Ger în Grohotiș 23-24.01.2016

Ger în Grohotiș 23-24.01.2016

Colegi de tură: Emil Engel, Ștefan, Cezar Partheniu

Cu Emil și Ștefan vorbisem de câteva săptămâni să mergem în week-end-ul ăsta în Grohotiș. Se anunță ger, mai ales noaptea și nu ne facem probleme. Ca să vedeți, luăm la noi chiar și corturile în ideea de libertate în alegerea locului de înnoptare! Mie îmi rămâne sarcina să fac traseul și îl construiesc pe GPS. Am mai fost în 2010 pe aici fără GPS și nu îmi mai aduc aminte prima parte din traseu. 

Ziua 1 - sâmbătă, 23.01.2016

Drumul până la Câmpina ne e foarte cunoscut și pe străduțe pe aici reușim să facem prima ”boacănă”: chiar de știm Câmpina, reușim să ne rătăcim! În loc să intrăm pe DJ100E care traversează Doftana și merge spre Telega, intrăm pe strada Fabricii pe deasupra batalelor și Lacului Peștelui înghețat și plin de resturi petroliere. Mai fusesem pe aici acum doi ani și uitasem că nu a fost și Emil cu noi. Ștefan e sigur că drumul e bun chiar când se termină asfaltul. Știu că atunci am avut ceva surprize și acum vor fi și mai mari: după vechea hală, unde se debita lemn data trecută, sunt câteva curbe cu strat gros de gheață! Și ce e mai urât, nimerim cu mașina chiar într-o groapă în stratul de gheață! Ne dăm jos, analizăm situația, temperăm emoțiile și cu îndemânare (nota zece pentru Ștefan ca șofer!) scoate mașina din zona de gheață. Emil și cu mine mergem pe jos până la asfalt ca să fie mașina mai ușoară. Ștefan mai are ceva emoții la trecerea prin gheața/apa de sub podul pe sub vechea cale ferată și trece în condiții de siguranță. Sus la asfalt revenim în mașină și recunoaștem în sfârșit drumul bun. Urcăm puțin spre Câmpina și facem dreapta pe strada Voila și apoi la intersecție iarăși dreapta (la stânga merge spre sanatoriul Voila și la dreapta spre valea Doftanei). Drumul e foarte clar de aici și prima oprire o facem la rugămintea mea la Cheile Doftanei. Arată foarte fain și realizez de ce sunt trecute ca obiectiv turistic în zonă. Înainte să se facă șoseaua, drumul îngust trecea printr-un mic tunel săpat în peretele drept (stâng cum privim noi acum la urcare pe cursul apei) al cheilor, sub un pinten foarte interesant. Și peretele stâng este la fel de interesant și chiar imaginăm ceva trasee de cățărat pe el (nefiind alpiniști foarte experimentați).

Trecem de drumul spre Șotrile și apoi de cel spre Seciuri (pe care mai fusesem cu Emil în 2011 într-o altă tură lungă de o zi) și îl rog pe Ștefan să oprească un minut sub barajul de la Paltinu. Ai impresia că valea se termină și că nu mai continuă nimic după! Facem câteva poze și apoi continuăm pe serpentine pe partea stângă a văii (aici e pe dreapta cum urcăm noi) pe malul lacului Paltinu, pe la capătul lui unde am trecut acum un an cu Emil în traversarea din Pietriceaua în Secăria, prin toată Teșila și ajungem la podul peste Prislop unde e și o stație de mașină. 

De aici vom porni în traseul în circuit și pentru siguranță, urcăm mașina mai sus vreo 500 de metri până la prima benzinărie. Tanti de la benzinărie e foarte drăguță și ne asigură că mașina stă în siguranță acolo pentru două zile. Îi vine cam greu să creadă că vom dormi la cort sau la stână! Te pui cu ”nebunii” :D? 

La 11.00 pornim de la mașină în jos până la pod, pornesc GPS-ul și ne indică să mergem pe ulița ce urcă drept printre case (adică cea din mijloc, sunt câte una în stânga și în dreapta; mâine ne vom întoarce pe valea Negrașului înainte de pod). Pe Google Maps se găsește ca strada I.L.Caragiale! Îi urmăm curbele, facem poze la primele oițe și piramide de lemn pentru căpițe, la o troiță frumoasă pe partea stângă a drumului și curând se termină înainte de firul pârâului Mogoșoaia (nu-i nici localitatea din apropierea Bucurețtilor și nici palatul :D!). GPS-ul ne indică să mergem la stânga în sus pe uliță și-l urmăm cu ascultare :)!

Câteva sute de metri printre ultimele garduri și facem dreapta prin pădure urmându-i toate curbele. Știam că pe aici e varianta cea mai bună! Tot urcăm din poveste în poveste, trecem pădurea și ne oprim puțin în culmea dintre Mogoșoaia și valea Ermenesei. Aici știam că trebuie un pic de atenție să prindem drumul bun. Drum care face direct stânga în sus și e bătut doar de o singură urmă de vulpe! Câteva sute de metri, cotim la stânga abrupt și pe drumeag ajungem sus pe culme. E rece și foarte fain peisajul în jos spre valea Doftanei și mai departe la orizont spre Bucegi. Cum facem și o pauză de ceai și turtă dulce, admirăm muntele ”poate cel mai drag” pentru bucureștenii împătimiți de munte!

Urmăm cu aproximație traseul făcut pe GPS și pe culme la stânga (deși nu pare) ne apropiem de vârful Negrașu (1297m). O prietenă îi tot povestise lui Emil de colibele foarte faine de pe Negrașu și acum fiecare gard, fiecare colibă, fiecare dună de zăpadă viscolită de vânt ne confirmă frumusețea locurilor. Și vedem și prima stână pe care o marcasem pe GPS! În caz de vreme rea, nu mi-ar fi fost jenă să ne oprim aici! Pare așa de mare și faină și mai are încă o anexă ce pare a fi cu o cameră sau două! Nu coborâm la stână și continuăm peste valurile albe. O fi frig, da tare fain e pe aici! Și nici nu e așa multă zăpadă, bine că nu am încă legăturile de tură că probabil aș fi venit cu schiurile...

Mergem pe ceea ce pare drumul de culme, cotim la dreapta după un dâmb și urcăm puțin prin pădure până la următoarea poiană. În sfârșit îmi aduc aminte de un loc: în 2010 aici remarcase Andreea o urmă de ursuleț rămasă în noroi! Ieșim la poiana de sub vârful Clăbucetul și tare faină este! Parcă nici nu ne vine să facem urme în zăpada imaculată. Totuși, după câteva poze pornim la drum cu convingerea că vârful ce se vede în fața noastră este Nebunul Mare. De fapt este vârful Păltinetu, cel cu peșterile, și eu înșelându-mă datorită unghiului mai puțin obișnuit! Deocamdată Nebunul Mare e ascuns după vârful din fața noastră. 

Mergem puțin pe dreapta poienii și pe drum, chiar înainte de vârf facem stânga în câteva serpentine. Vom ajunge curând pe partea stângă a vârfului Clăbucetul (1394m) unde avem parte, pe drumul dintre brazi, de minuni albe sculptate de vânt. Uite câteva dintre ele.

Ajungem la golul alpin și urmăm calea culmii printre colibe și sălașe care de care mai frumoase. Fiecare ne atrage să rămânem peste noapte. Ar vrea amândoi colegii să ne oprim și știu că mai avem destul din traseu... Doar făcându-l pe GPS, știam cam pe unde suntem. Adevărul e că nu e musai să mergem pe traseul propus, dar dacă tot suntem oameni rezistenți, de ce n-am face-o? Pe plaiul dinainte de Radila Mică (1406m) chiar dăm și de primul marcaj TA vechi fără margine albă. Teoretic pe hartă e foarte clar marcajul, pe teren... Oricum pe noi ne duce drumul și Ștefan cam ar vrea să ne oprim. E destul de târziu (cam 16.30)! Uite acolo a doua stână, mergem până acolo și rămânem peste noapte. Va veni imediat noaptea și știm că dacă e frig de acum (de când am început urcarea eu am mers cu buful pe față peste căciulă ca să ajut un pic răceala să treacă), după ce apune soarele va fi și mai frig! Pe Radila Mică mai facem câteva poze (eu tot mă oftic că de la frig mi se duc repede bateriile la aparatul foto) și urcăm spre Radila Mare (1490m). Nu vom urca până pe vârf, ci îl vom ocoli pe un drum pe sub vârf!

Mai avem de mers pe culmea Radilei și la al doilea picior la stânga să coborâm la stână. În dreapta abia acum identificăm Nebunul Mare cu a sa adâncitură spre Ulita unde e un coborâș abrupt pe marcajul BG. Ne aducem aminte (eu și Emil) de parcurgerea parțială a crestei Grohotișului în mai 2015... Vântul bate destul de rece, mai ales acum la apus... Ne simțim ca trei Greuceni cu soarele într-o mână și luna în cealaltă... Ne-au ”murit” aparatele și mie și lui Ștefan și Emil ne ajută cu telefonul la pozele de mai jos. Mulțumim, altfel rămâneam doar cu imaginea în minte!

Urcăm pe culme pe primul vârf de unde urmează să coborâm la stână. Era un drum pe partea sudică a vârfului și îl evităm fiindcă e o mini-cornișă pe care ar trebui să o tăiem. Pe partea nordică e mai ușor și pe drumul oilor ajungem fix la stână (17.30). Chiar în momentele apusului... Nu ne mai arde de poze, trebuie să ne aranjăm în stână. Clar dormim în stână, e prea frig pentru cort!

Pe stânga e camera de lucru cu vatra în care e foarte frig și multă zăpadă (e un calendar bisericesc din 2014), pe dreapta e camera de dormit. Și aici este o icoană, semn că în simplitatea lor, ciobanii de aici au credință în Dumnezeu! Camera e izolată cu folie de plastic (izolare de care se pune la parchet), e drept, și prin geamul de plastic tot intră frigul. Acum nu ne pasă prea mult, vrem ceva cald. Căutăm să vedem dacă găsim ceva lemne de foc (de unde? la cât de frig și înghețat e totul!) și găsim o șubă și o haină din blană de oaie. Sunt ele un pic înghețate și sigur le putem folosi la ceva. Ideea îi vine lui Ștefan și se dovedește a fi foarte bună: șuba prinsă în niște cuie în dreptul geamului de plastic și haina lățoasă pe ușă pe interior! Așa reușim să mai izolăm și locurile pe unde venea frig în cameră. Emil aprinde romantic două lumânări pe masă și primusurile pentru supă de ”viermișori” și ni se duc repede buteliile (prostie negândită dinainte). Și pe deasupra, se mai și răstoarnă viermișorii pe masă. Îi strângem fiindcă la ce frig este, sigur nu e nici o infecție. Bine că s-au înmuiat puțin, cât au stat pe masă au și înghețat câțiva! Mai cu chifteluțe de soia, mai cu cașcaval sau brânză topită, mai cu câte o gură de țuică... Indiferent ce am face, tot frig e! Eu mă bag mai repede în sac, colegii se mai ”chinuie” cu niște vin dezghețat (că nu apucase nici măcar să se încălzească) și undeva cam pe la 22.00 toți ne băgăm în saci. Greu trece noaptea undeva pe la -15...-20 grade Celsius...

Ziua 2 - duminică, 24.01.2016

7.00... 7.15... 7.30... Greu mai trece timpul când e atât de frig și nu-ți vine să ieși din sac! Cum toți avem senzația asta, trebuie să facem ceva! Cam în același timp deschidem sacii și ieșim în cameră. Ștefan dormise pe pat, eu și Emil jos pe podea. Dăm blana jos de pe geam ca să facem lumină în cameră, Emil are un pic bai cu bocancii care, ca niciodată, i-au înghețat puțin! Îi încalță până la urmă și eu mă bucur măcar de bocanci neînghețați. Am pățit asta și am învățat să îi țin mai la căldură. Cum nu am reușit aseară să îi bag în sacul de dormit (am încercat într-un sac de plastic; nu am reușit să închid sacul-mumie și atunci am ales să îi pun în buzunarul de jos al rucsacului unde e locul sacului de dormit). Așa bocancii mei sunt foarte în regulă și moi. Ne apucăm să mai strângem din bagaje și Ștefan vrea să salveze niște apă de la îngheț. I se întâmplă ceva de care nu am mai auzit: în cameră unde e rece apa era lichidă și după ce a pus sticla în rucsac a înghețat! Avem ice tea fără tea :D! Ciugulim câte ceva, strângem ce avem întins pe aici, Ștefan ieșise pe afară pentru niște poze matinale și îl urmez în câteva minute, mă încălzesc puțin dând jos cu un bici zăpada de pe masa de lemn, lăsăm locul așa curat cum l-am găsit și pe la 9.00 suntem gata de drum. Închidem ușile la camere și pornim în sus spre culme pe crestuța înghețată pe care am venit ieri pe seară. 

Sub vârf vedem un drum care face stânga spre direcția noastră și panta e ok ca să mergem pe acolo. În prima șa vântul ne ia în primire și mâinile îmi îngheață cu o singură pereche de mănuși. Ștefan se oprește un pic și mă așteaptă să îmi scot și perechea de supramănuși. E un pic mai greu acum să țin bețele și știu că măcar mi se încălzesc degetele (nu am puterea de a mai lărgi puțin chingile bețelor)! Pas cu pas, culmea ne lasă să ne apropiem de Ulita. Încă un vârf, încă o șa... Pe unul din vârfuri (sau să fi fost ieri?) ne uităm în jur: suntem în munții Grohotiș și vedem, de la stânga la dreapta: Baiului, Bucegii, un colț din Piatra Craiului, Neamțului, un colț din Piatra Mare, o parte din Ciucaș (creasta Zăganului), Siriul, Penteleul, munții Buzăului... Un loc pe un munte de unde vedem alți 9 (nouă) munți! Fantastic! Ce mai contează vântul care nu ne dă pace și coboară cu mult gradele de afară... 

Pe ultimul vârf mai mare vedem că Ulita este în fața noastră după o vale adâncită. Pe hartă acum văd că e valea Crasnei! Poate n-o fi nevoie să coborâm în vale și apoi pe Ulita... Culmea ridicată la aproape 1500 de metri ne salvează: face stânga și atinge piciorul sud-vestic al Ulitei. Nu vom coborî, ci vom merge doar printr-o șeuță și apoi spre piciorul Ulitei. Drumul nu mai urcă în culme și se vede cum face o curbă largă la stânga pe unde făcusem eu traseul de acasă...

Pe curbă de nivel la stânga (suntem la jumătatea circuitului la obârșia văii Cucioaiei) ne schimbăm privirea de la piramida vârfului Grohotiș spre munții Neamțului și apoi spre Bucegi. Mari se văd față de ”dealurile” Baiului și Neamțului...

Sunt momente când intrăm până la mijloc în zăpada înșelătoare de la marginea drumului de culme. Ușor te păcălește malul de pământ cu smocuri de iarbă înghețată... Cu ceva priviri și poze spre căldarea din care își adună apele Cucioaia, tot cotim la stânga pe deasupra ei și ținem drumul pe unde ar trebui să fie un izvor (și pe hartă, și pe GPS, aici e doar zăpadă și frig). Ultimele priviri asupra vârfului ce dă numele masivului fiindcă în curând nu îl vom mai vedea...

Parcă s-a mai încălzit ceva... Noi tot mergem cu elan muncitoresc :D! Hai că până la următoarea stână mai e doar un kilometru și un pic! Peste primul vârf coborâm spre o mică șa. E puțin de urcat după ea și suntem deasupra stânii pe unde făcusem eu traseul. Le spun colegilor ce opțiuni avem: fie coborâm pe la stână și apoi pe drumul oilor în jos spre valea Negrașului (cum e planificat), fie mai mergem pe culme și coborâm spre capătul ei pe undeva în Negraș sau în Cucioaia. Ce să mai stăm pe gânduri? A doua variantă e cea aleasă de comun acord. Doar să fim atenți la coborâre fiindcă pantele finale sunt destul de mari. Urcăm vârful-platou puțin peste 1400 de metri (cel care apare pe hartă ca având 1433m) și suntem vis-a-vis de stâna unde am dormit. E o frumoasă cornișă spre Cucioaia și deocamdată nu vedem ce urmează mai departe. Aparatul îmi arată că urcăm până la următorul vârfuleț și apoi coborâm într-o șa la dreapta. Sus, deasupra cornișei s-a încălzit atât încât renunț la supramănuși și le pun în rucsac. S-a încălzit bine, ar fi și normal la 11.30! Coborâm în șa de unde trebuie să reanalizez situația pe GPS. Mă uit pe aparat și văd că sunt pante destul de mari în multe direcții. Doar două variante au pantă mai mică: valea care coboară la stânga (sud) de șa spre Cucioaia și panta spre dreapta (nord) spre valea Cărăbăneasa. Avem de stabilit de comun acord pe unde mergem. 

În șa ne oprim pentru o gură de ceai și o turtă dulce și studiem variantele. Mai întâi urma de animal mare (cerb sau urs) care e mai jos de noi spre nord la marginea pădurii! Pentru valea din stânga trebuie să mai urcăm puțin pe ultima parte de gol alpin și apoi să coborâm prin pădure la stânga. Fix aici în șa și până la pădure e o mare cornișă inaccesibilă! Partea nordică nu pare interesantă! Hai să mai urcăm acolo la pădure și vedem ce facem! Sunt puțini metri ca diferență de nivel și ni se deschide o altă perpectivă (suntem la 1385m). Avem un picior în față spre Cucioaia, un altul mai în dreapta spre vărsarea Cărăbănesei în Negraș și un al treilea și mai la dreapta spre obârșia Cărăbănesei. Cel mai ok ca pantă e cel de la dreapta (așa se vede pe GPS)! Celelalte două se termină abrupt cu pantă mai mare de 45-50 de grade! De aici pare greu de crezut și sfătuiesc colegii să creadă în GPS. Știe ce zice! Au încredere și mergem puțin spre piciorul din dreapta până la un rând de garduri. Trecem ușor pe unde a rămas doar sârmă și, urmând cumva gardul pe exterior și pașii unor căprioare, coborâm la firul apei puțin în stânga noastră. Panta pare bună pe fir, doar mare atenție la crengile de sub zăpadă și apoi la cine știe ce pături albe groase or fi adunate pe fir... 

Cu atenție coborâm în firul vâlcelului și vedem că în jos este chiar accesibil. Sunt mulți copaci căzuți și se pot ocoli. Merge la vale! Trecem peste copaci, pe deasupra lor, pe sub ei, prin apă, pe o parte sau alta a pârâului înghețat... GPS-ul arată 750 de metri până la ieșirea în drum. Buuun! Mai ne strecurăm printre copacii căzuți... 600 de metri... Încă alte ocolișuri pe maluri... 400 de metri... Ce greu trece distanța pe aici... Cu toții am mai coborât pe văi și parcă nu am dat de așa ceva! ”Ba da”, îmi spune Ștefan. ”La ieșirea din valea Peleșului la drumul de Poiana Stânii. Acolo era o zonă scurtă”. Exact acolo ne-am oprit în toamnă la urcare...

200 de metri... 100 de metri... Uite o potecă la dreapta, mergem pe acolo! Și jos se vede drumul... Am scăpat de belea. Acum e ușor, avem doar de mers pe drum vreo 8 kilometri (13.30)... Facem o pauză de energizare (ceai, mere) și pornim lejer pe drum. La prima serpentină lăsăm două barăci de tăietori de lemne, cotim până sub locul unde eram pe drum (era o balustradă pe care puteam scurta) și apoi pe un alt pod cu cascade de gheață intrăm pe drumul paralel cu apa Cărăbănesei pe partea dreaptă a văii. Printre grămezi de lemne tăiate tot coborâm la vale și abia aștept să vedem dacă putem scurta vreun kilometru și ceva din drum. Înainte de a se vărsa Cărăbăneasa în Negraș am putea scurta direct dacă nu ar fi diferența de nivel așa de mare până la apă (cred că mai mult de 50 de metri foarte înclinat). Hai dară pe drum că n-o fi bai! Nici nu e mult și în maxim 10 minute ajungem la valea Negrașului la niște barăci. Scurtăm ultimul capăt pe un pod de gheață și de aici ne rămân 7 kilometri de ”pas întins”.

Sub lătratul unui câine (e mai sus pe versantul drept al Negrașului) ajungem la niște barăci cu muncitori care sunt tare binevoitori și ne dau niște apă de băut. Câtă vrem că au izvorul ceva mai jos! Se miră că am dormit la stână pe frigul de azi-noapte! Plecăm de la ei și eu reușesc să sparg o bucată de gheață și să intru până la gleznă în apă. E ok, parcă se simte doar un pic de apă rece! 

Urmează faina vale a Negrașului cu drumul care merge pe dreapta apei și cu multele poduri de gheață pe sub care se vede apa vuitoare. Au fost ceva friguri fiindcă se văd ca niște etaje plăcile de gheață formate treptat una peste alta. Fantasme albe, perdele de cristal lichid transparent, găuri în gheață adânci până la apă, culoare săpate în gheață de către apa vioaie... O vale de vis pentru orice fotograf... Meandre ale văii care ne duc pe la vărsarea Cucioaiei în Negraș... Acum vedem cât de imposibil era să coborâm pe aici, poate doar asigurați în coardă și agățați de vreun copac cu rădăcinile fragile lipite de stânci. Cine a fost prin Cheile Dâmbovicioarei își poate imagina că aici sunt pereții cam ca cei de acolo doar că nu sunt complet verticali. 

De la vărsarea Cucioaiei în Negraș până la Valea Urșilor (pe piciorul dinaintea acesteia ar trebui să vină TA pe care l-am văzut pe sus și pe care îl vom mai găsi pe stâlpi în paralel cu un PR vag) valea se mai lărgește și ne dă prilej de mers întins. Ceva mai jos ne apropiem de case, printre primele fiind pensiunile Valea Negrașului și Izvoarele Doftanei de trei margarete. Știu de pe panoul de la începutul turei că de aici mai avem trei kilometri. Pare mult fiindcă suntem deja în civilizație, dar ăștia sunt! ”Opriți, cine sunteți, de unde veniți, mâinile sus!” glumesc cu noi trei oameni. Le zicem că am venit de la stână și ne spun că au glumit. Știm asta, doar suntem oameni de munte. Se miră și ei de curajul nostru de a dormi pe așa frig sus la stână. Îi întreb cum de sunt pe aici și zic că sunt din Moldova și lucră aici la un patron, poate îl știm... Ne dăm mâna prietenește și ne urăm drum bun... Doar la intrarea printre case mai facem o pauză de câteva poze și apoi pornim fiecare în ritmul lui. Ștefan merge mai în față fiindcă îl dor tălpile de la platfus și abia așteaptă să ajungă la mașină să scape de bocanci, eu pe la mijloc cu poze pe la oițe și la podul suspendat peste Negraș la stânga spre câteva case, Emil un pic mai în spate... În fond contează să ajungem cu toții la pod și la mașină, fiecare e cu gândurile lui.

Puțin peste ora 16.00 suntem la pod fericiți că am încheiat tura geroasă. Ne dăm mâna bucuroși, Ștefan lasă rucsacul și urcă lejer la mașină. Ducem rucsacii în stația de pe dreapta să vină la fix la mașină și Ștefan vine de sus de la benzinărie. Abia i-a venit femeiii de acolo să creadă că am dormit acolo, i-a mai confirmat cineva că dormisem sus la stână. Repede circulă veștile unde părea să nu fie țipenie de om pe drum :D! Urcăm bagajele și la drum! În Câmpina doar ne oprim să bem o bere. De aici e mult mai safe pe drum. Până la urmă berea/sucul pentru șofer se asociază cu o pizza în centrul Câmpinei și cu drumul întins până acasă în București.

Mai jos aveți harta traseului și câteva detalii tehnice:

Distanțe pe GPS: prima zi, 13.5 kilometri, a doua zi 20.4 kilometri. Marcaje: rar TA și PA. Sălașe și stâne (fără câini): cât cuprinde! Oameni întâlniți: cinci a doua zi pe valea Negrașului, foarte de treabă!