vineri, 28 noiembrie 2014

Plimbare prin valea Fetei de la Bușteni la Azuga 25.10.2014

Plimbare pe valea Fetei de la Bușteni la Azuga 25.10.2014

Colegi de tură: Ancuța Elena Vasile, Cezar Partheniu

Sâmbătă 25.10.2014 am ieșit cu Ancuța într-o scurtă și lejeră plimbare de toamnă. Din Bușteni (gară, 9.30) mergem spre palatul Cantacuzino și după el cotim la stânga spre drumul ce urcă pe la stânele de pe piciorul Zamora. Marcajul CR spre acestea face dreapta și noi cotim stânga pe un drum de exploatare.

Foșnete de frunze arămii, drumuri călcate de mașini de transportat lemn, priviri spre marii Bucegilor (îmbrățișații Coștila și Caraiman!)...

Tot pe drum ajungem în valea Fetei și bănuiesc că drumul descrie pe site-ul primăriei Azuga continuă după primul pod de piatră. Noi mai urcăm puțin pe vale până sub capătul culmii Sorica și niște transportatori ne spun că pe valea din stânga putem ajunge în Sorica. Înaintăm puțin și, cum Ancuța nu are încălțăminte adecvată pentru mers prin apă pe pârâu, ne întoarcem pe drumul bănuit mai devreme și confirmat de oamenii întâlniți. Drumul ocolește niște picioare de munte, șerpuiește prin pădurea de foioase cu frunze de-acuma pe jos (în cea mai mare parte), traversează valea Seacă și coboară în valea Mărului (are un fir adâncit și îngust ce-i împarte versanții) și apoi urcă pe drumul forestier Valea Mărului.

Drumul forestier coboară la capătul sudic al Azugii. Niște câini ne dau un pic de furcă înainte să ajungem la șosea. Pe șosea trecem pe lângă o veche fântână (construită în 1906 pe vremea când Azuga era doar un sat și în pădurile ei se plimbau cerbii liniștiți) și fiindcă e devreme, îi propun Ancuțăi să luăm prânzul într-un loc special (la înălțime). Pe TA urcăm vreo 10 minute până la un foișor de unde se vede tare fain inversiunea Coștilei cu Coama Lungă. Mâncăm, coborâm la gară și la 15.20 luăm trenul spre București.












marți, 25 noiembrie 2014

Plimbare în Grohotișul sudic 5.10.2014

Colegi de tură: Alexandra Ghiță, Ana Maria Brașoveanu, Simona Brătescu, Marius Brătescu, Cosmin Iamandi, Cristi, Tibi Gheorghe, Cezar Partheniu

Fiindcă sâmbătă am stat acasă (nu mai știu din ce motive), mă cam mănâncă picioarele de o plimbare. Nu mai vorbisem de mult cu Ana Maria (Brașoveanu) și din vorbă în vorbă îmi spune de o tură în Grohotiș de o zi, doar duminică. Gata, planul e făcut! Vorbesc cu Alexandra Ghiță, organizatoarea turei, întreb detalii despre traseu (nu fusese nici ea pe traseu) și rămâne să ne vedem duminică dimineață. 

Eu merg cu primul tren până la Ploiești și de aici (Ploiești Vest) cu Alexandra Ghiță și Tibi Gheorghe din Târgoviște (el venise cu mașina din Târgoviște) mergem spre Văleni. Începem bine tura din glumă în glumă și abia ce ne dăm seama când ajungem la benzinăria de după Văleni unde urmează să ne întâlnim cu cealaltă mașină din Târgoviște (adică ceilalți 5 care completează echipa). După revederea (cu (H)Ana Maria) și cunoașterea celorlalți, pornim la drum. După Măneciu ne oprim în curba de unde începe traseul marcat cu BG pe muchia Poiana Mare-Stâna-Nebunu Mic-Nebunu Mare-Ulita. Ideea noastră e de a merge până pe Ulita și înapoi (pe același traseu sau pe altul în funcție de timp). Ne echipăm de noroaie și de pozat și la drum! 
Urcăm puțin pe marcaje și noroaie prin pădure, râsetele, glumele și voia bună sunt la locul lor. Trecem pe dreapta unei stâne și apoi prin pădure la stânga în urcare ajungem la o poiană mare. Semne lipsă! Noi intuim cam pe unde ar fi poteca prin iarba mare!
Prin poiană mergem pe ramura din stânga și la pădurea din mijloc facem dreapta pe un drum de exploatare. Prin alte poieni (unde găsim câteva ciuperci bune sau nu după părerea colegilor de tură). Urcăm spre nord spre o șa (avem Grohotișul Mare și lung în față) și cotim la stânga în urcare. Ieșim repede la un drum forestier larg, mergem pe el câteva sute de metri, scurtăm câteva serpentine prin pădure și ne oprim pentru regrupare la drum. Într-una din scurtături un copac mare cere să fie îmbrățișat și nu ne deranjează să facem asta. În fond noi facem parte din Natură și Natura din noi :D! Puțin mai sus pe drum niște marcaje de concurs ne îndeamnă să urcăm pe o văioagă plină de verdeață. Clar e mult mai fain pe aici decât pe drum!
Urcăm serios și ieșim în drum aproape de o antenă GSM. De aici drumul merge pe curbă de nivel până sub antenă. Tot povestim și ajungem acolo aproape instantaneu! No, acum pe unde mergem? Eu caut marcajele în dreapta și colegii le găsesc pe partea stângă pe un drum de exploatare. Merg la ei (au intuit mai bine decât mine) și urmăm tot felul de urme de exploatare pline de noroi până ce drumul se restrânge într-o potecă obișnuită. Poteca face dreapta, coboară într-o șa împădurită și apoi urcă aparent pe o culme de pământ. Mușchi pe copaci, brândușe, rădăcini, ciuperci, povestiri una-alta... Poteca trece pe partea stângă a culmii și tot urcă până ieșim la golul alpin. Ce lumină și culori faine de frunze de toamnă! Verde, roșu, portocaliu, ruginiu, galben, maroniu uscat pe jos...


Abia ce ieșim din pădure și urcăm pe vârful Stâna. Este devreme și colegii cer pauză de masă. Dar abia ce am plecat! Mă conformez și mă așez pe iarbă alături de colegi. Nu înainte de a arbora tricolorul pe stâlpul de lemn de pe vârf! La masă avem parte de meniu personal (eu combin mere cu cașcaval printre altele și Alexandra ne alintă cu niște fursecuri de casă foarte bune!). Mâncarea cere și somn, dar nu lenevim fiindcă mai avem ceva de mers! Pornim mai departe pe lângă niște ciuperci interesante la coborârea de pe Stâna. 
Găsim poteci faine pe la marginea pădurii și ajungem la stâna Nebunul Mic. E foarte frumoasă și îi fac inspecția pentru o eventuală tură de iarnă ;)! Merg după colegi la izvorul de sub stână și bem cu toții din apa curată. Chiar e curată fiindcă ne-am permis să luăm apă din jgheabul de lemn în care curge jetul din imagine!

Doar un coleg vrea să mai urce cu mine pe Nebunul Mic unde se vede o cruce de lemn. Restul merg pe curbă de nivel pe dreapta vârfului și ne vom întâlni cu ei în șaua de după vârf. Urcăm pe culme în serpentine repetate și stăm câteva minute la cruce. Îl văd cât de încântat este că a venit aici fiindcă nu a mai mers de mult timp în plimbări de genul ăsta. Simt cum energia Muntelui începe să îi placă. Așa cum e și pe Caraiman, crucea nu e în vârf! Așa că ne întrebăm unul pe altul dacă să urcăm pe vârf. Răaspunsul e de la sine și pornim în sus!
De pe vârf continuăm pe stânga liniei de culme și coborâm în șaua dintre Nebunu Mare și Nebunu Mic. Cei mai mulți dintre colegii noștri trecuseră de șa și acum urcă pe panta din față spre Nebunul Mare.
Noi suntem un pic în spate și aplic tehnica măgarilor pe munte: de ce să urcăm pe panta cea mai mare să obosim când putem urca pe drumul ocolit pe la marginea din stânga a pădurii. Fără oboseală și cu pas lent urcăm pe drum și apoi la dreapta ajungem colegii înainte de vârf.
De pe vârful Nebunul Mare vedem ce mai avem de parcurs până pe Ulita: trebuie să trecem printr-o șa joasă și împădurită. Se vede pe partea stângă a ei o plantație de pini în pădurea de fag și nu știm cum să ajungem acolo! În zare recunosc vârfurile Ulita și Grohotiș din tura pe care am făcut-o ca voluntar anul trecut la maratonul Ciucaș (în proba de ultra-maraton pe vârful Grohotiș și după aceea la coborâre). 

Pe vârf suntem adunați cu toți și începem coborârea, fiecare pe poteca lui, spre pădure. Încă vrem să mergem pe Ulita! Să nu uit că de sub Nebunul Mic pierdusem marcajele BG!
La limita pădurii trebuie să ne hotărâm ce facem. Drept în față nu se poate înainta prin pădurea deasă! La dreapta e o potecă cu marcaj BG care vine cel mai probabil pe acolo pe unde îl pierdusem noi, în stânga ar trebui să continue poteca. Haideți la stânga! Tot căutăm în pădure poteca, nu găsim nici un marcaj, de câteva ori intrăm în pădure serios fără rezultatele dorite. Ne și întoarcem puțin pe partea cealaltă a culmii până la o altă plantație de conifere și nu găsim nimic. Regruparea să ne consultăm! Părerea mea și a celor cu experiență e că ar trebui să renunțăm și să ne întoarcem la mașini. E destul de târziu și mai avem ceva de mers! No, bine! Hai roată înapoi și mergem pe marcajele văzute ultima dată! Uite cam printre ce am mers prin zona asta!
Pe la liziera pădurii ne întoarcem peste Nebunul Mare (coborâm pe zona abruptă pe unde urcaseră colegii mia devreme) aproape de stâna de sub Nebunu Mic și aici propun să căutăm drumul de stână. Orice stână are un drum pe care coboară ciobanii cu oile la vale! Cu Tibi merg mai în față, Alexandra și Ana merg separat fiindcă au de vorbit (ca-ntre fete!) și ceilalți colegi sunt mai în spate. Așa zen par să fie chiar dacă ora e destul de târzie! Înainte de stână identificăm drumul ce coboară de la stână pe piciorul estic al Nebunului Mic și sunt toți de acord să coborâm pe acolo. De-am ajunge la DN1A până să se întunece! Fiecare coboară în ritmul lui și cu cine vrea, poveștile deasemenea curg între cei care au aceeași rezonanță și mergem împrăștiat pe sute de metri. Unii copaci sunt interesanți și parcă vor să ne transmită fiecare câte ceva!

Mai stăm să ne adunăm fiindcă nu e frumos să mergem așa de împrăștiați! Tot coborâm pănă ce drumul nostru ajunge pe valea Carpenului. Recunosc valea de anul trecut și sunt foarte relaxat. Știu că totuși mai avem ceva de mers până la mașini. Pe drumul forestier trecem pe lângă ocolul silvic de pe Valea Carpenului și ieșim la DN1A la 18.30. Cum mai mersesem pe aici în altă tură (februarie 2011), știu că mai avem vreo 9-10 kilometri până la mașini. Colegii nu mă cred și își confirmă cu telefoanele cu GPS! Are dreptate Simona, o altă colegă, au nevoie să fie siguri pe ei! Foarte bine! Pornim la drum și până la urmă cu autostopul ajungem la mașini (drumuri dus-întors pentru un coleg care ne vine în întâmpinare cu mașina). Ei (adică mașina de Târgoviște) merg prin Brașov și apoi spre casă și noi direct la Ploiești. 

Cu mulțumiri reciproce pentru tură, Tibi și Alexandra mă duc la Ploiești Vest în gară și stau cu mine până la primul tren. Nu era nevoie și tare îi apreciez pentru asta! În tren mă întâlnesc cu niște prieteni (cu care vorbisem puțin și dimineață tot în tren) cu care discuțiile foarte faine (yoga, mâncare, meniuri, spiritualitate) ne duc extrem de repede la București (puțin după ora 22.00).

luni, 24 noiembrie 2014

Prin locurile vechilor traci 13-14.09.2014

Colegi de tură: Emil Engel, Adrian Brezeanu, Cezar Partheniu

Emil mi-a propus o tură prin dealurile subcarpatice din apropierea Săratei Monteoru. Fusese cu două săptămâni înainte tot în zonă și vroia să vadă alte locuri. Adrian e din zonă și încearcă să ne fie ghid (dacă are timp; va reuși asta fiindcă l-au dezamăgit niște amici bucureșteni care i-au promis că vin și n-au anunțat că nu mai vin).

Ziua 1 - sâmbătă 13 septembrie 2014

La 6.23 plecăm cu regio clasic până la Brazi (în tren e înghesuială de nu se poate!) și schimbăm cu un alt regio până la Pietroasele (8.58; înainte de Buzău). Și mie mi-a părut ciudată stația de schimbare a trenului, dar are logică fiindcă liniile nu se unesc în vreuna din stațiile din Ploiești. Gara Pietroasele este de fapt o amărâtă de haltă fără vreo clădire sau casă de bilete! 

Pornesc GPS-ul pe care construisem un traseul. Adrian îmi dăduse indicații despre locurile pe unde merită să ajungem și cum el nu era sigur că vine, a trebuit să mă bazez mai mult pe mine! Cu sateliții o dată fixați, pornim la drum. Avem câteva sute de metri până la DN unde sunt o grămadă de săgeți indicatoare. Noi mergem spre dealuri (fiindcă nu pot fi numite munți datorită altitudinii).
Mergem printre vii și printre vechi cruci în linie dreaptă ca în armată (asta din ce îmi spune Emil). Vorbise cu Adrian și aflase că ne așteaptă în centrul Pietroaselor. Bucurie că mergem cu el! Sunt vii pe ambele părți ale drumului și pe mine tare mă tentează să iau un ciorchine. Nu mă pot abține și intru în vie. Emil parcă nu ar lua struguri din vie. Eh acum ce poate să îți facă omul pentru un ciorchine? Doar vede că nu furi cu sacul! Revenim la drum după câțiva ciorchini și intrăm în vorbă cu o familie care se apucase de cules chiar de strugurii nu-s bine copți. Dacă nu îi adună acum, noaptea trebuie să facă de pază în vie ca să nu vie țiganii să fure! 



Ajungem printre case în centrul satului și ne întâmpină Adrian. Eu îl salut câteva minute mai târziu fiindcă vorbesc cu soră-mea la telefon. Trebuie să o ascult la cât de încântată e când îmi povestește că sunt la niște prieteni la o vilă în Cristian lângă Brașov. Așa îi plac munții pe care odinioară cutreieram cu tata. Acum sunt frumoși de departe... Pentru mine sunt aproape fiindcă abia fusesem prin zonă și îi sfătuiesc pe unde să se ducă, măcar așa în plimbare! Termin de vorbit cu Raluca și salut noul nostru prieten. Mai târziu voi descoperi că am multe în comun cu Adrian (în concepții și chiar în ceva practic: suntem născuți în aceeași zi!). E un om foarte fain, cu mult bun simț și cu o cultură bogată! Ne oprim puțin la fântâna din centru, alimentăm cu apă, admir monumentul eroilor și începem să urcăm pe uliță în sus spre Pietroasa Mică și spre Istrița.

Urcăm spre Pietroasa Mica pe drumul de căruță. Adrian e revoltat pe una din ideile preluate de afaceriștii din zonă și îl susțin. Până acum câțiva ani fiecare avea apă în fântână. Acum au pus otrăvuri în fântâni (sau în pânza freatică) și dau apă la rețea printr-un sistem gravitațional. Mai urcăm puțin și Emil e inspirat să vadă pe o uliță la stânga statuile lui Ion (Gogu) Moacă, Omul ce lucrează piatra sfântă din apropiere. E unul din locurile unde vroiam să ajungem! Mergem la el, are chef de vorbă, povestit și cântat la acordeon și fluiere (simultan la două fluiere) și stăm vreo două ore la el fără să ne săturăm de ascultat și admirat. Deși are puține clase, are așa o dragoste pentru artă în formele accesibile lui de ne lasă cu gura căscată! În plus omul este un mare meșter popular. Pe lângă sculptură, are tot felul de invenții prin curte, un butoi cu vin ce pare a fi din piatră, un "tataie" (sculptură) din capul căruia ne servește cu niște țuică, tot felul de sculpturi în lemn și de instrumente construite de el fără prea multă inginerie, dar cu o frumoasă simplitate. Casa îi strălucește de curățenie și se scuză că nu e și soția acasă să stăm cu toții de vorbă! 




Cu greu ne îndurăm să pornim mai departe fiindcă mai avem ceva de mers astăzi. Întrebăm de locul unde a fost găsită Cloșca cu pui și ne dirijează pe drumul ce pleacă de la el de la poartă. El are grijă cât poate de acel loc! Pe uliță urcăm câteva minute și ajungem la piatra unde a fost găsită Cloșca. Aici ne aștepta Adrian care o luase puțin înainte. Se spune că tezaurul a aparținul vizigoților conduși de Athanaric sau ostrogoților (presupuneri datorate runelor germanice).
De la locul tezaurului continuăm pe uliță puțin în sus și la un izvor aflat sub un copac ulița cotește la dreapta printre curți părăsite și case dărâmate. Suntem în Pietroasa Mică, un sat ce nu pare a mai avea mulți locuitori! Înainte de a intra între garduri, dau să mă joc un pic cu o frumusețe de cal și se retrage timid. Probabil că nu îi prea plac oamenii necunoscuți! La o intersecție de ulițe, cotim la stânga pe o văiugă dintre garduri, mergem printre niște tufișuri de măceșe cu pulpă bogată și ieșim la drumul principal ce urcă spre Istrița.

Urcăm într-o serpentină largă până deasupra stației de apă și intrăm în  pădure pe drumul larg. La un moment dat Adrian vede pe stânga o stâncă pe care tot vroia să se suie. "Îmi faci o poză acolo?" "Bineînțeles, du-te!" Îi fac pozele de rigoare și apoi mă duc și eu pentru o scurtă repriză foto. Nu urc pe stâncă, doar îmi găsesc locul între mărăcinii de sub piatră și peretele vertical!
Mai continuăm puțin și ieșim într-o poiană mare prin care drumul urcă în serpentine. Noi deocamdată ieșim din drum la dreapta fiindcă aici este cetatea Gruiul Dării despre care cotisem și nu reușisem să o identific în nici un fel. Urcăm pe deal pe un fel de drum la ceea ce se vede a fi niște ziduri parțial reconstruite, ne învârtim puțin printre ele și coborâm în mijloc la un adăpost rudimentar făcut de arheologii care tot au săpat aici. Lui Emil îi e prea bine și un pic somn și se întinde puțin cu pălăria pe față. Adi și cu mine avem chef de explorare. Știa de niște galerii și intrări secrete și ne apucăm să le căutăm. Unele din ele sunt acoperite cu crengi uscate și doar bănuim unde ar fi după forma pământului. Niște astfel de urme sunt puțin mai jos de adăpost cam pe la mijlocul pantei. De la ele găsim o potecă ce ne duce pe curbă de nivel la stânga. Ne strecurăm pe ea pe sub/printre copaci și (poate nu întâmplător) poteca ne duce la două grote. Emil se trezise și ne striga de sus, noi mai avem ceva de explorat pe aici. Grota mai mare are vreo 15 metri adâncime, e săpată în straturi de calcar în care se văd zeci sau chiar sute de scoici fosilizate. E clar că aici a fost o dată mare! Cum de altfel asemenea dovezi am întâlnit în mulți munți de-ai noștri. În fundul grotei pare să fie o galerie astupată cu noroi. Pe aici e foarte posibil să fi fost vreo intrare în cetatea subterană! După câteva poze (de profil :D) ieșim la suprafață și urcăm spre Emil. Ieșim la platforma cu ziduri și parcă ne vine să coborâm la dreapta printre săpături. Marginea pădurii și timpul ne opresc să explorăm mai departe, pe un pârâu aproape secat ocolim dealul și (adunând câteva roci cu fosile acvatice) ne întoarcem la Emil cam pe unde am venit. Se trezește, stăm un pic la masă și povești, ne luăm rucsacii și mai departe la drum.



Pe drumul pe care venisem mai devreme cu Adi (drumul nostru spre antenele de pe Istrița) găsim niște variante de scurta o parte din primele serpentine prin pădure. GPS-ul îmi arăta traseul construit chiar pe drum. Ieșim în pajiște și tot urcăm printr-o căldură toropitoare spre pădure. Abia așteptăm să ajungem acolo. La deal ne depășește un nene cu o motoretă și trecem pe lângă o căruță care prăfuiește tot drumul. Suntem fericiți când ajungem la marginea pădurii fiindcă aici ne va ajuta ea să respirăm aer curat.
Drumul prin pădure este ușor și aproape drept și înaintăm repede. Lăsăm pe dreapta o barieră de lemn și un marcaj TR care merge spre Sărata Monteoru, Adi caută un izvor pe dreapta fără izbândă și ne întâlnim cu nenea cu motoreta. Vine din față și ne lungim la povești într-o italiano-română. E căsătorit de acum 16 ani cu o româncă din Pietroasele și în fiecare an vine o lună în concediu aici doar ca să se plimbe prin pădurile astea puțin umblate. Ne spune că la el acasă în Italia rar mai găsești așa ceva. Nu am reținut din ce zonă a Italiei este! Ne salutăm și din vorbă în vorbă ieșim la golul dealului Istrița. Aici e un grup mare de antene de retransmisiune și Emil se duce pe lângă ele. Eu văzusem pe Google Maps un lac pe care Adi nu îl găsise niciodată. Nici nu avea cum fiindcă lacul e de fapt o întindere plată acum secată. Doar vegetația de apă arată că aici a fost o dată un lac.

Urcăm la Emil și ne facem câteva poze cu antenele în spate. 
Pornim la drum ghidați cumva de GPS și de ceea ce vedem la fața locului. Pe Google Maps era un drum care merge pe sub pereții în care se află grota sfântului Ambrozie. Eu făcusem track-ul pe deasupra pereților fiindcă pare ceva mai interesant. Ocolim dealul Istirța pe sud pe poteci de animale și în șaua de după el lăsăm în stânga drumeagul de care vă vorbeam și ținem linia culmii. Asta după de trecem printr-un gard de lemn cu uluci căzute uneori de tot. Pe culme e un drumeag și un marcaj PG. Poteca e pitorească și deocamdată copacii ne feresc de căldură de deasupra lor. Pe deasupra pereților găsim o altă urmă de altar dacic. Se vede foarte bine în pietre locul de venerare a zeităților și a unui eventual loc de sacrificiu. Pe culme ajungem chiar la buza pereților și căutăm de n-o fi vreun drum în jos. Încă mai avem până la pereții grotei pe care doar îi intuim din direcția asta. Nici Adi nu mai fusese pe aici, doar văzuse grota lui Ambrozie din partea cealaltă dintre satul Vârf!

Uite cum se vede locul pe unde ar trebui să coborâm!
Clar pe aici nu se poate coborî ușor. Ne întoarcem pe deasupra pădurii de pini și găsim niște poteci de animale care ne duc în poiana largă de sub pereții calcaroși. Am scăpat ușor și fără prea multe zgârieturi! Prin poiana mare ajungem chiar sub grotă unde o cruce albă marchează locul pe unde se poate urca. Tare fain se vede peretele de aici! Facem câteva poze, Emil lasă rucsacul și urcă spre grotă. Nu își face griji pentru rucsac. Noi nu putem să îi lăsăm rucsacul aici și urcăm cu el printre tufișuri o bună parte până rămâne în siguranță. Când Emil îi deja la intrarea în grotă, începem și noi să urcăm. Puțin înainte, puțin la dreapta pe un grohotiș și iată că am ajuns la baza peretelui. Lăsăm rucsacul lui Emil și pe ale noastre la baza peretelui.
Până să fie aici montate niște scări metalice, popa Ambrozie (căci așa îi spun pe aici), urca pe o brână expusă până la grotă. Se vede urcarea părintelui! Acum sunt două scări metalice negre bine fixate în piatră care urcă până la vreo 3 metri stânga față de grotă. Intrăm în grotă. E foarte fain amenajată: două locuri de dormit, loc de rugăciune, bucătărie, ușă de lemn (cu siguranță era de piatră sau nu era deloc cât a viețuit aici părintele!). Totul e atât de simplu, simți energia părintelui aici și greu îți vine să pleci. 



Emil coboară mai repede la crucea de jos și noi îl urmărim de sus. Parcă nu aș pleca și aș mai explora un pic niște brâne. De sus vedem că niște cai (dintre care unul mai nărăvaș) se apropie de el și îi evită cu bețele. De la grotă sau de mai sus pare comic, de jos cu siguranță nu este! Scapă fără prea multe probleme și începe să urce pe un drum mai sus. 

Eu vreau să mă plimb pe brâna de sub perete să văd cât pot înainta și Adi vine după mine. Pas cu pas, admirând pereții de deasupra mea, urcăm pe niște stânci cam până la mijlocul peretelui. Ne facem ceva poze (de profil) și căutăm soluții de a ajunge sus deasupra stâncilor. Adi găsește o variantă la stânga de e în câțiva pași sus. Eu văd o brâniță la dreapta, urc pe ea și ajung la un mic pinten. De aici la stânga se face un hornuleț de vreo 3-4 metri pe care ajung sus. La timp pentru ca Adi s-mi facă 2-3 poze... Ce fain se vede de aici de sus! Și cât de ușor am ajuns! Mergem la dreapta pe lângă pădure și găsesc un loc să mă furișez la marginea peretelui chiar deasupra grotei. Ce fain e aici, parcă am fi pe buza marelui canion! Ne mai facem câteva poze (acumulatorul de la aparatul meu dă semne că e pe ducă) și acum trebuie să găsim o soluție să coborâm (asta fiindcă rar mă întorc pe același drum pe care am mers până atunci)! "Ce zici, Adi, încercăm pe hornul ăla pe care îl văzusem în dreapta?" "Da". Doar că până la horn pare un perete prea înclinat. Printre copaci ajungem la capătul de sus al hornului cu grohotiș, îmi dau seama că se poate coborî lejer, trec pe fund de o treaptă de piatră și aștept să vină și Adi. Doar suntem amândoi în același joc acum! E chiar frumos pe aici și coborâm pe micul horn până la capătul peretelui. Adi coboară la rucsac, mi-l iau și eu pe al meu de la baza scărilor metalice și coborâm pe poteca cunoscută până la cruce.


Jos în poiană coborâm pe firul ei și puțin mai încolo ni se alătură Emil care era ceva mai sus pe un drumeag. Se dusese pe acolo ca să scape de cai :D... Prin iarbă trecem toți trei un pârâu la dreapta și urcăm spre capătul dealului Istriței. Mi se termină acumulatorii de la aparatul foto și abia voi mai reuși câteva poze. Adrian îmi oferă aparatul lui să mai fac poze pe cardul meu. După o veche cruce în șaua dintre Istrița și dealul satului Vârf, cotim la stânga și urcăm pe uliță spre sat.

Mai trecem pe lângă o altă cruce veche pe care nu se mai vede scrisul, intrăm pe uliță și Adi își ascunde cuțitul mare pe care îl poartă de obicei la mijloc. Să nu zică cei de pe aici că îi atacă barbarii :D... Întrebăm de un magazin pentru o bere ceva și o tanti se oferă să ne conducă fiindcă "tot merge ea în sat". La primul magazin pe stânga nu găsim decât bere fără alcool și mergem mai departe. De reținut că aici la poartă sunt câțiva copii care se uită la noi ca la poarta nouă. Adi le spune că e din zonă ca să îi mai descrețească și tot așa rămân. Nu avem nimic special că suntem de la oraș. Bine că așa e mentalitatea celor de aici și nu ai ce-i face. Ce dacă trăiești la oraș, asta nu înseamnă că nu mai ești om. Bine că acum între noi fiind vorba, orașul i-a prostit pe foarte mulți și au uitat cum să mai zâmbească, să mai dea un cadou unui copil ce se joacă cu picioarele goale în colbul uliței sau să vorbească cât de cât pe limba lui. Ce nu-mi plac mie diferențierile astea între oameni de același neam! Măcar aici găsim țigările care îl fac pe Adrian fericit! Continuăm mai departe la al doilea magazin ca să fie și Emil fericit! Pentru asta coborâm dinainte de biserica din piatră pe drumul principal la stânga până la primul magazin/bodegă. S-a întunecat de-a binelea! Dar au bere și asta contează! Luăm câte o bere-două și Emil mai ia și o rezervă la doi litri și ne lungim la politică și povești de prin București. Primul este un subiect pe care îl discută toată lumea și mie tare nu-mi place când de la niște șmecheri care își văd de treburile lor, pot apărea certuri și chiar altele mai urâte între vecini sau prieteni. Pentru mine nu e deloc un subiect agreabil. Altceva e frumos la bodega asta: doi îngerași de copii cu bucle cârlionțate blonde se învârt timid printre noi. Vâ închipuiți doi îngerași cu părul blond și ochi albaștri fără aripi? Așa sunt ei aici! Și cuminți, nevoie mare! 

Din vorbă în vorbă trece timpul și văd că Adi e impacientat. Timpul trece și nu știe exact cum să ajungem la tabăra de sculptură. Acolo vrem să ajungem! Dar până acolo trebuie să trecem pe la un izvor să ne luăm apă! Ziua Adi se poate orienta mai ușor, acum trebuie să dibuim drumul! Așa că la 20.30 (pe întuneric), pornim spre locul de campare. Mergem înapoi spre Biserica dintr-o Piatră, înainte de a ajunge la ea facem stânga pe un drumeag pe care ajungem spre izvorul cunoscut de Adrian. Puțin înainte de el aprindem lanternele (a mea nu merge și mă bazez pe a lui Emil). Ajungem la izvor (doar avem ghid bun care ne duce la fix chiar și în necunoscut!), umplem sticlele cu apă rece și mergem să campăm la capul lui Burebista din Tabăra de sculptură de la Năeni/Năieni. Asta înseamnă de fapt că doar trecem peste o șa nu prea înaltă și suntem la marginea taberei!

Montăm cortul, adun cu Adrian ceva vreascuri și el aprinde focul. Slană pe foc, pălincă, ceapă de apă, pâine prăjită, șnițele de soia, voie bună, fum! Cam ca dacii de odinioară! Adrian doarme în cort (cu două treziri peste noapte fiindcă nu are sac de dormit și-i mai trebuie ceva haine!), eu și Emil dormim afară în sacii de dormit. Ce fain e să ai cel mai luminat tavan din toată lumea: cerul cu miliarde de stele! Așa stând întins pe spate, fiecare stea îți face cu ochiul și te atrage pe ea. "Eu sunt mai frumoasă! Uită-te la mine!" "Ba eu sunt mai frumoasă! Uită-te la mine!" "Toate sunteți frumoase. Stați alături și încântați privirile și sufletele celor ce se uită la voi!" Vă dați seama că discuția asta e în capul meu. Cred că alții ar zice că am înnebunit dacă aș fi spus cu voce tare :D! Adorm cu miile de luminițe deasupra capului, cu Emil, bun prieten în sacul alăturat și cu capul lupului de pază la creștet. În felul ăsta siguranța de peste noapte e maximă. După miez de noapte luna (care la răsărit era roșie!) s-a ridicat deasupra tufișului lângă care stăm și luminează totul ca ziua. Chiar și așa, somnul pune stăpânire pe noi. Doar dimineață ne-a zis Adrian că a venit o vulpe să caute de mâncare. S-a uitat la noi, a văzut că nu a găsit nimic de mâncare la vedere și a plecat frumușel în treaba ei.

Ziua 2 - duminică 14.09.2014

Pe la 6.30 Adrian e afară din cort ți deja face poze. E lumină destulă ca să nu mai poți dormi și destul de cald ca să ieșim din saci. Încă n-o ieșit soarele și se pregătește să dea față-n față cu legendele sculptate aici. Exact la momentul răsărit suntem cu ochii pe el între sculpturile trace/dace: Decebal, Burebista, lupul dacic, tulnicera, scara către celălalt tărâm, călărețul neînfricat, soarele, copilul îmbăiat, omul din mormânt, bourul și leii legendari, fata cu copilul, oul crestat, ciobanul trac, druizii antici...






Ne așezăm la masă în soare (căldura ne-o dau soarele și un ceai fierbinte!), strângem bagajele (nu prea multe) și la 9.20 salutăm vechii daci și pornim la drum (tot îmi sună în minte cântecul "Dacii liberi" căci mă simt mai liber ca altă-dată-n munți!).

Urcăm pe culmea pietroasă de deasupra taberei, trecem peste ea și îi urmăm linia până la Biserica într-o piatră. Părea așa de simplu ca să fie așa de frumos! Linia culmii este tăiată în niște pereți de 10-15 metri pe partea dreaptă spre izvorul de aseară. În stânga culmile sunt line și coboară până la limita pădurii.  Pe muchie facem câteva poze de grup și mergem pe deasupra pereților până la carieră. În zări se văd valurile de munți și păduri care ne cheamă în fiecare zi liberă. Emil coboară la un moment dat mai jos și ne vom întâlni la mormintele trace. De fapt puțin mai înainte în capătul carierei unde ne salutăm cu un grup de brașoveni care veniseră cu un microbuz până la biserică și acum sunt tot așa în plimbare ca și noi! Coborâm la biserică și schimbăm câteva vorbe cu patru copii (trei frați și un prieten de-al lor) care vânduseră măceșe brașovenilor. Așa de fericiți erau că au făcut rost de câțiva bănuți! Pe drumul bisericii coboâm în satul Vârf pe strada principală pe unde mersesem aseară la bodegă/magazin. Știu că sună urât ce am scris, dar nah, nu pot să spun altceva decât ce este acolo! Mai jos ieșim din drumul principal care merge în serpentine, găsim o uliță care ocolește comuna Năeni și coborâm la asfalt pe lângă câteva grupuri de femei/bătrâni ce stăteau la poartă să vadă ce se mai întâmplă (exact ca la țară). Pe o culme de deal urmăm poteca ce ne scoate (asta după ce ne arată niște alunecări de teren foarte faine pentru care merită să revenim pe aici) la asfalt. Chiar aici se nimerește ca în curtea din stânga noastră să fie mulți oameni la o înmormântare). Viața cu rele și bune! Spunem creștinește un "Să-i fie țărâna ușoară!" și plecăm mai departe la drum. Mi se duc și bateriile de la GPS și chiar nu mai contează acum. Doar că aș fi vrut să înregistrez traseul... 

Coborâm pe asfalt până în Văleanca și facem stânga spre Vispești. Teoretic și de aici ar fi trebuit să vină un autobuz, dar am preferat să mai mergem câțiva kilometri până în centru în Vispești unde sigur avem autobuz spre Sărățeanca. Vom merge puțin pe la Adi pe acasă și abia după aia ne vedem de drumul nostru! Ajungem în centru de unde pleacă mașina la 13.15. Acum e abia 11.45! Pe drum văzusem creasta Istriței care ne îndeamnă la o altă plimbare pe aici cândva! Ne lungim la o bere și povești cu o familie foarte faină. Soțul îi de origine neamț și ea îi de-a locului. Așteaptă cu noi să vină mașina și ne conduc până la scara autobuzului cu care mergem până în Sărățeanca/Dobrilești (șoferul e un prieten al lui Adrian și ne lasă exact unde trebuie). Vreo două ore mergem la Adrian acasă (casă simplă și plină de suflet, energie și putere), mă joc un pic cu cățelușele lăsate libere prin curte (atât cât îmi permit ele!) și Adrian ne conduce (15.40) la un drum care coboară prin vii spre Vâlcele și apoi Ulmeni. Drumul e fain și mia ciugulesc câte un stugure de la marginea viei. La 17.08 luăm un tren regio CFR până în Mizil (4 lei) semi-liber și mai departe la 18.58 continuăm cu un tren regio particular (Transferoviar) până la București (20.40). Ultimul tren e foarte aglomerat și abia am găsit loc de-am stat pe rucsac într-un hol. Nici nașa nu avea ce să facă, toți trebuiau și aveau dreptul să meargă la București :D! Acasă ajungem obosiți și cu bucurie în suflet pentru câte am văzut!

Trebuie să revenim/reveniți/veniți pe aici! Sunt locuri foarte faine care au multe de arătat!