Avem ceva treabă în cadrul clubului în zona de jos a Bucegilor și ca urmare, îmi voi petrece week-end-ul prin parc(ul natural Bucegi). Ne aranjăm în mașini și pornim sâmbătă dimineață în București cu scopul de a ne întâlni la 9.00 în fața Căminului Alpin. Față de săptămâna trecută (când au fost 4-5 colegi pentru transportul de materiale), acum suntem circa 30 de oameni. Așa este mult mai eficient să urcăm sute de kilograme de materiale de construcții sus la refugiu.
Unii cu saci de nisip, alții cu saci de ciment, unii cu bidoane de apă sau cu butoaie pentru amestecat, alții cu lădițe pentru colectat apă... ”Și echipa noastră cocoșată/Parcă ar fi o ceată de pitici”. Cu glume și tot felul de povestiri, urcăm metru cu metru și ne trezim pe rând la intrarea spre valea Albă, apoi în poiana de sub peretele Policandrului, apoi primul și al doilea vâlcel cu săritoarea unde tata s-a oprit prima dată cu noi acum vreo trei decenii (din siguranță pentru noi, copiii), apoi limba groasă de zăpadă și gheață de pe valea Coștilei și, după câteva zeci de pași și metri, ajungem la ”bătrânul refugiu”. Va intra în ”operație estetică” în perioada următoare. Apă, tricou uscat nou, o clătită adusă de colege (ce bunătate, mulțumim!) și cu prietenul și colegul de club Alex Păun coborâm pentru un al doilea transport. Pe care îl vom face cam până pe la ora 17.00 alături de alți colegi! Doar eu cu doi colegi rămânem peste noapte la refugiu, restul coboară la Căminul Alpin pentru socializare.
De aici, din cuibul de vulturi al alpiniștilor români, avem o panoramă foarte faină asupra văii Prahovei, a ”dealurilor” de pe partea cealaltă, a cerului negru și înstelat deasupra unui foc fain încropit din crengile uscate de pe lângă refugiu (binînțeles că stins complet cu apă înainte să ne ducem la culcare)...
Dimineață colegii pleacă mai devreme, eu parcă nu mă las dus de-aici, de sub protecția rugăciunilor tibetane...
Încerc o variantă mai directă pe sub traseele de cățărat spre poiana Coștilei, mă blochez pe o brână și revin la refugiu. Dacă eram mai mulți, poate ne încumetam pe aici, așa singur nu vreau să pățesc, doamne feri, ceva :D!
Drumul până la izvor e cel obișnuit, cel de ieri. Îmi aduc aminte că altă dată (acum nu mai recunosc pe unde) urcasem pe o BA veche pe versantul drept al văii Coștilei până undeva aproape de refugiu. De la izvor pornesc spre stânga spre vale și țin malul văii tot în coborâre până ce ajung la o potecă largă și foarte vizibilă. În mod sigur marcată tot de alpiniști pentru a le ușura retragerea spre refugiu de prin alte zone!
Merg la stânga în firul văii Coștilei și apoi, pe curbă de nivel ușor în coborâre, prin ”câmpuri de leurdă” cobor chiar la intrarea în poiana Coștilei. Ce faină e zona asta și nouă pentru mine! În mod sigur nu și pentru alții mult mai umblați pe aici!
Trec de valea Cerbului și urmez prea bine-cunoscuta potecă marcată cu TR spre Pichetul Roșu. Dacă tot sunt aici, ce-ar fi să dau binețe mamei Oara de la Diham? Trec de firul văii Bujorilor, apoi de firul Morarului înaintea căruia e un copac imens rupt și căzut în potecă, cobor spre Pichetul Roșu și doar trec repede pe lângă stâlpul de intersecție de aici. Schimb marcajul în PR și de aici dă-i repede până la Diham. Pe curba de nivel am parte de o ceață deasă cum nu mă așteptam față de traseul de până acum...
La Diham mă uit la ceas: 2 ore și 15 minute de la refugiu de sus! Cam repede, Cezare, se vede că ești obișnuit cu Bucegii!
Intru mai întâi la troița ridicată de mama Oara pentru Gigi Bordea, cabanierul pe care l-am prins eu aici la începuturile vieții mele de montaniard. Aprind o lumânare în timp ce citesc două rugăciuni ale părintelui Ilarion Argatu:
”Iartă-mă, Doamne:
- pentru tot ce puteam să văd și nu am văzut!
- pentru tot ce puteam să aud și nu am auzit!
- pentru tot ce puteam să simt și nu am simțit!
- pentru tot ce aș fi putut să înțeleg și nu am înțeles!
- pentru tot ce puteam să conștientizez și nu am conștientizat!
- pentru iertarea pe care aș fi putut să o dau și nu am dat-o!
- pentru bucuria pe care aș fi putut să o trăiesc și nu am trăit-o!
- pentru Lumina pe care aș fi putut să o primesc și nu am primit-o!- pentru viața pe care aș fi putut să o ocrotesc și nu am ocrotit-o!
- pentru visele pe care mi le-aș fi putut îndeplini și nu le-am îndeplinit!
- pentru necunoscutul în care aș fi putut să pășesc și din teamă, nu am îndrăznit să pășesc!
- pentru iubirea pe care aș fi putut să o exprim și nu am exprimat-o!
- pentru tot ce puteam să creez bun și frumos și nu am creat
- pentru gloria Ta, Doamne și a Împărăției Tale Divine!
Pentru tot ce știu și nu știu că am greșit,
pe Tine, Doamne, care ești MIla și Iubirea infinită,
Te rog, iartă-mă și mă îmbracă cu nesfârșita Ta Iubire și Lumină!”
”Îți mulțumesc, Doamne:
- pentru toată frumusețea pe care am văzut-o izvorând din tine!
- pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
- pentru tot ce am simțit bun și minunat în viața mea!
- pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
- pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
- pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
- pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogățit ființa!
- pentru viața mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenței!
- pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
- pentru necunoscutul în care am pășit cu curaj, regăsindu-Te!
- pentru iubirea copleșitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
- pentru tot ce am creat prin Tine bun și frumos, aducând cu umilință laudă Împărăției Tale divine!
Pentru tot ce știu și nu știu că am primit, Ție, Doamne, care ești Milostivirea și Iubirea Infinită, Îți mulțumesc, dăruindu-Ți inima mea!”
Merg în cabană, îl vâd doar pe băiatul mamei Oara cu care stau un pic la povești și iau ceva de mâncare și de băut (ceaiuri, să nu vă gândiți la altceva) și pornesc la drum mai departe.
Întrebasem cum e drumul pe Muchia Lungă și mi se spusese că e mult noroi și să cobor pe TA pe la Gura Diham. Hm! Cât de noroi poate să fie? Eu tot pe acolo merg, nu o să merg pe unde e ditamai bulucul de oameni mai mult sau mai puțin apropiați de munte!
Înainte de Șaua Baiului sunt un pic întristat de defrișarea de pe partea dreaptă și intru repede pe marcajul ce ocolește cabana militară pentru a ajunge în vârful Grecului. De aici, printre tranșeele săpate prin războaiele mondiale cobor la dreapta și țin Muchia Lungă tot la vale. Atâtea peisaje, atâtea detalii că nu îmi mai amintesc coborârea spre valea Cerbului spre drumul de Gura Diham :D. E chiar mai bine așa, tot nu am mers niciodată în/din capătul Muchiei!
În capătul străzii Decebal găsesc paznicul de nădejde al tomberonului de gunoi ;D! În mod sigur nici un animal sălbatic nu se aventurează să ia ceva de aici :D!
”Nu mergeți cu cel care trebuie să vină în câteva minute? E interregio și are preț de regio!”
”Ba da, mulțumesc mult!”
Și așa la ora 17.00 am ajuns eu în București după o plimbărică faină prin dragii Bucegi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu