Plimbari de toamna 15-16.10.2011

Plimbari de toamna 15-16.10.2011

Colegi de tura: Iuliana Bucurescu, Cezar Partheniu

Suntem la limita dintre toamna si iarna! Asa ne anunta site-urile de specialitate si tindem sa avem incredere in ele! Speram totusi la un cer ceva mai senin fiindca planul nostru cere belvedere panoramica! Ne era dor de Muntele care ne-a crescut "si ne-a dat aripi", Bucegii (a se remarca pluralul Bucegilor fata de singularul Muntelui :D)! Cum Iuliana s-a mutat de ceva timp in Sibiu, eternul dor de Bucegi si Craiasa, de Muntele de acasa (imi vine in minte o prezentare care circula pe internet intitulata "Muntele de la fereastra") creste cu fiecare saptamana care trece. Fiecare locsor de pe aici (Sinaia cu al sau domeniu schiabil, Costila cu ai sai pereti si nenumarate trasee, branele expuse, crestele semete), vaile clasice marcate sau nu aduc in prim-planul memoriei Iulianei zeci si zeci de amintiri.
In ultima saptamana de dinaintea week-end-ului analizam toate posibilitatile de traseu in cele doua zile in functie de vreme. Apar in discutie muchia Balaurului (Bucsoiu Mic), traseu nemarcat ce urca din valea Morarului pe muchia amintita pana in saua Bucsoiului si mai departe spre Omu, braul lui Raducu (pe care Iuliana fusese demult in conditii stranii si nu mai stie exact varianta "oficiala" si eu am fost doar pe jumatate din brau, ceva plimbari pe la Costila, alte vai nemarcate in functie de vreme). Tot analizam noi mental pe unde am putea merge si pana la urma luam decizia finala: mergem vineri seara in Busteni si sambata hotaram ce facem!
Gasim rapid trenurile pentru fiecare (eu am de ales intre doua accelerate ce ajung in Busteni la 19.00 respectiv 21.00 si Iuliana un singur accelerat ce ajunge in Busteni tot cam pe la ora 21.00) si ne dam intalnire in Busteni. Dorul de "casa" e asa de mare ca parca scurteaza timpul de mers! Eu ajung cu primul accelerat, urc pana la Camin unde imi las lucrurile salutandu-i cu bucurie pe Irina si pe Dan, dragi colegi de club, cu care vom petrece tarziu in noapte. Revin la gara cand ajunge Iuliana si urcam amandoi la Camin (vorbind de tot si toate), nu inainte de a mai lua cate ceva de mancare pentru cele doua zile. Putin dupa ora indicata (22.00 pentru a avea un somn profund si odihnitor), ne retragem cu gandul la cancerul de afara (ultima data cand a verificat Dan conditiile meteo, spuneau de -6 grade in aceasta noapte si -8 sambata seara) si la ziua de maine.

Ziua 1 - sambata 15.10.2011

Ne trezim ca boierii la ora 8.00 si ne uitam plini de speranta pe geamul camerei. Cerul ne aduce vesti deloc imbucuratoare. De pe la 1300-1400 de metri tot muntele e invaluit intr-o mare alb-grizonata! Ne gandim noi ca daca asa este aici, inseamna ca la Omu e mare de nori compacta si sigur nu vom vedea mai nimic. Renuntam la Balaurul mult visat de Iuliana si mai tarziu il vom vedea printr-una din putinele insule albastre din marea alba de deasupra noastra. Alegem varianta a doua adica braul lui Raducu. Insa Balaurul ramane acolo in minte ca o idee care va trebui realizata cat de curand! Si mai mult, fiindca partea nordica ii e cunoscuta mai vag Iulianei si total necunoscuta mie, optam pentru sensul dinspre Valea Jepilor (CA) spre Valea Urlatorii (TA). Pe la 10.00 fara cateva minute iesim din Camin si ne indreptam spre hotelul Silva pe un drum descoperit de mine de curand. Cica ar fi o scurtatura pentru a nu mai cobori pana la DN. De fapt mergem paralel cu DNul pe deasupra bisericii, apoi urcam pe la limita padurii si prin padure trecem un pod susupendat care ne urca la intrarea in cimitir. Trecem prin locul de odihna vesnica si iesim la blocurile de langa Silva si statia de cabina. Claile Jepilor sunt acoperite cu caciula alba si noi vom merge pe deasupra lor peste putin timp.

In jurul orei 10.40 incepem Circuitul Clailor sau cu alte cuvinte intram in traseul marcat cu CA ce urca pe valea Jepilor. Ne tot intrebam cand se vor inchide oficial traseele: odata cu primii fulgi de zapada sau la odata fixa? Vom afla rapsunsul mai incolo! Incepem sa urcam pe marcaj pe dreapta geografica a vaii. Inainte de a urca propriu-zis vedem pe dreapta refugiul Salvamont de la baza vaii Spumoase si ma mir cum vechi prieteni (care nu se descurcau deloc cu catararea) acum gandesc doar in vai de acest gen. Dumnezeu sa le dea sanatate si sa mearga tot mai sus!

Urcam din poveste in poveste pe acelasi versant al vaii, prin amintiri din turele trecute si planuri pentru turele urmatoare . Curbele usor ascendente ne duc in firul vaii in jurul orei 11.30 si pentru o perioada vom merge pe versantul nordic al vaii Jepilor.

In firul Jepilor

Mai urcam un pic cu privirea indreptata spre abruptul nordic al muntelui Jepi. La un moment dat vedem un valcel ce pare a fi cel al Lupului si undeva deasupra lui se afla braul nostru strecurat printre brazii putin albiti de cativa fulgi de zapada si vesnic verzi.

Iesim la primele cabluri, le depasim in ritm de capra neagra si poteca ne urca spre punctul de pornire in brau. De multe ori Iulianei traseul ii e putin neclar in sensul ca nu isi poate aminti cu exactitate ce zona urmeaza, ce e in jurul nostru etc. Fiecare pas ii leaga amintirile una de alta si reconstituie mental drumul. Inainte de trecerea pe versantul drept (adica in stanga noastra) ne intalnim cu David Neacsu. Nu are de unde sa ne mai recunoasca (de cate ori nu ne-am vazut la Himalaya!) si schimbam cateva cuvinte despre zona. Aflam ca a plecat la 6.00 din Busteni, a urcat pe Seaca Caraimanului (solo!) si acum revine in Busteni si spre casa. Il admiram, dar totusi ni se pare prea scurt ca timp sa mergi atat de mult. In fine ne uram "drum bun" reciproc si pornim fiecare in directia lui. Noi mai urcam cateva minute si dam de micul horn cablat care ne urca vreo 20 de metri pana la un mic loc de popas. 

"Urca si tu mai artistic pentru poza!" aud de la Iuliana. Pentru ca mai apoi sa imi spuna "Parca erai in parc, nu pe stanca! :D"

Dupa horn e o mica poienita de unde o potecuta evidenta ne va conduce spre braul lui Raducu. Se cam apropie ora mesei (12.30) si soriceii din stomac incep sa comenteze. Asa ca la primul loc putin mai plan hotaram pauza de masa. Il gasim dupa cateva minute si ne asezam pentru a gusta in tihna din mancarica din traista. Vreo jumatate de ora ne ia pauza de masa, timp destul pentru picaturile de apa sa se transforme in fulgi albi din ce in ce mai mari si mai desi care ne vor insoti de acum inainte. Pornim binedispusi pe poteca clara si stim (mai bine zis Iuliana stie de la Crisa) ca trebuie sa mergem cat de mult se poate pe sub perete si sa nu ne departam de verticale.

Poteca ne duce printre sute de zade si urca treptat prin padure. E fantastic cum reusim sa ne furisam pe brana si sa castigam mereu in altitudine (sa tot fie 1700-1800 de metri). In fata noastra se zareste Coama cu Zambri (zambrul fiind un conifer care, conform specialistilor, s-ar gasi doar in Retezat) de care ne desparte ceea ce vazusem noi de jos ca Valcelul Lupului.

Aici avem un mic punct cu emotii. Poteca pare sa se desprinda in mai multe ramuri. Mergem pe o brana de grohotis care se formeaza in fata noastra si apoi se pierde la radacina unei tise. Urcam putin printre radacini si apoi pe cateva trepte albe ajungem in varianta de sus care de fapt este cea buna. Un lucru e sigur: "Trebuia sa urcam peretele ala de mai devreme!" Continuam pe treapta de iarba si coboram in firul valcelului. Branele ne duc pe partea cealalta (dreapta firului) si continuam sa pastram in dreapta pereti de multe ori verticali. Ajungem rapid sub saua din imaginea de mai sus care ne va cobori iarasi pe branite. Chiar ne gandim aici cum o fi sa mergi iarna si sa faci tu poteca, nu sa o vezi ca acum! Suntem chiar la limita dintre toamna si iarna si credem ca astea sunt ultimele zile din anotimpul frunzelor cazatoare.

Rand pe rand, fiecare muchie ni se dezvaluie si foarte curand (13.00) suntem chiar pe Coama cu Zambri. Iuliana imi arata muchia "jnepenita" pe care a ajuns aici data trecuta dupa o lupta frenetica printre crengile groase si intortocheate ale coniferelor de mica inaltime. Ii inteleg groaza de atunci de a parcurge chiar si 50 de metri pe crengi, pe sub crengi, printre crengi zdravene! Dupa muchie coboram intr-o larga caldare unde se inmultesc petele de zapada. E caldarea prin care se scurge la vale Valcelul Claitei. Tinem o usoara curba descendenta pana in linia ce delimiteaza cei doi versanti. Copacii sunt din ce in ce mai albi si mai estetici. Nu ma pot opri sa nu iau cativa din ei pe memoria aparatului foto.

Avand o imagine mai larga asupra versantului urmator, urcam putin pe firul Claitei pana ce gasim o brana care sa ne conduca mai departe. Ne gandim cum ar fi sa urcam vreodata in sus...Dar nu pe vreme ca asta! Ne ramane intiparita intr-un sertar al mintii aceasta idee si mai mergem cativa pasi pentru a vedea o bucatica din brau pe care tocmai am depasit-o. Mai mult peretii de deasupra ei ne atrag atentia si cautam urmele vreunui traseu prin perete. Fara succes!

Niste flori de gheata imi opresc pentru o clipa atentia si "colectorul de imagini".

Urcam lejer pana in Muchia Claitei pana intr-o sa ce intrerupe verticalele in sus si in jos. Zona de deasupra se numeste Peretele cu Florile si in peretii ei se gasesc cateva vechi trasee numerotate 1, 2, 3... Doar cei care au fost pe aici acum mult timp le cunosc fiindca nu exista nimic care sa indice intrarea in fiecare traseu. Iuliana e mereu incantata de locurile pe care alta data le-a parcurs printr-o mare alba. Dupa fiecare muchie se opreste, se aseaza jos si admira spectacolul scenei care tocmai se deschide in fata. Dupa Muchia Claitei ma asez si eu jos si cautam in fata saua Claii, in jos ultimele urme ale Vaii Seci dintre Clai si in sus Peretele cu Florile. In zadar cautam noi Hornul cu Florile caci pe ceata asta nu putem sa ne dam seama de nimic! Poteca ne duce extrem de lejer in saua Claii (14.00).

E prea devreme sa continuam. Ce ar fi daca am merge putin pe muchia Claii si poate pana pe Claia Mare? Hai un pic incolo pe poteca si vedem ce putem face! Coboram in punctul cel mai de jos al seii si vedem peretele sudic al Claitei in toata splendoarea lui.

Tot urcam in speranta ca vom vedea Peretele cu Florile cat mai complet posibil. In schimb vedem Comorile, Urlatoarea, Poiana Stanii cu muchia de deasupra ei in toata frumusetea. Si avem putin de lupta cu jnepenii. Potecuta clara ne duce pe versantul sudic al Muchiei Claii prinzandu-ne cateodata picioarele in crengile jnepenilor. Dar ne descurcam si de fiecare data spunem ca ne oprim si continuam. Dupa o jumatate de ora de mers poteca se inchide pana la nivelul genunchilor. E doar un culoar ascuns si in panta pe sub jnepeni. Imi aduc aminte de experienta din Calimani si pornim pe coate in sus. Noroc ca pasajul are doar vreo 15-20 de metri si iesim repede intr-un luminis. "Tot asa o fi si mai departe?"

Dupa cativa metri peste jnepeni iesim intr-o poienita fix pe muchia Claii unde par sa se faca mai multe poteci. "Ne oprim aici?" "Hai sa mai incercam!" Lasam rucsacul si betele si mai mergem putin chiar pe linia muchiei. La un moment dat vedem ca poteca coboara abrupt pe o brana inclianta de iarba cu cateva zeci de metri (poate peste suta) de verticala sub noi. Asta e momentul hotarator! Ne oprim! Mai tarziu vom citi in Kargel ca aici ar fi instalat un cablu vechi. Asa sa fie! Noi ne intoarcem fiindca am explorat destul acum! Ne mai uitam inca o data in jos la padurea verde si estimam riscul asumat.

Revenim la rucsac pe alta poteca decat cea pe care am venit (potecuta ascunsa pe nord sub linia muchiei) si continuam spre galeria de jnepeni. De data asta e mult mai usor sa mergem pe jnepeni si scapam rapid de tunelul buclucas (15.00). Intr-un sfert de ora revenim in saua Claii si urcam inapoi in braul din care am luat o pauza spre Claia Mare.
Braul ne duce mai departe pe sub pereti verticali spre firele Comorilor. Braul e atat de evident ca nu imi dau seama cum am ratat poteca alta data cand am urcat pe Seaca dintre Clai. Trecem pe rand de fiecare fir al vaii Comorilor cu ochii in toate directiile uimiti de amestecul de verde, galben, alb, gri care formeaza un mic Paradis. In valea Urlatorii avem parte de cateva aparitii inedite: cateva capre negre trec curioase pe deasupra noastra la vreo 50 de metri si urca vesele in sus pe fir.

Dupa cum se vede si mai sus, ninsoarea incepe sa devina din ce in ce mai marunta. Asa ca si noi grabim un pic pasul. Stim amandoi ca aici o sageata verde foarte ascunsa de natura indica o coborare pentru cateva zeci de metri pe firul vaii. O vedem chiar cand suntem sub ea si ii urmam varful indicator. O a doua sageata ne indica iesirea spre traseul Urlatorii si ne tinem dupa ea. Facem cativa pasi pe o brana larga sub perete, urcam cativa metri prin zapada din ce in ce mai multa si putin inainte de 16.30 iesim in marcaj, cateva serpentine mai jos de sa. "Hai sus in sa la masuta!" spun eu inselat de memorie. Masuta este in Piciorul Pietrei Arse, nu aici! Ne asezam jos putin mai departe de pilon, scoatem mancarica si pentru 20 de minute de infruptam din ceea ce ne-a mai ramas. Suficient timp pentru ninsoare ca sa ne acopere pe noi si pe rucsac cu zapada! Hai la vale ca nu mai avem mult si se intuneca! Poteca extrem de cunoscuta si marcajele TA ne coboara in pasi rapizi prn padure. Stim ca e destul de mers si nu ne facem probleme. In fond pe aici e unul din traseele de retragere pe vreme rea! Cam in jurul orei 17.30 se intuneca, prilej cu care ne scoatem si noi frontalele ca sa ne fie mai usor la mers. Peste vreo juamtate de ora trecem de firul Urlatorii si ii dam bice la vale trecand in graba pe la poteca ce urca vag pana la banca Mariei Tereza. Ii povestesc Iulianei despre indignarea unui vechi prieten comun (Andrei Berghes) si de povestirea lui de pe blog despre taietura bancii din mijlocul padurii. De ce oare sa fi facut cineva asta? Mergem mai departe si undeva in jurul orei 19.00 suntem la capatul vaii Jepilor care ne incheie micul nostru circuit. Dorinta Iulianei de a vedea downtown-ul bustenar ii este de indata satisfacuta! Coboram pana in DN pana la fosta fabrica de hartie. Pe drum vedem un ingeras de copil (chiar cu niste aripioare prinse pe spate) cu o umbreluta chinuita de vant.
"Uite asa eram si eu cand am urcat la Miorita prin primii ani ai vietii!" Imi vine in gand o iesire pe viscol cand tatal meu a urcat cu mine si cu sora mea cu umbrele de copii si ni le-a intors viscolul inainte sa ne cazam la statia de cabina de la cota 2000 (neoficial, dar asa am scapat de furtuna). La DN imi amintesc de restaurantul unde gaseam braga cand eram mici si vad si fast-food-ul de unde ne luam acum 7-8 ani sandwich-ul alpinistului ("Prietenii stiu de ce"). Ne plimbam prin oras si spre ora 21.00 urcam la Camin unde ne asteapta prieteni dragi. Asta nu inainte de a lua niste vin pentru fiert si pentru atmosfera ce va iesi superba. In mare parte datorita Elenei care, refuzand sa mearga la Pestera Muierii la memorialul "Cezar Vargulescu", a improvizat cu mare succes un "cultural" cu noi in paralel cu cel de la Pestera Muierii. Cu aceasta ocazie am aflat ca "Batranul refugiu", cantec de suflet pentru mine, este dedicat refugiului Costila.

"Nu-i nimeni sa-i inteleaga

Nu-i nimeni la fel ca ei

Doar dorul, gandul ce-i leaga

Sa urce pe creste mereu"

http://www.trilulilu.ro/carate_chid/a738bc1f105e44

Undeva dupa ora 23.00 ne retragem la somn dupa o zi memorabila si extrem de placuta. Cine stie cate alte amintiri ne-au mai trezit locurile strabatute si cate or mai veni in mintile noastre in viitor...

Ziua 2 - duminica 16.10.2011

Ce vreme schimbatoare! De fapt cam asa era anuntata si pe net vremea si ne asteptam sa se strice! Am inteles si cele -8 grade de azi-noapte, si zapada de acum, si norii care au coborat pana pe la 1400-1500 de metri. Ce ne ramane altceva de facut decat sa ne plimbam doar cateva ore prin zona? Lenevim destul de mult fiindca avem prea multa caldurica pentru a iesi afara. Gandul zapezii se duce undeva spre turele pe schiuri, dar inca nu se preteaza la asa ceva chiar daca pe Kalinderu incepe sa se depuna. Nu va dura foarte multe zile! Pana una alta cu greu ne hotaram sa iesim afara si sa urcam pana la refugiul Costila. E ora 11.00 cand simtim aerul rece de afara care ne va umple plamanii pentru cel putin o saptamana.
Urcam pe la troita pe TR si pe la una din intrarile cunoscute parasim marcajul in favoarea potecii spre refugiu/Valea Alba. Pana aici ma intreb la un moment dat cat de nehotarata e Natura...

Iarna sau toamna?

Povestim de una, de alta, de vechi prieteni, de vechi si noi locuri si urcam incetisor spre Peretele Uriasilor (circa 12.00). Ma opresc cateva minute intru amintirea celor care au pierit in munti si au (sau nu) o placuta comemorativa aici. Imi pun si eu intrebarea lui Dinu Mititeanu: de ce "doamna alpinismului romanesc", Taina Dutescu-Coliban, disparuta fara urma in Dhaulagiri in 1992, nu are pe nicaieri nimic comemorativ?

Reproduc aici versurile ramase in memoria lui Mihai Cioroianu, mare Om luat dintre noi de Muntele Ucigas in 1999:

"Alpinistii intristati

Vor canta cantecul tau

De prietenia ta

Isi vor aminti mereu" 

In cateva minute ajungem la izvorul acum inghetat si ne continuam poteca in sus. Poteca pe care dupa cateva curbe o vom prelungi printr-o larga serpentina pe sub marea poiana de sub peretele Vulturilor. Revenim in poteca "oficiala" chiar sub poienita unde in primavara o gramada de branduse ne-au clatit ochii. Urcam pe marginea poienii si facem dreapta spre firul Vaii Albe. Trecem de primul valcel si urcam niste pante pe care probabil la intoarcere le vom cobori ca pe bob. Mai urmeaza inca o trecere unde tatal meu ne-a oprit tot asa intr-o veche tura din motive de siguranta. E vorba de o panta de circa 45 de grade cu zapada si gheata pe care trebuie sa sarim. Sub noi e o mica saritoare si din acest motiv cautam o trecere in siguranta. Iuliana gaseste solutia un pic mai pe sus si ajunge pe panta, imi sapa o platforma pentru saritura si iese din spatiul necesar mie pentru a sari. Imi iau avant si ma opresc cu precizie. Continuam un urcus alunecos si apoi o coborare spre firul vaii Albe. Stiu din vara varianta de urcat un pic pe fir si apoi pe brana pana la refugiu. Am ghinion acum si inainte de fir alunec pe spate si ma proptesc cu spatele intr-un ciot de lemn. Motiv sa scrasnesc din dinti de durere si apoi sa plec mai departe. Urcam pe fir putin pana deasupra refugiului si pe niste trepte coboram la istoricul adapost (13.00).

Ne facem pozele de grup in stil pasi de dans/karate, mancam putin si schimbam cateva vorbe cu trei turisti care venisera pe urmele noastre (asta dupa ce la inceput noi pe urmaseram pasii).

Ii rugam sa inchida ei refugiul si noi pornim in graba la vale. Coboram fara probleme si in jurul orei 16.00 suntem la Camin. Ne strangem bagajele, facem curatenie in camera (caci acele de prad de pe brau inca se mai scutura de pe noi) si coboram spre gara de unde vom lua trenul (diferite ca directie) spre casa in jurul orei 17.45.

Cu multa bucurie in suflet pentru revenirea in casa "Bucegi", ne si gandim unde vom merge data urmatoare. Si ceva ture impreuna vor iesi tot in Bucegi. Veti vedea peste cateva zile!

Minunile Campinei 08.10.2011

Minunile Campinei 08.10.2011

Muntii sunt doar o particica din Natura care ne ofera totul daca stim sa vedem ce e in jurul nostru! Si bine ar fi ca din ce in ce mai multi sa simta bucuria de a fi in natura in mijlocul unei imense poieni, a unei paduri dese, langa un copac singuratic ce tine in el multe ganduri nerostite sau prin pasunile care hranesc animalele. De fapt tot verdele ierbii, tot suieratul vantului, toata viata ce freamata pe Pamant ar trebui sa ne umple sufletele de liniste, de iubire, de implinire, de intreg. Asta am simtit in cateva ore de plimbare pe dealurile Campinei in compania unei bune prietene, Iulia.
Dupa o scurta plimbare prin oras pe la biserica "Trei Brazi" si o rapida vizita la muzeul "Iulia Hasdeu" am iesit spre cartierul si dealul Muscel spre Alba ca Zapada si cei Sapte pitici. Casa ridicata de ilustrul B. P. Hasdeu in memoria fiicei sale disparuta prematur din lumea fizica (nu si cea supra-materiala) e amenajata pe exterior intr-un stil un pic prea modern in comparatie cu exponatele din interior si istoria castelului care ies din sfera corpului material si patrund in cel eteric universal. In micutul castel poti intelege ce inseamna comunicarea "paranormala" (a se citi "mai mult decat ceea ce majoritatea oamenilor inteleg prin normalitatea tangibila"). Patrunsi de atmosfera, abia am observat cand a trecut o ora in castel. Ca detalii tehnice, muzeul este deschis sambata pana la ora 17.00, intrarea este 10 lei si redus 6 lei pentru studenti.

Pe langa Alba ca Zapada, o fosta constructie de promenada, urcam pe dealul Muscel pe langa un singuratic copac ce aduce in minte Iuliei multe amintiri placute. Pentru mine totul e nou si imi vor ramane si mie amintiri placute din aceste locuri.

Urcam pe langa o ingraditura unde vara sunt organizate plimbari cu calul. Locul imi aminteste de gardurile norvegiene si ii marturisesc Iuliei ca tare frumos ar fi sa gasim pe aici case construite exclusiv din lemn (asemanatoare celor din Muzeul Satului din Oslo si, de ce nu, similare celor inca in viata din frumoasele sate de munte din Apuseni - colibele ramase din strabuni). Doar cateva biserici de pe aici mai sunt construite exclusiv din lemn si le vom vedea alta-data.

Campina panoramica

In stanga noastra vedem urmele unei vechi tabere. In amintirile Iuliei casutele acum parasite intre meri era "satul de vacanta". Ce frumos ar fi aici daca s-ar face o mica investitie si cladirile ar fi amenajate intr-un stil japonez...Peisajul este ideal pentru astfel de locuri de vis! Cine stie, poate in timp vom reusi ceva in acest sens!

Vad o urma de tristete cand Iulia imi arata fosta tabara cu cinematograful, terenul de fotbal, fosta linie de trenulet, merii si perii lasati acum de izbeliste si iesim prin gardul taberei spre strada Rezervoarelor de unde se vede larg panorama spre Brebu si Telega. Planul nostru era ca a doua zi sa mergem pe la Telega, dar s-a schimbat datorita vremii. Propun o coborare prin cartierul Voila si pajistea ne duce pana la strada principala Voila ce face parte din DJ 102I. Am fi vrut sa mai coboram pana la apa Doftanei, dar nu mai e timp caci inserarea vine peste noi. Ramane pentru alta-data explorarea inchisorii Doftana si a Lacului Pestelui, precum si cateva plimbari prin Telega. Ne intoarcem spre Campina cu ideea de a merge pentru o ora la piscina deschisa pana tarziu si ploaia ne opreste sa mai mergem.
Spre seara ii multumesc Iuliei si familiei ei pentru caldura cu care m-au primit si ii asigur ca voi veni pe vreme mai buna pe aici fiindca sunt multe, multe locuri frumoase si interesante! Coboram la gara si pornesc spre Bucuresti cu un accelerat undeva in jurul orei 22.00.

Multumiri Iuliei, prietena si ghid in Campina pentru insotire prin aceste locuri dragi si voua pentru curatenia si linistea pe care o veti lasa cand veti ajunge pe aici!

Nocturna in Parcul Carol/Libertatii 06.10.2011

Nocturna in Parcul Carol/Libertatii 06.10.2011

Dupa o zi intreaga de stat in casa, m-am hotarat sa ies putin pe inserat in parc (in special pentru putina "joaca" cu aparatul foto). Parcul e foarte aproape de mine si are destule monumente de importanta istorica. Ceva detalii gasiti la http://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Carol_I . Eu ma voi limita doar la cateva imagini.

Unire in Subcarpati 02.10.2011

Unire in Subcarpati 02.10.2011

Colegi de tura: Emil Engel, Cezar Partheniu

O zi de "alergare" prin padurile si pasunile din zona Campinei! Mai precis intre Breaza si Comarnic pe valea Prahovei! Cam asa s-ar rezuma un traseu de aproape 35 de kilometri (34.7 km) in care am cautat sa unim traseele pe care le facuse mai demult Emil din Breaza pana la Sotrile si din Comarnic pana la Secaria! Si am reusit asta cu pretul unei semi-alergari pe ultima parte ca sa prindem personalul spre Bucuresti! Hai sa o luam pe indelete sa vedem despre ce e vorba!

Fiindca nu stia nici unul dintre noi traseul si nu am reusit sa aflu informatii suficiente de pe internet (in special legat de drumurile ce unesc comunele amintite), sunt nevoit sa ma multumesc cu cateva imagini cat se poate de detaliate de pe Google Earth. "Inarmat" astfel, pornim cu personalul de 6.30 care ne duce pana in Breaza (8.45) in tovarasia catorva colegi de la "Floare de Colt" Bucuresti. Plimbarile pe "dealuri" de genul celei pe care vrem sa o facem noi sunt frecvente printre ei si totusi nu reusesc sa ne dea indicatii. In mare parte ma bazez pe amintirile lui Emil despre zona. Si stie bine multe locuri de pe aici!

Un sfert de ora facem pauza de inceput in gara pentru luat apa si informat despre ora de intoarcere (18.58) pentru personal. Va trebui sa tinem cont de asta spre sfarsitul zilei.

Trecem podul metalic peste Prahova si apoi peste DN1 si pornim pe drumul asfaltat ce urca spre Cornu. In stanga admiram cativa pereti frumos stratificati peste care vom trece putin mai incolo.

Urcam printre livezi cu meri foarte bogati in fructe si intrebam un localnic pe unde e cel mai usor drum spre stadion. Ne recomada sa urcam pana in varful dealului si de acolo in stanga. Asa ca suntem in "varf" la 9.20 si facem stanga sub indrumarea altui "localnic" (asa se numesc acum politicienii ce si-au facut aici vile ;) ). In 5 minute ajungem la o veche cruce de piatra de unde coboram in doua minute la stadionul ingradit si luminat.

Mergem pe stanga stadionului pana in firul vaii pe care urcase alta-data Emil cu Vali. El stia ca pe aici se urca direct si din varful dealului e o coborare luuunga spre Sotrile. Acum tinem in marcaj PR care face stanga si urca pe deasupra peretilor in care nisipul sta fixat in straturi suprapuse. E interesanta poteca fiindca avem largi priviri asupra intregului Cornu. Urcam pe poteca plina de nisip si curand intram intr-o racoroasa padure de pini. Din cand in cand pe poteca sunt trepte de conglomerat ce par a fi aduse din  urcusul de la manastirea Turnu la manastirea Scarisoara din Cozia (zona de inceput a urcusului). Chiar o piatra din centrul potecii pare a fi capul unui gigant bagat in pamant pana la gat (asemanator cu descrierile copilariei din "Fat Frumos din lacrima"). In cateva minute iesim intr-o prima poiana unde se vad urme de Porcus turisticus (peturi in special) pe langa o vatra de foc. Da, este placut sa vii aici la un gratar si la aer curat, dar nu lasa nimic in urma! Continuam pe poteca ce traverseaza poiana si merge mai departe printre pini.

In doar 5 minute iesim intr-o larga poiana de unde se vede toata valea Prahovei pana la Bucegii ce inchid orizonturile. E momentul sa schimbam directia fiindca noi mergem tot spre nord si Sotrile este undeva in estul nostru. Hotaram sa parasim marcajul si pornim in sus pe primul fir de vale pe care este o poteca larga si bine batuta.

Vedem in spatele nostru o frumoasa belvedere cu liceul militar din Breaza si ne continuam drumul. 

"Ce-ar fi sa facem vederi din Romania si sa le vindem la un pret putin peste pretul hartiei?"

"Putin doar cat sa ne plimbam sa facem altele :D!"

Trecem intr-o alta poiana si mai intinsa ("Aici sa alergi ca-n filme prin iarba!") si iesim la o intersectie de drumuri. E un drum care coboara in fata noastra si unul care urca pe muchie in stanga. Emil ar vrea sa incercam varful din dreapta (10.00). 

"Lasa-ma sa vad unde duce in stanga!"

Urc in stanga si pana la urma Emil vine dupa mine. Tot urcam si in cateva minute suntem sub varful dealului. Un drum frumos urca spre varf in stanga si noi continuam in dreapta pe marcajele unui traseu ciclist.

Drumul din stanga

Drumul prafuit ne coboara pana fix in capatul vaii pe unde stia Emil ca a urcat de la stadion (caci vedem stadionul in dreapta jos si realizam unde suntem). Asa ca aici iesim din drum si facem stanga pe o poteca larga si cateodata afundata pe sub copaci. 

"Uite varful cucerit alta data!" E vorba de Cucuiatu, un varf proeminent deasupra Sotrilor. Pana acolo avem mult de coborat pana intr-un fir de apa si apoi de urcat in Sotrile. Speram ca vom ajunge in comuna pana in ora 12.00. Coboram prin cateva poieni largi si frumoase (unde iarna merita sa faci iglu si supravietuire) eu fiind mereu cu ochii in toate directiile ca sa admir spectacolul naturii din jurul meu.

La 10.20 dam de primele livezi, semn ca ne apropiem de curtile oamenilor. Impresia asta ne-o dau si cateva garduri (printre care continua drumul urmat de noi) si o vacuta ce se uita curioasa la noi. Pacat ca nu ne intelegem cu ea ca sa ne spuna pe unde sa o luam. Hotaram sa facem stanga pe deasupra gardurilor pe sub o padure foarte placuta. Urmam o potecuta de animale ce ne coboara pana la apa pe care alta data Emil o stia mare si vijelioasa. Acum e doar un firicel uscat de seceta, semn destul de grav pentru lipsa de apa din zona (10.30). Cu alta ocazie Emil a mai mers un timp pe cursul apei si apoi a urcat in Sotrile. Hai sa tinem acum poteca ce urca in dreapta printre garduri. Trecem cateva garduri si avem o tendinta de a cobori la firul apei. Totusi urcam pe o poteca de lemne prin padure! De am sti cat urca drumul asta! E bine ca drumul este evident si larg si nu avem probleme de orientare.

Pe drum vad in fata mea niste capre in fata mea. Urcam pana la ele si dam si de paznicul lor. Venise cu ele tocmai de pe plaiul de langa Sotrile si ne spune ca e destul urs pe aici peste tot prin padurile astea. De asemenea ne mai spune ca in circa o juma' de ora ajungem pe Cucuiatu. Ma joc un pic cu catelusii lui, ii fotografiez cateva caprite si pornim mai departe.

Drumul urca prin padurea salbatica si in 7 minute ajungem la o intersectie. Drumul principal pare sa urce in stanga si unul secundar in fata. Salvez punctul pe GPS si mergem in stanga. In cateva serpentine scurte ajungem sub muchia din care se inalta Cucuiatu. Mai avem un pic pana sus unde gasim o masuta si doua banci de unde se poate admira intreaga comuna Sotrile (11.10). Coboram inca putin prin padure si iesim la un larg forestier cu un gard lung pe langa el. E si un bidon de 5 litri cu apa agatat de o uluca si imi potolesc setea cu putina apa din el. Sigur nu se supara cel care l-a lasat aici! Pana sa intram in sat mai urcam pe un mic delusor si coboram la intrarea in comuna unde salutam un localnic ce se ducea cu caprele spre casa dupa o pauza la apa (10 minute de la masa din padure). Noi tinem cont ca vrem sa urcam pe Cucuiatu (pe care Emil il mai "cucerise" de doua ori pana acum) si iesim din drum in dreapta pe niste poteci de tara. Urcam pe "uriasul" de nisip instabil. Noi avem noroc de o panta mai dulce cu iarba si urcam chiar lejer pana pe Cucuiatu inaltat la 980m altitudine - la fel ca gara din Sinaia (dupa cum ne va spune un localnic mai tarziu). 

La 11.25 suntem pe varf, facem cateva poze de "cuceritori ai inutilului" si suntem goniti de roiuri de musculite destul de mari si deranjante. 

"Incercam pe aici pe muchie?"

Coboram un pic sub varf printre maracini pe sub un perete de nisip vertical. E o brana scurta si foarte interesanta care se termina intr-o muchie urmata de cateva "vai" abrupte si foarte friabile. Aici e intr-adevar friabil! Totul se duce la vale cu tine! Cu grija coboram printre spini si iesim curand la un drum de tara sub Cucuiatu. 

"Acum urcati-l daca tot l-ati coborat!", glumeste un satean cu noi.

 

  

Coboram spre asfalt si la 11.35 vedem placuta de intrare in Sotrile si autobuzul ce face legatura cu Campina. Emil intreaba de un simpatic localnic ce il ajutase mai demult si cerem indicatii pentru Secaria.

"Mergeti pe drum si inainte de biserica faceti dreapta si apoi stanga. Tineti drumul si apoi poteca pana in vf Frumos si de acolo vedeti Secaria!" Mutumim si pornim pe asfalt.Urcam spre centrul comunei si dupa politie facem dreapta spre un loc ce pare panoramic.

"De acolo o dati in jos si vedeti asfaltul", ne sfatuieste un alt localnic (lui Emil ii place sa intre in vorba cu toti si asa aflam informatii).

Pe langa niste caini care ne latra cu tupeu de dupa un gard si o casa parasita si pe jumatate daramata, coboram la un mare teren de fotbal si de aici in stanga pe deasupra unui alt "Cucuiat", un alt masiv de nisip semi-stabil. Vedem biserica, dar trebuie sa si ajungem la asfalt. Tinem buza abruptului nisipos si la capatul lui urmam o poteca in stanga ce ne coboara la asfalt. Ne uitam uimiti la peretele din mijlocul comunei ce ar trebui sa fie declarat monument al naturii prin frumusetea lui si ii incerc rezistenta. Pietrele se desprind in mana mea si Emil imi spune de la distanta : "Aici te poate acoperi muntele imediat!" Continuam soseaua spre biserica nu inainte de a va arata o vedere de ansamblu a peretelui nisipos.

In cateva minute in care trecem printre case din ce in ce mai frumoase (prin simplitatea lor) si dam de un alt spectacol al naturii pe dreapta asfaltului.

La umbra pietrei 

Vedem biserica si ne indreptam spre ea. In cateva sute de metri zarim o sageata spre Paltinu (localitatea sau barajul?). Poate om cobori alta data si pana acolo! Ma uit cu placere la capitele care asteapta iarna ca sa hraneasca vacutele si la cateva case parasite, case ale caror livezi se pierd in vale(12.30). 

Inainte de biserica gasim drumul spre Seciuri (despre care ni se spusese sa il urmam pe langa biserica) si mergem pe el pentru a intreba un tanar pe unde sa continuam. "Pai pe aici tineti drumul si apoi poteca pana in varful Frumos si dupa aia aveti forestier pana in Secaria!" Tinem drumul indicat si peste 10 minute pare sa iesim din sat: e o "bariera" de lemn pentru animale. O trecem, tinem drumul mai mare din dreapta si un localnic simpatic ne indruma sa sarim parleazul si sa revenim in alt drum pe care il lasasem in stanga dupa "bariera". Ii multumim, ii spunem ca poate venim la iarna cu cortul si trecem cateva garduri in sus spre deal. Urcam in continuu spre varful Frumos pe drumul evident si cateodata inghesuit doar cat o potecuta. La ora 13.00 gasim si locul unde dispare drumul. De fapt el face stanga si noi trebuie sa tinem tot inainte spre varf. Bateriile la GPS si la aparat cam comenteaza si ma voi bucura la sfarsitul turei ca m-au ajutat pe tot parcursul zilei. Ne gandim la prietenul nostru Mitica pe care l-am fi pierdut printre atatea macese in jurul nostru si tinem pasul intins fiindca mai avem mult de mers. Poteca este foarte buna si tinem o muchie ce pare sa ne duca spre varf. Poteca faina se afunda in padure pe o curba de nivel usor ascendenta ce imi aminteste de desisul padurii din zona Alunis-Nucu din Buzau. Iesim in cateva minute in punctul cel mai inalt cu cativa brazi si un drum forestier ce face stanga si dreapta. Incotro sa mergem?

Ma ajuta hartile pe care le am in aparatul foto. Identific muchia pe care suntem si iau decizia: dreapta pe drum si apoi dupa o mare curba la stanga coboram direct pe piciorul de munte! Aici am fi vrut sa facem o pauza de apa si mancare, dar parca nu imi vine sa ma opresc. Stiu ca Emil ar fi vrut o pauza, dar incerc sa mai trag un pic de el. Drumul continua cu garduri pe ambele parti si intr-un loc mai liber ma lamuresc unde suntem. "E bineeeee!" Vad Muchia Bungheza de langa drumul dintre Comarnic si Secaria si stiu ca nu mai e mult. Mersesem cu mintea de cateva ori pe aceasta muchie si am in cap imaginea aeriana a zonei. In capatul de sus al ingradirilor sunt cateva zade foarte fotogenice si ma lasa sa le surprind pe card. 

 

Continuam pe orizontala pe culme si coboram curand la un drum forestier. Trebuie sa fie bun fiindca tine exact directia noastra. Asa ca mai jos urmam un intreg joc de drumuri de munte pana ce coboram in cel mai jos punct si Emil ar vrea sa urcam pe dealul din fata. Eu inca insist sa mergem pe drum ca pare sa urce mai lejer spre acelasi deal. Mergem cateva sute de metri si vad ca drumul o ia in vale. Asta e! Aici urcam spre ceea ce pare o sa marcata de o poarta intre doua livezi mari. Urcam cu fortele scazute spre poarta si hotaram sa facem pauza cel puti nde apa si ceva dulce! 

Dar o data ajunsi aici ma asez pe iarba si parca imi vine si foamea (14.00). Asa ca scot cutiile cu mancare si mancam pe saturate. Stim ca mai avem doar o vale si o muchie care ne despart de Secaria. In 20 de minute strangem totul si nu am prea cobori in valea din fata noastra. Pe curbe de nivel urcam spre varful/culmea din stanga si sarim gardul (oricum trebuia sa il sarim ca sa iesim din curtea omului!).

Dupa gard Emil e un pic mai spre varf si vede drumul pe care trebuie sa coboram spre Secaria. Vezi undeva cum gasesti o poteca in jos in stanga! In cateva zeci de metri vad si eu drumul si imi dau drumul pe panta inierbata si destul de inclinata. Coboram pe pajiste schimband cateva vorbe cu prietenii de acasa prin telefon!

Ajungem la drum si de aici tinem stanga pe sub largul picior al muchiei golase ce se inalta putin peste o mie de metri deasupra Comarnicului intre vaile Comarnicului si Sarului (vf Simila de 1047m). Inca sunt paduri si in zece minute dam de largul drum ce duce spre Secaria pe care il urmam spre dreapta. Ne cam prafuim, dar nu avem ce face! Drumul este sec ca aproape toate locurile de pana acum si chiar adapatoarele uscate sunt un mic semn de alarma pentru seceta. Suntem fericiti cand dam de un izvor care ne alina setea si dorul de apa de munte. Facem cinci minute pauza de adapare si mai departe pe drum. Intalnim cativa localnici in varsta care ne spun ca ajungem imediat in centru (un batran ne spune ca are cu doi ani sub 80 cat am estimat noi!). 

Uscaciunea ne scoate putin inainte de ora 15.00 la primele case. Suntem multumiti de ceea ce am reusit sa facem: sa unim Cornu cu Secaria!

Tinta noastra e fix in centru si e un bar unde Emil stia de bere la halba! Mergem intins acolo oprindu-ne totusi sa mai admiram locurile prin care mergem. E prima data si pentru Emil cand intra in Secaria din directia asta! In fata noastra coada sudica a Baiului ne promite alte ture placute si relaxante (cum a fost o tura faina cand eu cu Adina am parcurs creasta Baiului in doua zile; va aduceti aminte cand ne-a zburat cortul :D )! Coboram pe ulite povestindu-ne unul altuia de problemele si de nemultumirile pe care le avem. Trebuie sa trecem noi prin toate cumva! Coboram printre curti pline de capite si ulita ne duce pana la o gradinita unde, fiind duminica, toate amenajarile din curte sunt pline de copii (mi-a placut mult ca e si un mini-panou de catarat si o plasa pe care se urca copiii pe verticala). Trecem raul si in cateva minute suntem in centru unde intram direct in barul mult asteptat (15.20). Ne luam la vorba cu cativa localnici veniti aici din obicei si golim cate doua beri reci si bune (eu n-as fi vrut sa beau fiindca stiam ca mai avem ceva de mers si pana la urma cedez tentatiei fiindca zona e destul de lejera). Distractia dureaza circa o ora si ne dam seama la timp ca trebuie sa o luam din loc fiindca mai avem vreo doua ore de mers cel putin. Emil spune ceva de Florei (coama Floreiului) si cum nu am mai fost pe aici, agreez ideea. Doar ca trebuie sa mergem repede fiindca drumul e lung. In mod normal ar fi fost mai lejer sa mergem cei 8 km pe sosea pana in Comarnic, dar refuz ideea fiindca e prea mult de mers in bocanci pe asfalt. Asa ca pornim prin fata bisericii si apoi tot in stanga pe ulite bine cunoscute de Emil. Urcam pana la obarsia vaii Floreiului, eu ramanand de cateva ori mai in urma pentru a marca puncte pe GPS si pentru poze. Dar cum am pasul mai lung, recuperez de fiecare data! Tot timpul imi "urmaresc" colegul/camaradul/ghidul care isi mentine ritmul constant. 

Emil se orienteaza la fix chiar si printre drumurile nou construite (pentru tanti Cornelia sunt binevenite, dar sper sa nu se apuce sa asfalteze pe aici totul!) si ajungem curand in capatul coamei Floreiului.

Un nou drum pietruit ocoleste larg obarsia Batraioarei si coboara spre muchia Bungheza. Noi mergem tot inainte pe coama pe un drum larg, pietruit si amenajat cu stalpi de protectie la serpentine. Inainte de o curba mare ce coboara din muchie, dam de o vacuta cu vitelul si ma necajesc un pic ca nu o inteleg sa ne spuna exact pe unde ar trebui sa coboram. Suntem salvati caci vedem un drum care coboara fix pe culme (17.20). Pornim pe el si il rog pe Emil sa nu se supere daca o sa merg un pic mai repede. Vreau sa fortez un pic fiindca avem timpul limitat si chiar trebuie sa ajungem la tren. Pornesc mai repede oprindu-ma din cand in cand pentru cate o poza.

Drumul merge intins pe sub limita padurii si abia cand se termina acesta, coboara putin pe pajistile alpine de mai jos. Cateodata pierd drumul si tin directia spre Comarnic. La 17.40 ajungem pe un fel de tapsan unde cateva vaci sunt extrem de linistite. Asa ar trebui sa fim si noi, dar intoarcerea acasa si trenul ne preseaza sa fortam! Soarele ne indeamna si el sa continuam coborasul!

Facem dreapta ca sa ocolim animalele si pornim prin larga poiana din fata noastra. Trebuie sa fim atenti sa prindem o poteca in stanga si aceasta ni se arata sub forma unui mic valcel. "Asta e drumul! Sa vezi cat mai e de coborat de acum!" Urmam un drum ingust ce ocoleste piciorul de munte spre stanga si aproape ca alergam pe aici de usor ce este! Trecem pe deasupra unei poieni mari in care alte vaci pasc linistite si stapanul lor e si mai linistit. Il salutam si continuam "fuga" noastra descendenta. In cateva minute drumul larg se imparte in doua. "Stanga sau dreapta?" "Tot inainte!" Varianta inainte ne duce pe o ulita ce coboara in graba printre casele din zona Podul Vartos din nordul Comarnicului. "Route 66", denumire data dupa numarul unei case, face curbe alternative si intr-una din ele iesim din ulita si incercam o scurtatura pe sub cateva curti. Intrarea pare sa se inchida si reusim prin padure sa iesim intr-o mare livada de deasupra drumului national. Superb! Mai bine de atat nu se putea! Tinem un fel de poteca ce coboara pe langa meri si din ultimul mar dinainte de o ruptura in gard, iau si eu doua mere ca multumire ca am putut sa iesim la DN (18.15).

Ora e buna fiindca noi ne facusem calculul ca putin inainte de ora 19.00 ar trebui sa fie personalul dorit. Pornim in graba spre gara fiindca nu stiam exact cat mai avem de mers. Intrebam pe cineva cam cat e pana la gara si ni se spune ca un pic peste un km. Facem 1.3 km si tot nu dam de zona garii. O alta localnica ne spune ca in 200-300 de metri e gara. Suntem fericiti si totusi nu ne oprim. Intra-adevar la 18.35 vedem varianta de Secaria (soseaua de 8 km) si stim ca am ajuns la gara. Intram in gara, marchez punctul pe GPS si vedem ca personalul tocmai intra in gara. Colegii de la Floare de Colt ne fac cu mana din tren si ne si pastreaza locuri. Multumiri din plin, dragi colegi! Deci trenul e cam pe la 18.40 in Comarnic, nu la 7 fara 10 cum presupuneam noi! In tren ma intalnesc si cu Andreea Corodeanu, Alex, prietenul ei si inca doi prieteni cu care fusesera intr-o tura in Bucegi si ne lungim la vorba cu unul, cu altul pana trece timpul si ne trezim in Bucuresti (cca 21.30). 

A iesit o tura excelenta si reusita din toate punctele de vedere! Asa sa ne fie si sa va fie si voua multe ture de acum inainte!