Știam de canonizarea sfintelor Elisabeta și Filofteia la mănăstirea Pasărea din apropierea Bucureștiului. Și spusesem că nu aș fi mers la canonizare fiindcă e foarte multă lume. Prefer să fiu ”Gică Contra” și să ajung în alte zile în locurile astea. Atunci poți găsi mult mai ușor vreme să fii tu cu tine însuți/însăți și cu gândurile tale. Sfânta Filofteia este mama sfântului Calinic de la Cernica (nume foarte cunoscut în ortodoxie) și sfânta Elisabeta a avut o viață grea întărită prin credință.
Îmi fac vreme deci să merg la câteva zile după slujba de canonizare. Eu țineam minte că am mai fost la Pasărea când eram mic, dar probabil amintirile sunt mult estompate sau chiar nu existau. Nu mai țin minte nimic din ce este aici.
Las mașina la intrarea în mănăstire și prin galeria sfintelor românce și a duhovnicilor mănăstirii intru în biserică. Las pozele să vorbească despre ansamblul istoric monumental (1813). Da, totul este fain și plin de energia celor care au lucrat aici pentru/întru Domnul. Energia se simte în oameni și toată atingerea lor (atingerea cu cuvântul și cu mâna!).
Ansamblul mănăstirii are multe chilii frumos întreținute și amenajate și locuri faine printre ele. Chiar de sunt aici multe viețuitoare, este așa o liniște de aproape ai spune că ești doar tu cu Dumnezeu. Din când în când mai vezi o umbră în negru trecând pe undeva prin spectrul vizual. Fiecare este ocupată fie cu rugăciunea, fie cu ascultarea. Cobor aleea ce merge la podul metalic spre insulă. Aici cel mai cunoscut punct este Copacul cu icoană. Recunosc că nu am văzut icoana, dar multisecularitatea stejarului se vede de la o poștă. De fapt este o peninsulă cu grâu, printre luciuri de apă. Dacă știi unde să mergi, îți poți mulțumi pofta de dude albe și negre. Cât să îți colorezi degetele pentru ceva vreme... Revin peste pod în complexul de chilii fiindcă mai am ceva de văzut. De fapt las pașii să mă ghideze...
În cimitirul mănăstirii caut în primul rând crucile celor două sfinte. Spre fiecare dintre ele este săgeată indicatoare din aleea principală. Și după aceea nu ies imediat din cimitir și merg printre monumente citind mari nume: credincioși/credincioase, oameni politici sau militari de vază. Dau să ies și pe panoul de la intrare, chiar dacă începe să picure, dau de numele Geo Bogza. Nu mă interesează că plouă mărunt. Merg până la mormântul unde e scris numele și apoi mă întorc spre curtea principală a mănăstirii. Doar atunci văd preotul care stă de vorbă cu două sau trei femei (adică mai multe persoane la un loc)! Altfel fiecare e cufundat în munca cu sine întru Dumnezeu! E acea lume interioară pe care o ducem fiecare și care se vede de multe ori doar prin strălucirea ochilor în fiecare moment! Și pe care o putem vedea dacă avem deschidere spre sufletul celuilalt, dincolo de cuvinte!
Alte câteva poze la sfintele noi din mănăstire și merg spre mașină, cu o ultimă poză din poartă spre conacul din mijlocul hotelului Mercure. Și de aici spre casă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu