Fiindcă de mâine, 8 februarie 2016, se închide o parte a Muzeului pentru restaurare pentru cel puțin un an și jumătate și pe 5 februarie s-au sărbătorit 26 de ani de existență a muzeului în forma actuală, zilele astea (5-7 februarie 2016) e intrarea gratuită. Începusem vizita muzeului cu parterul cu săli mai mult sau mai puțin noi pentru mine. Împărțirea pe săli și inspirația textelor aparține muzeului, eu doar preiau din texte și vă redau aici câte ceva.
Așteptăm câteva minute pentru un moment în care prin poarta de lemn de pe scări să nu treacă nimeni (și tare grea și plină de răbdare trebuie să fie așteptarea!) și prindem exact momentul necesar pentru o poză la poartă și la covorul din spatele ei.
Pe scările cu chipuri ale multor personalități marcante în cultura noastră și în istoria muzeului (între care este, evident, și Horia Bernea) urcăm în sala cea mai mare de la etaj.
”Triumf. Salon de artă țărănească”
”Privim într-un muzeu obiecte țărănești.
Le socotim din cartea satului.
Nu ținem seamă că lipsește
zona care în sat este reprezentată de
cer,
pământ,
apă,
pădure,
munți,
nori,
praf,
noroi,
ploi,
zăpadă,
rouă,
ceață,
brumă,
cer,
apă.
Apariția obiectului în lumea tradițională
seamănă mai mult cu o naștere.
O naștere la care lucrează și ajută
cerul,
pământul,
apa,
pădurea,
munții,
norii...
Obiectul nu este o creație a minții sau fanteziei.
El este comandat de o nevoie profundă și totală.
Angajează persoana în întregul ei.”
Dovadă a cuvintelor este chiar diversitatea obiectelor întâlnite aici: covoare, tulnice, ștergare, oale de diverse forme și folosiri, un scăunel cu trei picioare în formă de bumerang, icoane, lucrături în horă, costume tradiționale, porți de lemn pe care sunt sculptate toate etapele vieții, o expoziție de străchini cu modele diferite, multe obiecte din lemn, fiecare făcut după nevoia lui (modele de caș, linguri, sfeșnice, pristolnice, cruci de mână, căușe, pâlnii de lemn, diferite ii și bijuterii lucrate manual, brâie), troițe vechi, unelte de amestecat laptele pentru caș, suveici și piepteni de lână... Chiar ne mirăm cum de niște manechine sunt orientate cu fața spre geam, nu spre traseul ”turistic”. Explicația unei colege de la ”Floarea de Colț”, București, este că respectivele manechine s-ar uita în afara casei, nu în interior :D!
Chiar de-ți vedea în imagini, vă redau câteva citate scrise cu alb pe piele tăbăcită:
”Nu se poate să fie loc fără lucru. Dumnezeu a lăsat că nu e nimic gol.”
”Lucrurile sunt legate așa cum e mâna de trup și toate de suflet...”
”Lumea e așa cum o vedem, da'nu o vedem toată.”
Aflăm mai încolo (dintr-un motiv de iritare transformată mai apoi în glumă) că ar trebui vizitate întâi sălile din dreapta (cum urci pe scări) și apoi cele din stânga. Aflați motivul în câteva rânduri. Noi facem invers; întâi mergem la stânga în mica sală de pe colțul muzeului.
”Locuire”
Tare simpatice mi se par traducerile în engleză ”Living space” sau în franceză ”Habitation”... De-ar putea cuprinde termenii străini ce înseamnă ”locuirea” în română... Aici sunt grupate în jurul unei sobe multe obiecte ce țin de cămările (formă populară pentru ”camere”) unde țăranul își petrece cea mai mare parte din viața în casă: bucătăria de vară sau de iarnă și camera de dormit. Câți își aduc aminte de soba cu plită unde făcea bunica de mâncare (în special în bucătăria de iarnă), unde cocea pâine în cuptorul din mijlocul sobei cu ușă metalică și unde pisica se ascundea în gaura făcută special pentru lemne sau pentru uscat încălțămintea udă din zăpadă, unde focul ardea aproape cât e ziua de lungă (și iarna ziua e scurtă)... De dulapurile cu veselă... De lăzile de lemn pentru haine și rufăria pentru pat... De pantofar (aici este unul, noi nu aveam acasă la bunici)... De lingurile de lemn sau de păturile groase și ațoase de lână... De masa rotundă joasă (aici văd o împletire între tăblie și picioare, la bunici picioarele erau fixate cu cuie) sau de scăunelele mici cu trei picioare... De colibiță, de untare, de funia cu ardei iuți uscați... De ceaunul de mămăligă greu și tuciuriu, de mașina de călcat cu jar, de covata de lemn pentru pâine sau de cea mai mare pentru îmbăiat... De porumbii copți, de tipsie sau de lopata pentru pâine... De găleata de lemn pentru brânză... De paturile cu margine de lemn înaltă și cu saltele groase cu fân sau lână...
”Tipologii”
Sala este de fapt o expoziție de jucării din lut, dedicată copiilor din 2014 încoace. De pe site-ul muzeului redau o parte din descrierea sălii.
”Expoziția va fi deschisă în sala destinată TIPOLOGIILOR, gândită ca o zonă a pedagogiei vizuale, o „sală-fagure“, care să ofere posibilitatea prezentării diversității de tipologii și de forme ale acestui domeniul al creației țărănești spre a atrage și încânta publicul în general și pe copii, în special.
În satul tradițional, în cadrul economiei naturale, în care predomina munca manuală, țăranul își agonisea singur hrana, uneltele, țesăturile pentru haine și casă.
Nu erau însă uitați nici copiii. Pentru amuzamentul și jocurile acestora se făceau jucării care îi bucurau și îi familiarizau cu lumea adulților, le dezvoltau manualitatea și imaginația dar, mai ales, reglau starea afectivă a copilului care rămânea acasă în grija unui frate mai mare sau a bătrânilor, atâta timp cât părinții erau plecați „la câmp“ sau la alte munci.
Copilul căpăta prin joc experiențe noi, își dezvolta spiritul de observație, atenția și imaginația.
Jucăria îl amuza dar, în aceeași măsură, îl bucura și îl educa, dezvoltându-i inițiativa.
Alcătuind o adevărată lume în miniatură, care a încântat copilăria multor generații, jucăriile din lut au fost atât în satul tradițional, cât și în timpurile apropiate nouă, bucuria copiilor. Ele au o istorie veche de mii de ani.
Colecţia de jucării din lut a Muzeului Național al Țăranului Român numără peste 2.000 de exemplare, din 21 de centre producătoare de jucării din lut, din sec. al XIX-lea până în contemporaneitate.
Alături de instrumente muzicale „primitive“ ca ulciorașele-fluierice, vor fi prezentate fluiere zoomorfe și antropomorfe (păsări din ogradă, cuci, cai, călăreți, berbeci, femei purtând crinolină, soldăței etc.), miniaturi avimorfe și zoomorfe (păsări, cai, câini, urși, vulpi, pești) și miniaturi după vasele de uz gospodăresc (oale, căni, ulcioare, găleți, coșulețe, farfurioare).”
”Casa țăranului Antonie Mogoș (1875-1879), din satul Ceauru, județul Gorj, descoperită și achiziționată de primul director al muzeului, Alexandru Tzigara-Samurcaș, a constituit din primul moment un prilej de entuziasm și admirație pentru măiestria cu care a fost realizată. Expusă ca o provocare într-un muzeu pavilionar, o casă așezată într-o casă, locuința devenită exponat a fost desenată, fotografiată, publicată în albumele vremii, vizitată de familia regală și de personalități de la Curte, într-un cuvânt - transformată în argument al discursului romantic de epocă despre geniul artistic național.”
În continuare în text este descrisă ideea muzeului: ”dezvăluirea spațiilor ascunse privirii chiar și în mediul de origine, ca un gest de încredere și confesiune”. Chiar este un detaliu fain întâlnit și în alte muzee europene (îmi aduc aminte de exemplu câteva astfel de case în miniatură din muzeul satului din Oslo, Norsk Folkemuseum)! De remarcat că aici este una din puținele săli în care este utilizat și spațiul de peste înălțimea de 3-4 metri: covoare, fragmente de gard și din poartă, stâlpi ai casei agățați de tavan, obiecte din interiorul casei expuse în exterior, lucrătura în lemn de pe prispă, deschiderea camerelor e locuit și pentru animale (mai cunoscută la Muzeul Satului).
Se pot observa câteva poze cu familia lui Antonie Mogoș și descrierea fiecărui element al casei.
”Hrana” (”The food that binds”, ”Nourriture”)
Ultimele două săli de pe latura de nord a muzeului sunt deidcate hranei care unește familia și a ceea ce e legat de hrană. Cum era de așteptat, crucea și credința fac parte și din latura mâncării prin icoane, prin prescuri, prin sfințire...
”În lumea satului grâul era destinat cerului; din el se preparau coliva și colacii. Cei de pe pământ mâncau mălai.
Țăranul vechi mânca de patru ori pe zi: la răsăritul soarelui, înainte să plece la câmp, pe la zece ceasuri - prânzișorul și după miezul zilei - prânzul mare la câmp, iar spre seară mânca din nou acasă cina.
Există un timp potrivit pentru toate și pentru fiecare. Sunt zile bune și zile rele. Zile albe și zile negre.
Unele lucruri trebuie făcute în anumite momente ale zilei sau altele e bine să fie făcute la lumina lunii.
Pâinea nu se frământă duminica sau marțea, nu se coace noaptea. În schimb este bine să doarmă în leagănul pruncului în noaptea de după naștere ca să crească copilul repede și rumen.”
Mie îmi pare că imaginile de mai jos cuprind esența hranei: pita, mâncarea și băutura și adunarea la masă!
Oalele pentru diferite folosințe, uneltele pentru grâu (care-mi aduc aminte de Muzeul Alpin din Munich cu o expoziție asemănătoare de echipamente alpine) și ștergarele completează camera. Mai jos redau ”lista hranei” asemănătoare ca idee cu lista păsărilor Mariei Dilimoț din Pietriceaua.
”post, frupt, foame, ospitalitate, mămăligă, cârnați, sângerete, rachiu, vinars, alămâie, neramză ,zer, jintiță, caș, lapte, brânză, făină, mălai, miere, curechi, slănină, stolnicei, cupari, poame, pivnicer, colac, jimblă, pită, pâine, lipie, simit, plăcintă, prescură, must, pastramă, ceapă, apă ,carne, brutar, bucătar, socăciță, blid, alviță, piparcă, chiper, sare, mac, orez, oțet, rahat, oloi, alivenci, tărâțe, sorghitură, mistuire, pancove, leveș, turtă, azimă, știr, susai, hribi, găluște, gogoși, chișcă, cartaboși, drob, saț, foale, aluat, drojdie, ghisman, urdă, păsat, învârtite, scrob, piftie, titirim cu apă rece, lihnit, tocană, laște, vărzări, gură, dinți, untură, praznic, sos, , blamanjele, limbă, măsele”
Ultima sală, mai aerisită, este dedicată tot hranei. Pe un perete este ”harta” mesei dela Palat când Regele Carol avea 7 ani. Urmează un Cabinet de studiu unde, printre obiectele cunoscute de lemn, metal sau sticlă, iese în ochi o răzătoare chinezească roșie. Intrigat, caut pe cineva de la muzeu să-i spun că nu se potrivește deloc. Răspunsul mă liniștește oarecum: ”Poate tocmai asta e ideea, să arate cum plasticul pătrunde în bucătărie”...
După o pânză cu desen cusut și textul ”Te iubesc pentru tine mai trăiesc” (ca la bunici) și câteva satâre și un șorț folosit pentru sacrificarea porcului, vedem un instrument cât se poate de neobișnuit. Eu inițial credeam că este un fel de moară mai mică și de fapt este o mașină de curățat porumbul! Mamaie și tataie curățau cu mănușa și cu un fel de pieptene special cu dinți de metal...
”Haina”
Printre costumele de femei românce din diferite zone ale țării găsim ”ascuns” un fuior înalt și un vas din cultura Cucuteni din județul Neamț. Când a fost găsit, era înconjurat de multe cochilii de melci.
Zicători și meserii
Urmează mai multe săli intermediare în care sunt câteva cărți cu zicători, vorbe și cântece ”dă dăochi”, care mai de care mai șugubețe.
”O casă sau un vas de pământ nu se schimbă
dacă dispare ce trebuia să le locuiască,
să le umple.
În schimb hainele devin un înveliș flasc
în absența unui volum care .
Costumul expus în vitrină este împuținat.
El devine un fragment
din ansamblul pe care îl compune relația
CORP-HAINĂ.
Manechinele noastre nu sunt .
Ele sunt volume care păstrează o parte din datele corpului.
Pură convenție.
Convenție necesară.
Fără corp,
n-are sens nici măcar costumul de călugăr
care face parte dintr-un program de subordonare.”
Printre costumele de femei românce din diferite zone ale țării găsim ”ascuns” un fuior înalt și un vas din cultura Cucuteni din județul Neamț. Când a fost găsit, era înconjurat de multe cochilii de melci.
Urmează mai multe săli intermediare în care sunt câteva cărți cu zicători, vorbe și cântece ”dă dăochi”, care mai de care mai șugubețe.
”Treacă-ți ochiul peste cap
Ca și fumul peste sat
Cum se stinge focul de apă
Așa să se stingă deocheiurile!”
”Sub răchita răsădită
Șede-o fată despletită
Cu un ochi de foc
Și cu unul de apă.
Și-a stins ochiul cel de foc
Și-a aprins pe cel de apă”
(Cântec de deochi)
”Șase zile să lucrezi și a șaptea să păstrezi.”
”Omul cu meșteșug trăiește în belșug.”
”O meserie plătește cât o avuție.”
”Meșteșugul vreme cere, nu se învață din vedere.”
”Cine mișcă, tot mai pișcă, cine șade, coada-i cade.”
La mijloc sunt expuse obiectele din atelierele unui tâmplar și a ”ferarului” Victor Obancea. Aici pare așa curat printre obiecte, tare negru și plin de praf trebuie să fi fost în atelierele reale!
Morile
”O moară de vânt și o dârstă rotită de ape... În anii optzeci morarul cel bătrân era încă în putere și moara măcina.
Puterea apei și puterea vântului puneau cândva în mișcare moara și instalația de prelucrat țesăturile de lână. Credințele despre apă și vânt se află în cabinetul de studiu.”
”Laolaltă”
Ultima sală a muzeului reunește tradițiile minorităților din România și arată capacitatea românilor de a conviețui cu deschidere și bunătate cu oameni veniți de pe alte meleaguri ale lumii (”vinituri” cum se mai spune prin unele locuri). Pe laterale vedem costume tradiționale, reprezentative pentru fiecare etnie (costum de femeie și costum bărbătesc), pe o masă mare la mijloc găsim obiecte de artă sau de cult ale celor cu care conviețuim între granițele țării și pe pereți avem expuse obiecte folosite în mod natural în casele minorităților.
Și ca încheiere cuvintele pe care le aud de multe ori prin sate la sfârșitul vreunui dialog de moment:
”Să trăiești, maică!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu