Abia ajuns acasă și gândul îmi zboară spre un vis mai vechi pe care nu am reușit să îl realizez: parcurgerea crestei Mehedinților sau Cernei! Sau ambele! Cum mi s-a întâmplat în multe cazuri, nu găsesc pe nimeni doritor. Bine, este foarte adevărat că mă mănâncă să plec în timpul săptămânii.
Așadar solitar pornesc la drum cu planul de mai sus în minte. Și în rucsac cu cortul și toate cele trebuincioase: sac de dormit și salteluță, mâncare, haine, frontală, cuțit, trusa de prim ajutor, harta (pe care îmi schițasem în minte traseul), bețele de trekking și nelipsitul chef de explorare.
O mică paranteză: pentru unii din voi e foarte posibil ca locurile să fie foarte cunoscute! Pentru mine doar unele din ele sunt cunoscute și pe parcurs voi mai descoperi și altele!
Urc în trenul clasic pentru Băile Herculane (22.05) și am parte de șapte ore cu colegi de ”compartiment” foarte faini. Nu reușesc să dorm (doar îmi întind un pic picioarele!) și la 5 fără câteva minute sunt în gara istorică de la cotul Cernei (vine din est, cotește spre sud și primește din nord apele râului Bela Reca). Inițial nu știu cum ajung în Herculane. E un singur taxi și e în el un domn care merge spre 7 izvoare. Urc și eu și șoferul promite că revine după ceilalți turiști (e singur acum, pe tură).
Ziua 1 - luni, 10.05.2021
În vreo 20 de minute suntem acolo, mulțumim pentru drum și mai povestim puțin să se lumineze și continui pe asfalt până la prima curbă strânsă unde găsesc pe dreapta Crucea Ghizelei. Legenda este redată mai jos (sursa: Facebook Ad Mediam Mehadia):
”Denumirea este legată de o poveste tragică din vremea imperiului austriac. Se spune că fiica unor bogătaşi din Băile Herculane se îndrăgostise de un cioban, care-şi păştea turmele de oi în acest loc. Părinţii fetei voiau să o mărite însă după un bogătaş bătrân din Viena şi stabiliseră şi ziua nunţii. Frumoasa fată, pe numele Ghizela, şi ciobanul au hotărât să fugă în lume în dimineaţa când trebuia să aibă loc nunta. Tânăra îmbrăcată în rochie de mireasă a fugit pe vale să se întâlnească cu iubitul ei, dar l-a găsit mort. Bogătaşul a prins de veste despre planul tinerilor îndrăgostiţi de a fugi şi l-a ucis. Atunci Ghizela s-a urcat pe stâncă şi s-a azvârlit în prăpastie. În amintirea ei s-a ridicat crucea care-i poartă numele. Este locul unde, demult, se legau tot de o cruce şi fetele ca jertfă pentru vestita hidră (balaur) de pe Lerna (Cerna)
Crucea Ghizelei , si-a luat numele de la o cruce de lemn pusa aici la 11 iulie 1892 , de catre baroneasa Malcomes, cu ocazia unei plimbări făcută în împrejurimile stațiunii.”
De aici am două trasee: primul PR spre Cascada lui Roșeț/Cascada Cociului și al doilea CA/TA spre Cheile Țăsnei. Detalii în poză:
Cum nu fusesem pe nici unul dintre ele, aleg prima dată drumul la cascadă (la un moment dat aveam în gând să urc pereții cascadei și acolo am realizat că e aproape imposibil). În 50 de minute sunt la baza cascadei, extrem de încântat de frumusețea ei. Se vede doar prima treaptă și celelalte două de deasupra sunt doar intuite :)! În 40 de minute sunt înapoi jos la intersecție și voi continua pe marcajele albastre.
Traseul urcă fain prin pădure și este bine marcat. Totul e verde, așa cum știu că e în zona de jos a Mehedinților. Câștig altitudine pas cu pas și ajung pe o brână suspendată care mă urcă la Fântâna Moșului (o oră față de 1h30' pe marcaj). Mă bucur să o văd și să citesc pe ea câteva versete biblice și data montării aici (21.04.1995). Continui urmărind marcajele (sunt ceva schimbări de direcție și trebuie atenție!) și îmi dau seama unde am greșit eu cu altă ocazie (mai 2008). Cum pe vremea aia nu aveam blog, vă redau textul recuperat de pe o listă Yahoo veche, Alpinet:
”Într-o oră am ajuns la Balta Cerbului (16.30). Pe drum am dat și de BR de creasta a Mehedinților (aveam la mine nr. 37 din Munții Carpați și am identificat locul în care mă aflam și traseele). În poiana erau câteva vaci, un canton silvic închis și un foișor. Am mâncat preț de 30 de minute în foișor și conform indicațiilor, am plecat pe valea de la capătul poienii unde am găsit și un izvor. După o jumătate de oră de coborât în care am ocolit o săritoare de vreo 3 metri pe iarba de lângă și alta de 10-12 m pe deasupra peretelui din dreapta am ajuns la buza peretelui vertical ce coboară spre lacul de acumulare. Cu siguranță am greșit valea. M-am întors în altă jumătate de oră în poiană și am reluat indicația ciobanului ("valea din față cum intri în poiană";). Am urcat 10 minute pe vale și apoi începusem să cobor extrem de frumos și lejer. Nici aceasta vale nu e marcată. Am trecut fără probleme peste o săritoare de 2 metri, apoi peste una de vreo 4 și, din nou poteca părea să se întrerupă. Mi-am lăsat rucsacul și am coborât cu grijă (asigurându-mă mereu că mă pot întoarce) încă vreo 3 săritori de câte 4-5 m în lanț. Și iarăși surpriză neplăcută: perete surplombant de 100-150 de metri până la șosea și lacul de acumulare. Cu nervozitatea de rigoare m-am hotărât după o oră de coborât pe această a doua vale ratată, să mă întorc în poiană și apoi pe drumul pe care am venit.”
Acum marcajele foarte clare mă duc printr-o pădure liniștită la un drum e mașină și pe el la stânga ajung în 10 minute în poiana Balta Cerbului. Nu mai recunosc vizual nimic din descrierea de mai sus, identific potențiala sursă de apă într-o adâncitură în pământ, merg la foișorul din fața cabanei silvice închise pentru o masă rapidă și niște apă, revin la marcajele TA și le urmez spre valea superioară a Țăsnei (mai exact zona cu Poiana Țăsnei și stâna lui tanti Maria). Îmi aduc aminte cu plăcere de locurile pe unde mai fusesem și cobor pe marcajele destul de clare spre stână (e închisă) și puțin mai jos la apă pentru re-alimentare.
De aici știu că trebuie să urc pe BR (se schimbă marcajul) spre Poiana Țăsnei și mai departe apoi spre Pietrele Albe. În 2013 îmi aduc aminte că erau ceva probleme de orientare și ne-am descurcat datorită unor colegi care mai fuseseră pe aici. Acum marcajele sunt bune, vremea e bună și urc cu elan până pe vârful stâncos dinainte de Pietrele Albe. E 13.50 și mă pălește somnul. Mă retrag sub un pin și pun rucsacul drept pernă pentru o oră și 20 de minute. Tare bine prinde somnul și sunt refăcut pentru continuarea drumului. La 15.30 trec pe lângă un stâlp indicator (pe aici îmi aduc aminte că urcasem acum 8 ani) și într-un sfert de oră sunt la vârful Pietrele Albe. Las în stânga PG care merge prin Crovuri și merg spre vârf. Nu urc pe el, pe unde sunt marcajele BR și îl ocolesc pe stânga lui pentru a urmări apoi marcajele mai departe. Fiindcă planul meu acum e să urmez BR în paralel cu Crovurile.
Trec de singura pată de zăpadă și înaintez spre pădure printre lapiezuri. Cumva marcajele, destul de rare, mă conduc în dreapta jos în pădure. Mi se pare un pic ciudat știind direcția în care trebuie să merg și le urmez cu încredere în cei care au marcat. Tot cobor și la un moment dat nu mai văd marcaje. Intuiția mă face să fac stânga spre o coamă împădurită pe care o depășesc spre un câmp de lapiezuri. Trec prin el și tot țin coama care coboară spre originea estică a crovul Medved. Renunț la marcaje și mă bucură când văd un marcaj foarte șters pe rocile albe pe care merg. E destul de târziu și renunț la marcaje exact când văd un marcaj pe o stâncă în platoul în care mă găsesc. Fiindcă nu găsesc alte marcaje, admir peretele din fața mea și am acum o mică și importantă problemă: nu prea mai am apă și este foarte important. Urmăresc pe hartă sursele de apă și văd că am două izvoare temporare undeva în stânga potecii. Cum marcajele lipsesc cu desăvârșire (în față aș mai avea de traversat un vârf împădurit, Poiana cu ferigă și vârful Broscan înainte de a ajunge în frumoasa poiană Beletina) renunț la zona asta de traseu. Asta e! E târziu și mă retrag într-o zonă de siguranță. Adică o zonă cunoscută care înseamnă coborârea în crovuri! După ce mă ”chinui” vreo 20 de minute să îmi umplu sticla din izvorul temporar cu debit scăzut!
De la izvor cobor un pic pe firul apei, urc pe o curbă de nivel pe sub un perete stâncos, traversez o viroagă pe la obârșie și pe partea ei dreaptă găsesc o potecă ce mă urcă într-o poiană largă pe unde intuitiv găsesc o brână spre Gâtul Porcului, șaua ce desparte crovul Medved de Poienile Porcului (17.55). Tare n-aș fi vrut să cobor în crov...
Acum sunt pe traseu cunoscut și, chiar dacă marcajele sunt destul de rare, nu te poți pierde! Traseul marcat cu PG urmează linia Poienilor Porcului (o poiană cât un teren de fotbal și două mai mici în prelungirea celei mari) pentru a coborî spre Crovul Mare. Mă bate un gând să campez în Crovul Mare, la intersecția drumurilor. Asta fiindcă, deși am rucsacul bine reglat, începe să mă tragă de umeri.. La 18.30 mă las printre lapiezuri spre adâncimea Crovului Mare, după ce am admirat trei cai singuratici în Poieni (bine, sintactic e greșit fiindcă din moment ce sunt trei nu sunt singuratici!). În 10 minute sunt în punctul cel mai de jos al Crovului, arunc rucsacul de pe spate și studiez harta! Puțină apă mă reface și văd că aș mai avea de urcat până în Poiana Mare și apoi doar o traversare lungă prin lunga Beletină (știu, e repetiție intenționată!) spre izvoarele din capăt, de la stâne. Îmi prind curaj și pun rucsacul pe spate și cu oboseala de peste zi (și noapte) urc pas cu pas panta spre Poiana Mare. Umbrele apusului au niște efecte superbe care mă încurajează să tot urc. Punctul care pare cel mai înalt este de fapt capătul de jos al Poienii Mari. Mă opresc câteva minute ca să îmi trag răsuflarea și să admir frumusețea poienii în care parcă cineva a împrăștiat frumoasele lapiezuri! Cu ochii intuiesc și găsesc marcajele PR care mă conduc spre ”interpoiana” dintre Poiana Mare și Beletina. Știu că nu există termenul dintre ghilimele, dar aici s-ar potrivi! (ideea mi-a venit de la termenul interfluviu!). Și am ajuns (19.30) în capătul Beletinei. Care e lungă și foarte faină, presărată din când în când cu lapiezuri pe partea dreaptă, spre vârful de 1347 de metri care o separă de Crovul Mare.
După ce cotește la dreapta, poiana se închide într-o zonă cu trei stâne. Cum aud câini și văd o mașină la stâna din dreapta, e semn că am sursă de apă. Merg direct la stână unde ciobanii abia veniți cu o zi înainte își fac curățenia de primăvară. Iau apă de la un furtun legat la un izvor mai sus, îmi arată și izvorul de unde beau animalele și povestesc cu ei despre locuri și vecini. Doar la stâna din față au venit vecinii, la cea din dreapta încă nu au venit!
Campez într-un loc unde pare să fie o veche fundație și în sfârșit mă pot relaxa cu o supă caldă. E trecut de ora 20.00 și mă bucur de căldura sacului de dormit într-un loc superb. Acum știu de ce atâția prieteni au tot lăudat Beletina!
Ziua 2 - marți, 11.05.2021
Trezire de voie aproape de ora 9.00! Cu asemenea peisaj în ușa cortului și cu mâncarea suspendată într-o pungă în ”interbrațul” unui copac uscat dintre lapiezuri. Fiindcă am dormit la marginea unui câmp de lapiezuri înclinat! Abia pe la 10.23 am rucsacul în spate și pornesc la drum. Azi am ca scop Vârful lui Stan și coborârea în DN 67D pe culmea Mazdronea. Sper să o găsesc :)! Dar până acolo vă las să admirați frumusețea Beletinei!!!
În mod normal ar trebui să merg în șaua din capătul poienii (asta după ce m-am jucat un pic cu măgărușul în blana căruia mi s-a afundat palma în totalitate!) și de aici în dreapta pe TA. Dar cum știu că urc pe muchie, găsesc un șir de poieni legate în pantă care mă duce într-o zonă cu lapiezuri de pe culme unde găsesc marcajul. Deci de aici la dreapta spre vârf! Poteca alternează foarte fain zonele cu pădure misterioasă și cu lapiezuri și alte forme de relief calcaros extern și la 11.10 sunt sub vârful pietros al Vârfului lui Stan. O zonă superbă cu maximul la 1466 de metri (11.15)! Sunt tare bucuros că am ajuns aici fiindcă visez la atingerea acestui vârf de foarte mulți ani, de când tot vin în zona Herculanelor!
Și mai departe pe marcaje... Cobor vreo 20 de metri de pe vârful stâncos, urmez marcajele la dreapta prin pădurea cu pete de zăpadă și cu multe pete de zăpadă și ies pe o altă zonă stâncoasă (11.35) de unde se despart două culmi stâncoase foarte faine. Nu mai găsesc marcaje și abia la asfalt îmi dau seama că marcajele continuau pe culmea din dreapta, foarte frumoasă! Dar pe mine piticul mă atrage pe culmea din față pe care cobor pe trepte stâncoase extrem de interesante. Pierd repede altitudine spre un platou unde trebuie să cotesc la stânga spre o zonă împădurită. Și de aici devine interesant fiindcă linia crestei devine foarte ascuțită și abruptă în jos.
Înainte de linia crestei găsesc un vâlcel care mă coboară peste o limbă de zăpadă spre creasta zimțată. Cobor o vreme cu atenție la treptele stâncoase și la cele cu iarbă alunecoasă și deasupra unei săritori verticale de peste doi metri decid să ies din culme. Așa că mă las la dreapta cu mare atenție pe fețele ierboase. Sunt înclinate și găsesc trepte cu smocuri de iarbă care mă duc pe partea stângă a unui imens grohotiș. Și pe aici aș putea coborî și totuși m-aș duce la grohotiș. Prefer să cobor pe el chiar dacă e mai greu. Măcar îi văd linia până jos la iarbă. Cine știe sub fețele astea ce verticale pot avea! Și intuiția mă duce bine că e o verticală mai jos, aproape imposibil de coborât pe ea! Așa că grohotișul mă coboară pe o vâlcea mai mare până la o largă poiană înclinată care se lasă pe firul vâlcelei spre o casă de lemn în pădure. Clar mai am puțin până la drum. Sub casă e un drum pe care mă opresc puțin pentru câteva guri de apă și să îmi găsesc direcția. Harta (Maps.me) îmi arată că la dreapta pe drum peste câteva sute de metri ajung la asfalt. Și, evident, terenul confirmă harta! Ies la asfalt la 13.11 extrem de mulțumit de zona străbătută. După trei curbe la dreapta ar trebui să găsesc un loc drept și mai plat pentru ocazie.
În acea zonă plată este și începutul/sfârșitul traseelor BR, TR și PR. Parțial am mers pe fiecare dintre ele. Puteți revedea mai sus :)! Aici pot spune că am făcut parcurgerea mult dorită! Rămân la ocazie și nu îmi ia mult până mă ia un tip foarte fain și mă duce exact cât am nevoie: centrul orășelului Baia de Aramă! Povestim de toate și i se pare incredibil pe unde am mers. Inițial crezuse că am venit pe asfalt de la Herculane și doar când i-am spus de Beletina a recunoscut în minte denumirea și locurile. Dar totul e foarte fain și așa cum trebuie să fie. Îi mulțumesc tare pentru drum și, înainte de a cerceta următoarea etapă a drumului, îmi liniștesc setea cu două beri și telefoane pe acasă să îi asigur că sunt bine!
... Mănăstirea ”Sfinții Voievozi” din Baia de Aramă! Așa e că nu știați de ea? Nici eu! Să vă redau câteva date care completează liniștea și frumusețea locului (date preluate din istoricul mănăstirii):
”Mănăstirea este situată la poalele dealului Cornet, pe malul stâng al râului Bolboros. Vechea vatră monahală, potrivit tradiției locale, datează din vremea Sf. Nicodim de la Tismana, din jurul anilor 1400, având obște de călugări și cu biserică de lemn acoperită cu șiță. În anul 1672 se face pomenire într-un document despre egumenul Evghenie de la mănăstirea Hilandar (Athos). În anul 1695 ctitorul Milco Băiașul, vătaf al minerilor la minele din Baia de Aramă, sârb de origine, cere învoiala domnitorului Constantin Brâncoveanu să facă biserică din piatră pe temelia celei din lemn întru pomenirea fiului său Milco care trecuse la cele veșnice. Domnitorul îi încredințează sprijinul rudeniei sale Cornea Brăiloiu, marele ban al Craiovei, dăruindu-i și 300 de taleri spre folos pentru zidirea bisericii. Biserica a fost construită între 1699 și 1703 și închinată în 1718 mănăstirii Hilandar de la Athos. Viața monahală a decurs până în 1866 când biserica a intrat în grija parohiei și din 2008 s-a reînființat mănăstirea de călugărițe.”
La început biserica este închisă. Mă învârt puțin prin curte și apare o măicuță care mă întreabă dacă vreau să vizitez. Era la muncă la seră și o vecină a informat-o că e cineva la ușa bisericii. Da, vreau să vizitez! Vine în câteva minute cu cheia și în interior, după cele cuviincioase, îmi povestește câte ceva despre biserică. Și, ca element de curiozitate, legenda sfântului Nicodim pe care o regăsiți mai jos preluată de pe un site local www.conacuboierului.ro:
”După ce a ctitorit Mănăstirea Vodiţa, Cuviosul Nicodim a venit aici la Ponoarele, unde a dorit să facă o mânăstire. Se pare că oamenii au fost cei care au fost împotriva acestui proiect, deoarece se gândeau ei că Nicodim în momentul în care va ctitori la Ponoare o mânăstire, vor pierde o parte din pământurile lor. Şi atunci, socotind că este o zonă destul de neprielnică agriculturii şi pământul pe care îl au, vor trebui să-l dea, ei nu au primit cu bucurie această veste că s-ar face o mănăstire la Ponoare.
În momentul în care s-a hotărât să plece, pentru ca să întărească mai mult argumentele, unii dintre localnici se spune că ar fi pus în traista cuviosului o găină tăiată şi un briceag. Astăzi este un loc la ieşire din Baia de Aramă numit Valea Găinii, este locul unde l-au prins pe Nicodim, l-au bătut şi au arătat oamenilor că el era un hoţ”, ne spune preotul Vasile Ganţu, protopop al Protoieriei Baia de Aramă.
Din acel moment cuviosul a plecat la Tismana, unde a găsit un loc prielnic pentru construirea unei mănăstiri, actualmente un simbol creştin al Olteniei. Înainte de a pleca, el a blestemat apa de la Ponoarele: să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o înghită pământul.
Aceste lucruri s-au şi întâmplat, pentru că pe cursul ei s-au construit opt mori, în ea nu trăieste nici o vietate, iar la un moment dat pământul o înghite, apa intrând brusc în cavitatea subterană a unei peşteri şi dând impresia că e înghiţită de pământ.
Ca o minune însă, exact la 600 de ani de la moartea Sfântului Nicodim, când la Ponoarele se punea piatra de temelie a unei biserici, pe cer a apărut un curcubeu. Preoţii, dar şi localnicii au interpretat asta ca pe un semn de la Dumnezeu.”
Cu mulțumiri și cu observarea unor credincioși pioși care s-au bucurat de povestirile măicuței pornesc mai departe cu bucurie în suflet!
Pornesc pe drumul spre Ponoarele și după vreun kilometru mă ia o mașină la ocazie. Nu ajung chiar în centru, la Podul lui Dumnezeu, ci foarte aproape! E binevenit orice ajutor și de fapt va fi chiar mai bine fiindcă voi descoperi alte locuri superbe!
Primul este Moara Crăcucenilor spre care este săgeată indicatoare pe un drum lateral. De pe același site preiau o scurtă descriere.
”Pe Valea Morilor, cândva erau înșirate opt mori de lemn, utilizate la măcinarea tradițională a grâului și porumbului. Purtau denumiri în funcție de satul și sătenii ce le utilizau, fiind particulare sau aparținând comunității, existând astfel: Moara lui Andrei, Moara Raiculeștilor, Moara Crăcucenilor, Moara Nebunilor, Moara Martineștilor, Moara Tihoilor, doua mori ale Bălucenilor. Astăzi, din cele 8 mori, mai există doar una: Moara Crăcucenilor, adică a locuitorilor din satul Cracu Muntelui.”
Urc un pic pe drum, spre cimitir și dau de biserica de lemn Sf. Nicolae. Este în lucru și citez câteva detalii din istoricul afișat public:
Biserica a fost ridicată și sfințită în 1851 pe ruinele altei biserici. Se spune că prima biserică a fost ridicată de călugărul Nicodim. În Catagrafia din 1840 e menționată ridicarea bisericii în 1695 și inscripțiile pe ușa din lemn menționează anul 1763 și 1880. Biserica e construită din lemn de stejar, de tip navă cu turn clopotniță. În pronaos se află singura icoană din sec. XVIII care se mai păstrează în Mehedinți, majoritatea fiind repictate. Icoana îl reprezintă pe Sf. Ioan Botezătorul cu o cupă și un papirus inscripționat în mână.
În spatele bisericii se află Steiul Ponorii, un fain și atractiv perete stâncos spre caremă îndrept după indicațiile muncitorilor locali. Este foarte fain și expus pe grohotișul de sub el. Nici plantele țepoase nu prea te încurajează să te apropii de perete...
Lăsasem rucsacul la biserică, revin și îl iau cu mulțumire pentru observarea lui și primesc sfaturi pentru a ajunge mai direct la Pădurea cu liliac. Așa e denumirea corectă, nu Pădurea DE liliac! Primesc indicații și spre Cheile Băluței, un loc foarte fain aflat în valea Băluței, la un deal de Pădurea cu liliac. Așa că urc pe drumul din fața bisericii și ajung la asfaltul dintre Ponoarele și Băluța. Mă opresc un pic să beau niște apă la o troiță (e toropeală) și găsesc o potecă cu balustradă metalică ce scurtează o serpentină a drumului. Urc pe ea și apoi la stânga sunt într-o poiană lungă cu un panou pe care citesc ceva informații despre Pădurea cu liliac (Syringa vulgaris) și îmi las rucsacul proptit de bancă. Nu are rost să merg cu el și oricum nu e multă lume pe aici. Și la cât e de greu rucsacul nu cred că îl ia nimeni normal la cap :)!. Cobor un pic pe drum și observ ceva liliac pe stânga. E destul de trecut și nu se mai simte așa puternic... Revin la rucsac și oprește o mașină. E un prieten cu care nu m-am mai văzut de mult și ne bucurăm de revedere. Merge în Târgu Jiu, se oferă să mă ducă cu mașina și îi mulțumesc: mai stau cel puțin o noapte în zonă!
Revin la drumul spre Băluța (foarte fain chiar și cu prima parte în urcare), confirm cu niște localnici poziția bună, prin Băluța cobor spre chei și alimentez cu apă la o fântână povestind câte ceva cu o femeie de-a locului (astfel aflu de seceta cvasi-permanentă și de problema lor cu fântânile și cu magazinele și de poiana de după chei unde pot campa) și intru în chei. Drumul face legătura cu stațiunea balneară Bala (nu am auzit de ea!), nume provenit de la râul Bala în care se varsă Băluța! Cheile sunt foarte faine. Se spune că în chei s-ar fi filmat secvențe din ”Dacii”! În mijlocul cheilor este Peștera Băluței, lungă de 248 de metri, cu două galerii, cel inferior fiind o succesiune de sifoane cu conducte de presiune inundate tot timpul. Din acest motiv pot intra doar vreo 20 de metri prin galeria înaltă de 8-10 metri și pierdută rapid în primul sifon. Bucuros de explorare, ies la suprafață și continui prin chei până la finalul lor unde găsesc poiana dorită pe stânga drumului. E așa fain locul și doar puțin, pe seară, sunt deranjat de niște petrecăreți de șosea. Asfaltul este pus acum câțiva ani și duce doar până în satul următor Delureni.
O dată cu lăsarea serii mă retrag la somn în cântec de greieri și de apă...
Ziua 3 - miercuri, 12.05.2021
Trezire de voie fiindcă nu am nici o grabă! Abia pe la ora 10.00 fără câteva minute am toate strânse și sunt gata de drum. Așa trebuie să arate mereu locul unde am campat:
Fiindcă am ales camparea în aval de Cheile Băluței, acum voi reparcurge cheile în urcare, apoi satul Băluța și drumul spre Ponoarele. În zona pe care o scurtasem ieri (între troiță și drumul spre Pădurea cu liliac) pot vedea panoramic mai multe grupe de munți, de la Cernei la Parâng. Interesant unghi!
Intru în Ponoarele de pe DC57 și puțin înainte de a intra în drumul principal DJ670 văd o femeie care vine de la stânga, dinspre Dealul Peșterii Ponoarele. Îmi confirmă că ajung la inscripția mare, vizibilă dinspre Valea Găinii și ajung repede, printre lapiezuri la construcția tricoloră gen Hollywood (construcție/inscripție cunoscută de ceva timp la multe localități de la noi). Ea se află în vârful dealului amintit, între depresiunea în care se află lacul temporar Zătonul Mare (și câmpurile de lapiezuri Cleopatrei și Afroditei) și dolina Crovul peșterii și Zătonul Mic pe partea cealaltă (avalul Văii Mari care mai apoi își continuă subteran apele pentru a ieși în peștera Bulba în valea omonimă). De sus fac câteva poze spre lacul secat Zătonul Mare, cel mai mare lac carstic din România care poate depăși 2 kilometri pătrați în primăverile ploioase cu un sistem de drenare sub forma unei văi în fund de sac ce cuprinde câteva avene și peșteri. Una din ele este Peștera Zăton care comunică subteran cu Peștera Podului pe care o vom vedea mai încolo. Nu mai revin la câmpurile de lapiezuri fiindcă văzusem multe astfel de câmpuri în zona crovurilor.
Pe drumul Lapiezurilor ajung în DN670 (avusesem prima dată o intenție de a coborî peste deal direct la Peștera Podului!) și apoi cobor pe serpentine la Podul lui Dumnezeu. Este unicul pasaj rutier natural din România, cel mai mare pod natural din țară și al doilea la nivel european. Podul este un vestigiu calcaros al Peșterii Podului de care este separat prin dolina Crovul Peșterii al cărei tavan s-a prăbușit. Podul se găsește într-o stare continuă de degradare datorită vegetației și mai ales a traficului de mare tonaj. Se pot observa lucrări de întărire a podului. Lângă magazinul de la pod e un panou cu toate obiectivele locale și o potecă amenajată ce coboară în Crovul Peșterii. O urmez și după câteva poze spre pod merg la gura Peșterii unde îmi las rucsacul în vegetație și îmi scot frontala pentru a explora cavitatea, atât cât este posibil. Apare și o domnișoară cu încălțăminte de oraș și mă întreabă cât se poate merge în peșteră. Mă uit la ea că nu e echipată cu încălțăminte adecvată și lanternă și o sfătuiesc să nu intre în peștera cu noroi pe jos. Înțelege și se întoarce mulțumită că a fost în gura peșterii.
E destul noroi și alunec uneori chiar și cu bocancii. Galeria principală are la început cam 10 metri înălțime și continuă cu o sală tot așa de înaltă cu ceva galerii laterale. E mult noroi pe mijloc și pe lateralele sălii reușesc să ajung la puțul de circa 12 metri adâncime (foto 6,7 din articolul de mai jos) care ocupă toată galeria principală. Găsiți o faină descriere aici și în articolul mai vechi (se găsește în articolul amintit un link unde puteți vedea o primă hartă a peșterii unde sorbul/puțul apare a avea 6 metri adâncime). Eu sunt mulțumit de explorare și revin la rucsac după ce mai explorez câteva mici galerii laterale din galeria subfosilă. Îi spune așa fiindcă are nivel temporar de apă și deasupra ei se găsește galeria fosilă uscată.
Din dolină fac câteva poze la pod și apoi de pe el la Zătonul Mic (și el secat) și înainte de plecare mă bucur de două beri reci la magazinul de la pod. Am cam văzut ce era de văzut aici și aș mai avea ceva: peștera Bulba în care râul subteran iese la suprafață. Asta înseamnă să merg pe drum spre Baia de Aramă și la un moment dat să intru pe valea Bulba. În drum pozez niște ponei care nu stau la mângâiat și îmi confirm ținta cu niște localnice care opriseră mașina pe marginea drumului. Chiar drumul e frumos și mă bucur de umbra lui până la valea Bulba.
Intru pe vale și merg cam până la 100 de metri înainte de peșteră. Nu găsesc soluție de a merge spre peșteră fără a intra prin apă și renunț la explorare. Puteți citi aici o descriere și în plus doamna de la magazin îmi recomandase Bulba ca fiind mai interesantă decât Peștera Podului, dacă se poate intra în peșteră din cauza nivelului apei. Eu sunt mulțumit de încercare și revin la asfalt și apoi mai departe până în Baia de Aramă.
Puțin înainte de drumul spre mănăstire un tip intră în vorbă cu mine și vrea să mă ajute să ajung la Tîrgu Jiu. Îmi confirmă că am o mașină undeva pe la ora 17.00 și mai devreme este o mașină care vine de la Cloșani și cam pe la 14.30 trece prin Apa neagră. Până acolo sunt de acord să merg cu un taxi pe care mi-l găsește prin două telefoane. Mulțumiri! Am timp de o bere rapidă la restaurantul Casa Verde de lângă stația unde vine microbuzul care mă va duce în Târgu Jiu, la autogara din apropierea gării (10 lei). Lângă parcul central avem un mic incident: un polițist văzuse oamenii care se ridicaseră în picioare să coboare și i-a verificat toate documentele șoferului să vadă dacă nu face cumva transport ilegal. A scăpat fără probleme și doar cu un control formal. Omul nu greșise, călătorii erau în picioare ca să coboare la parc!
Pe drum mi-am făcut rezervare la pensiunea Casa Onyx aproape de gară (110 lei/noapte fără masă). Îmi iau bilet la tren pentru mâine (un ditamai biletul cu schimbare de regim al trenului în Craiova) la 14.55 și merg la pensiune. Are o poziție convenabilă, aproape de gară și de Parcul Coloanei fără sfârșit. Mă bucur de un duș relaxant și puțin după ora 17.00 plec la plimbare/explorare a orașului. Mai fusesem într-o vizită rapidă pe Calea Eroilor și acum am timp de explorare în tihnă. Mă rog, dacă tihnă înseamnă niște kilometri buni pe la obiective găsite pe Maps.me!
Evident că primul obiectiv este Coloana fără de sfârșit, apoi Calea Eroilor într-un plin șantier pe la biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, bustul lui Eminescu, statuia generalului Gheorghe Magheru, parcul Miloșescu, strada pietonală Tudor Vladimirescu cu clădiri-monument istoric, catedrala Sfinții Voievozi, Aleea Celebrităților, revenire în Calea Eroilor și apoi în parcul Constantin Brâncuși la Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor și Masa Tăcerii/Masa Apostolilor Neamului. Pe aleea Digului de pe Jiu ajung la Calea Severinului și prin parc merg la restaurantul Doina Gorjului (cu un istoric interesant pentru un meniu al zilei și o Hațegana!). Continui explorarea parcului pe la Vechiul Turn de apă, caut și găsesc Statuia Iubirii Eterne și ajung la Vechiul Pod pentru o plimbare pe Insuliță.
Vă redau câteva informații despre Bătălia de la Podul Jiului/Vechiul Pod.
”România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei în 1916. Pe 14/27 octombrie a aceluiași an, trupele germane au încercat să cucerească orașul Târgu Jiu,ocupând Podul Jiului. Atacul lor a fost respins de către civili - femei, copii, bătrâni - ajutați de cercetași și polițiști de stradă sub comanda comisarului de poliție Ioan C. Popilian (n.r. cercetașii au o legătură cu Ecaterina Teodoroiu!). Pentru contribuția sa decisivă în bătălia de la Podul Jiului acesta a fost distins cu mai multe medalii și decorații. Rezistența de la Jiu a contribuit, după cum aprecia generalul francez Henri Berthelot, la victoria definitivă a armatei române în bătăliile de la Mărăști și Mărășești.
Podul Jiului sau Podul Ferdinand, construit în anul 1896 de către compania Dayde & Pille din Paris, a fost înlocuit 100 de ani mai târziu, la expirarea perioadei de garanție. Trei dintre arcadele originale au fost montate în amonte, permițând accesul din Parcul Central spre Insulița de pe Jiu.”
Vizitez parcul și apoi găsesc străzile care mă duc spre Podul Mocăniței, un obiectiv uitat care aduce aminte de o perioadă de dezvoltare industrială din județul Gorj (calea forestieră Tismana-Târgu Jiu a funcționat din 1957 până în 1997; în 1998 linia a fost scoasă definitiv din uz). Un articol interesant puteți citi aici.
Pe strada Barajului și pe baraj fac câteva poze spre lacul Vădeni cu Parângul înzăpezit în spate și continui pe strada Hidrocentralei pe vechea linie a mocăniței pe la lacurile Debarcader și parcul Debarcader spre drumul european E79. De aici merg spre oraș pe la parcul Miloșescu, clădirea faină a Muzeului Județean, casa Ion Carabatescu (1896) în care se află agenția Gorj a BNR din 1901 și clădirea rectoratului Universității până la calea București care mă duce la cazare (circa 21.15).
Ziua 4 - joi, 13.05.2021
Astăzi am o zi mai scurtă fiindcă urmează și drumul de 6 ore și jumătate spre casă. Ca urmare predau camera și merg cu rucsacul cu un taxi (chemat de cei de la cazare) la muzeul Arhitecturii Populare din Gorj aflat în Curțișoara la 12 kilometri de Târgu Jiu. Iau telefonul șoferului pentru a veni cu el și la întoarcere. Plătesc biletul de 7.40 lei și o doamnă de acolo (nu e muzeograf) îmi face o prezentare generală a muzeului - casele vechi de lemn, unele de sec. XVIII cum ar fi casa popii Udriște, inițial cu bășici la geamuri, sau casa gospodarului Ion Gircu 1726, cula Cornoiu acum privată, cula Tătărescu cu prezentare, casa în care Aretha Tătărescu l-a găzduit pe Brâncuși cât a construit complexul de pe Calea Eroilor, biserica familiei Tătărescu strămutată în 2002 de la Poiana Rovinari și, fără prezentare, mi-a plăcut mult prima ctitorie a Bălașei Cornoiu de la 1821 cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, ambele modele pentru a înțelege relația familiilor românești cu Dumnezeu. Explorez apoi frumosul muzeu al satului cu răbdare la fiecare casă. Chiar îmi place că și paznicul se oferă să îmi dea ceva date despre clădirile din apropierea intrării.
Vorbesc cu șoferul și convenim să ne întâlnim la drumul european E79 în circa 30 de minute. Ajungem amândoi cam în același timp (mie nu îmi place să stau pe loc și d-asta am ajuns la varianta asta!). Intersecția este la intrarea în orașul Bumbești Jiu.
E un om foarte fain și mă va aștepta cât vizitez și casa memorială Ecaterina Teodoroiu (aceeași taxă de 7.40 lei și explicații foarte faine din partea muzeografei, în cele două cămăruțe ale casei simple, țărănești, cu prispă de pământ, probabil închisă la început).
Mergem la gară unde șoferul îmi recomandă restaurantul Bulevard unde mănânc consistent și apoi mai fac o scurtă plimbare până la tren până în parcul Tudor Vladimirescu unde este statuia conducătorului revoluției de la 1821. În apropiere este liceul omonim și casa Vasile Moangă (sec. XVIII) în care a fost găzduit Tudor în 1814 în timp ce era urmărit de turci.
Revin la gară pe alte străduțe laterale, liniștite și în drum spre casă reiau în minte toate amintirile, bucuriile și împlinirile din aceste faine zile!
Vă mulțumesc pentru că ați citit tot ce am scris pe aici și, chiar dacă e multă informație, sper că v-a fost de folos! Să fim iubiți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu