si ma linistesc: am vreo 50 de minute pana la autobuzul de Høle si Lauvvik. Sunt mult mai relaxat in jurul orei 13.10 cand cobor in Sandnes. In asteptarea autobuzului urmator aud "Noi suntem romani" cantata la saxofon. Identific muzicantul si aflu ca e din Romania si ca a venit acum o luna aici in incercarea de a castiga mai bine decat acasa. Cantaretul e de etnie rroma si nu ma impiedica absolut deloc sa stau de vorba cu el. Vreo 10 minute face pauza si imi mai povesteste cate ceva de viata lui si de grupul de rromi care "activeaza" in zona. In fine se apropie ora la care trebuia sa vina autobuzul si ma duc sa verific exact ora de plecare. Of ce neatentie din partea mea!!! Nu vazusem un semn care marcheaza faptul ca acea cursa nu merge in perioada 27.03-05.04 (vacanta de Pasti). Si azi e tocmai 27 martie :(. Trebuie sa ma reorientez pe moment si aleg un autobuz 21 care merge spre Hommersåk si pleaca la 14.03. Din tura pe Hagafjellet imi aduc aminte de salba de lacuri ce coboara pana in Ims aflat pe fiordul Frafjord. Imi propun sa fac o tura in jurul lacurilor acestora si cobor din autobuz in momentul in care DN 13 spre Ims se separa de drumul spre Hommersåk. Fac o poza spre Lutsifjellet pe care fusesem mai demult si pornesc pe DN13 spre Ims.
Primul masiv care imi apare in fata este Storaberget ce pare ca se arunca deasupra lacurilor acum in dezghet.
Trec pe langa plaja si locul de camping de la Hogstavika si continui pe DN 13 pe sub peretii inclinati la circa 45 de grade amenintator spre drum.
Drumul ocoleste cu pricepere peretii si se avanta in directia nord pe langa insulele de pe dreapta si verticalele de pe stanga. La un moment dat soseaua merge chiar pe marginea lacului si in fata se arata un munte la fel de impunator ca si Storaberget chiar daca mult mai mic. Imi estimez sansele, verific harta si imi propun sa urc pe stanga lui si apoi sa cobor pe partea cealalta care este cu panta mai mica. Am avut probleme in identificarea acestui munte dandu-i numele Fløysvik dupa cum imi arata harta si dupa cum mi-au mai confirmat cativa localnici. Abia acasa, verificand harta de pe www.gulesider.no, am gasit numele corect al acestui varf: Sloglongshammaren. Inaltimea lui e de doar 110-115 metri, dar impune respect si o sa vedeti imediat de ce.
Urc pe stanga lui urmarind peretii unei mici vai si la un moment dat dau de un perete vertical. Urc cu grija pe brana de la baza lui si ma trezesc prins intre perete si gol. Doar cativa jnepeni aflati mai sus imi puteau fi de folos.
Dau sa ma tin de jnepeni si se rup in mana mea. Ma retrag un pic si imi fac niste calcule. Trebuie sa gasesc imediat o solutie de scapare in sus. Prind niste copaci mai zdraveni pe care ii verific de cateva ori si trag de ei ca sa urc. Ajung pe alta brana de pe care incerc o urcare prin stanga. In zadar caci pietrele sunt prea inclinate. Vad pe dreapta un mic valcel cu ceva trepte. Gasesc si un manunchi de mesteceni tineri care imi sunt pe post de priza pentru brana urmatoare. Super!!! De aici pana sus chiar pare usor. Si asa este! Ajung in doua minute pe o platforma cu panta aproape nula si inspectez cu aparatul zona de sud cu marile lacuri.
De aici mai urc un prag lejer si sunt in punctul cel mai inalt. Obiectivul aparatului se incapataneaza sa se deschida pentru alte poze si imi gasesc drumul in jos pe o brana plina de jnepeni, suficient de larga si foarte putin inclinata. Brana ma coboara usor de tot in valea dintre Sloglongshammaren si pantele verticale ale Storaberget si Bakkafjell. Valea devine din ce in ce mai umeda si la un moment dat dau si de un paraias care in curand creeaza un fel de mlastina.
Dau si de un gard pe care il evit (alaturi de mlastina) urcand un pic pe peretele din stanga al vaii. Deodata, surpriza placuta: pe peretele celalalt vad o casa. Buuunnn!!! Inseamna ca e si un drum care ma duce undeva in DN13. Cobor la casa si de aici in jos pe un fel de forestier in 5 minute sunt la primele case de vacanta. Intr-o norvegiana-engleza, reusesc cu localnicii de acolo sa identific unde sunt. E vorba de zona Fløysvik si ma aflu in sudul ei. Imi explica pe unde trebuie sa merg spre Brathetland, loc ce mi-era cunoscut din tura pe Alisfjellet. Merg pe drum vreun km spre nord si imi iese in fata masivul varf Alisfjellet si apoi Frafjell de 243m altitudine. Intre ele se deschide valea prin care se scurge lacul din Brathetland. Vad un forestier in Fløysvikbakken (unde e si statie de autobuz) si urc pe el in stanga urmand cat mai mult firul vaii. Trec prin niste ferme unde ma impresioneaza placut o turma de oi aflate langa o barca parca parasit in varf de munte (m-am gandit pe moment la arca lui Noe).
Peste vreo suta de metri observ o pata alba in fata mea pe drum. E un fundulet de caprioara care se uita speriata la mine. Incerc sa fac 2-3 pasi si sa scot aparatul foto, dar dispare in padure fara urma fara sa-mi lase prilejul de a o poza. Urc mai departe si in cateva minute ajung la lacul cunoscut. Ma hotarasc sa fac o pauza de masa pe pontonul de la scurgerea lacului. Mananc cateva felii de cereale expandate si beau un pic de apa. Imi fac socoteala si zic ca nu strica 5 minute de relaxare, timp in care pozez gheata de pe lac in topire si urmaresc jocul placilor de gheata care se despart cu trosnituri interesante (16.40).
De aici mi-am stabilit traseul in continuare: merg pe stanga lacului pana in Brathetland, apoi urmez forestierul pana la Grindavatnet si de acolo cobor pe vale in Hogstad. Nu cunosteam traseul si eram ferm convins ca ma voi descurca. Pornesc pe stanga lacului pe sub o linie de curent si absolut totul incepe sa se acopere de muschi: si copacii si pietrele si chiar iarba (daca se poate spune asa). Dau de ultimele pete de zapada si imi amintesc de momentele cand mergeam pe Vikefjellet pe Rennesøy. Toti muschii astia au un rol bine precizat: imi arata ca Norvegia s-a intors la starea ei de umezeala 100% si imi amintesc ca sunt pe Alisfjellet, muntele pe care am coborat pe o vale ce semana cu partea de jos a Vaii Albe acoperite in totalitate de verde. Fara absolut nici o problema ies la paraul cunoscut de la baza acestei vai si apoi la ferma din Brathetland.
Aici ma intalnesc cu un vanator care tocmai intorcea masina. Ma intreaba daca imi reusesc pozele din zona si incepem sa vorbim despre trasee. Imi spune mai intai ca in zona el a gasit caprioare, cerbi si un fel de serpi otravitori. Ma linisteste asigurandu-ma ca ies doar cand e cald. Imi explica ce trasee sunt spre Grindavatnet unde vroiam sa ajung: unul direct si cu ceva risc de ratacire si altul mai ocolit si mai lejer. Cel lejer ocoleste varful Torenipen (306m) si apoi ajunge la lac. Ii multumesc si urmez acest drum la inceput forestier. Cobor putin si vad o scara in dreapta despre care imi spusese "ghidul de ocazie". Scara trece peste un gard si continua cu o poteca evidenta pana in zona de scurgere a lacului Grindavatnet. Fac o poza la maiestuosul Alisfjellet si urc pe aceasta poteca foarte frumoasa.
Din stanga primesc un marcaj PR care vine de pe Storaberget (ma gandesc ca e cel pe care l-am urmat temporar pe acest munte) si la capatul lacului gasesc un ponton si o cladire pe care vad indicatoare si ma relaxez stiind ca sunt aproape de final. Totusi ma grabesc putin ca sa ies din padure pe lumina (18.10).
De aici drumul se largeste si coboara incet pe firul vaii. La un moment dat vad pe stanga o gaura in stanca. Ghidul imi spusese ca e un buncar german si mie mi s-a parut ceva total diferit: doua tevi mergeau in interiorul muntelui printr-o galerie aproximativ dreapta. Nu stiam ce e in acele conducte si curiozitatea m-a facut sa merg pe langa ele. M-am gandit sa ma opresc dupa 10 minute de mers si sa ma intorc. N-am apucat sa fac asta fiindca dupa 6 minute de mers conductele intrau intr-un perete betonat. Am dedus ca e un rezervor de apa sau de gaze. Am pornit inapoi masurand cu aproximatie distanta pe care am mers: cca 220 de metri in munte (18.35 la iesirea din galerie).
Cobor mai departe pe vale si in curand ies la o pajiste alpina. Nici urma pana acum de buncar. Acesta isi face aparitia imediat si imi garanteaza ca e facut de nemti prin anul inscriptionat: 1943. Cobor mai departe prin pajiste pana la o exploatare de nisip. O ocolesc si de deasupra ei fac o poza de ansamblu dupa care pornesc spre drumul de Hommersåk.
La ora 19.10 ajung la prima statie de autobuz si sa vezi bafta: la 19.17 am autobuz spre Hommersåk!!! Autobuzul vine la timp si in 20 de minute sunt la portul din localitatea amintita, port in care semestrul trecut am venit de multe ori. Peste 10 minute vine vasul de transport pentru Stavanger. E un fel de catamaran cu puntea foarte larga ce curpinde zona pentru clienti. V-am povestit de multe ori despre acest "autobuz pe apa". Asa ca la 19.40 pornesc pe apa spre Stavanger.
Intr-o jumatate de ora sunt in Stavanger si apoi cu un autobuz 3 ajung acasa in jur de 20.30.
Sunt fericit de neprevazutul situatiei si de reusita turei si imi las duminica de relaxare pentru noua saptamana.
