Aflasem de câteva zile că în acest sfârșit de săptămână este intrare gratis cu ocazia a 26 de ani de la înființarea Muzeului Țăranului Român (sub această formă). De pe site-ul muzeului redau începuturile muzeului (pentru mai multe informații citiți pe site istoricul):
”Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.”
Fiind un muzeu mereu în actualitate, voi căuta să arăt cum e el în prezent. Deocamdată e bine de știut că de luni, 8 februarie 2016, o parte a muzeului intră în restaurare pentru cel puțin un an și jumătate (aripa dinspre muzeul Antipa). Am vrut să revăd sălile de pe partea asta (sudică) și, de ce nu, și zonele și sălile noi. Ca un exemplu (anticipez) sălile ”Școala satului” sau ”Hrană”...
În concepția actuală a muzeului lucrările sunt organizate în săli care țin de activitățile care formează viața țăranului: hrană, haine, locuire, tot felul de unelte, credință...
Un loc special îl ocupă CRUCEA, element central și pentru credință, și pentru speranță, și pentru bucurie, și pentru durere, și pentru îndemn, și pentru orientare, și pentru binecuvântare, și pentru surghiun, și pentru dorințe, și pentru împliniri, și pentru vise, și pentru mântuire... Oriunde ați merge în țara noastră dragă, crucea vă îndrumă pe plan fizic, spiritual sau mental...
Textele citate sunt inspirația muzeului, eu nu fac decât să vă transcriu câte ceva din ele...
Încep cu partea mai tristă a vieții țăranului pentru a vedea mai apoi frumusețea lucrurilor. Așadar prima sală de care dai în holul mare este cea de la subsol din dreapta (la stânga e garderoba):
”Ciuma. Instalația politică”
Foarte pe scurt (în multe alte locuri subiectul negru/”roșu” e prezentat și analizat detaliat) sunt prezente câteva statui ale tovarășilor conducători ”spre victoria socialismului” și puține documente care arată toată teroarea, mascată în cuvinte, pe care socialismul a dus-o împotriva țărănimii românești legate de pământurile străbune. Unii știți prea bine dictonul partidului:
”Nu știi? Te învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te obligăm!”
Printre pereții tapetați cu exemplare din ”Scânteia”, intrăm în biroul ”tovarășului director” unde apar puține monstre din închisorile în care au pierit sute și sute de țărani. Harta închisorilor terorii și numele abia menționate pe pereți sunt doar câteva din urmele trecutul ”roșu”...
Reveniți în holul principal, suntem ghidați spre sălile principale ale muzeului: la stânga, la dreapta și sus la etaj. Să le luăm pe rând.
”Crucea - pomul vieții”
Crucea și pomul vieții ”pun în legătură cerul cu pământul”... Crucea desenată pe cămășile femeilor care alăptau fereau copilul să nu-i fure laptele oamenii răi și duhurile necurate... Pâinea pentru morți se pregătește fără drojdie și se pecetluiește cu pristolnice (aici vedem o colecție întreagă de pristolnice).
”Lângă pomul cu cruci, pe perete, există o fotografie unde se poate vedea un pom cu cruci adevărat, cel din satul Ceplea. În zonă se obișnuiește ca la 40 de zile, cu ocazia pomenirii mortului, să i se facă o cruce care se pune într-un pom. În zona subcarpatică, în anumite sate se pun pentru mort două cruci, una în cimitir și alta la gard, în fața casei.”
Pe o laterală a sălii sunt câteva cărți vechi și câteva cuvinte despre Picu Procopie Pătruț, ultimul mare miniaturist al Europei, călugărit la 1849 la schitul Cozia din Vâlcea și întors în satul de baștină, Săliște de lângă Sibiu, pentru restul vieții. La moartea sa, în 1872 a lăsat câteva zeci de cărți scrise de mână și împodobite cu desene. Printre piesele expuse se poate vedea și o tabletă originală, așa cum am văzut doar în filmele despre Ion Creangă...
”Puterea crucii”
”Îți propunem să te gândești cum ar fi fost dacă ajungeai seara într-un sat. Vedeai o troiță. Lumina era slabă. Trebuia să aștepți până când ochiul se obișnuiește și începe ”
De multe ori mi s-a întâmplat asta și am știut că sunt pe drumul cel bun...
”Icoane”
”Dacă, smerindu-te, vei zice cuiva IARTĂ-MĂ, îi arzi pe draci”.
”Cum să desenezi ceea ce nu are cantitate, nici măsură, nici formă? Cum să pictezi ceea ce este fără trup? Cum să dai chip la ceea ce este ? Cât timp Dumnezeu este invizibil, nu face icoane... Odată ce vezi însă pe Cel fără de corp devenind om, fă imaginea formei umane; când invizibilul devine vizibil întrupându-se, pictează ceea ce seamănă cu invizibilul” (Sf. Ioan Damaschinul)
Textul îmi aduce aminte de moscheile în care am fost. Cam același lucru îl spun și musulmanii: dacă Dumnezeu nu poate fi prezentat fizic și limitat, icoanele și imaginile nu fac decât să limiteze ceea ce e nelimitat.
De notat numărul mare de icoane ale sfântului Nicolae, armăroaia de la 1833, catapeteasma bisericii din satul Bohari, jud. Argeș, chivotul din sec. XIX, icoanele cu diferite reprezentări și izvoadele, modele transmise din generație în generație în familiile de iconari (”izvoade” la Nicula, ”forme” în Valea Sebeșului, ”tipare” în Schii Brașovului sau ”mătării” în Țara Oltului) și imensa lucrătură din jurul sălii...
”Școala satului”
Nu mai văzusem sala asta și în primul rând mă fascinează băncuțele de școală mici cum sunt în filmul ”Un bulgăre de humă” și nu numai! Copii și părinți bucuroși se așează în bănci și-și fac poze. Probabil că în mintea fiecăruia vin imagini din primele clase de școală...
Afișaje cum aveam pe pereții clasei... Harta României Mari pe care doar Bucegii ca munți definesc o zonă, restul sunt definite de ape, dulăpioarele metalice cum aveam la grădiniță, imagini cu copii de țărani veniți la școlit, o roată de învățat engleză...
”Timpul învață pe cei fără școală”
”Tîrgoveț cu pîinea-n băț”
”Viața omului ca oul în mâna copilului”
”Ce e rău nu e bine”
”Lenea e la om ca rugina la fier”
”Limba nu are oase, se îndoaie după vînt”
”Ceasul umblă și lovește, iar vremea se odihnește”
”Ia un loc, citește și folosește” ”legea creștinească”
Câteva cuvinte despre Alexandru Tzigara-Sămurcaș, primul director al muzeului, despre Gheorghe Tatomir zis Ghiță Căruntu, baciul din Moeciu de Sus luat de regina Maria la Bran și fotografiat și, bineînțeles, Sfânta Cruce...
”Frumusețea crucii”
”Când aduni mai multe scaune la un loc se întâmplă ceva. [...] În România ne aflăm încă în aria scaunelor. Cu cât mergi mai mult spre răsărit, întâlnești oameni care stau pe jos.”
”În multe din obiectele satului, crucea are funcția de simplu ornament sau element încorporat în construcție. Sunt frecvente cazurile în care crucea nu face trimiere la semnul creștin.”
Găsim covoare, peretare, grindare, scoarțe, cergi, macaturi... Chimire și brâie, cămăși femeiești și bărbătești, căciuli, pălării sau modele de acoperire a capului... Ce lucrături... Greu de arătat atâtea pe doar câteva manechine...
”A existat în biserica noastră fast! Și fastul putea fi foarte simplu. Noțiunea de fast nu se suprapune peste cea de bogăție. În timpurile vechi fastul se obținea dintr-o cârpă de bumbac subțire, dintr-o țesătură de cânepă... din raporturile cromatice bine alese și din ritmuri. Cu cât erau oamenii mai credincioși, cu atât gesturile lor erau mai cu grijă făcute și ofranda lor mai curată. Pereții pictați, sugerând vestigiile unei biserici proto-creștine, avertizează aasupra imaginii fragmentare pe care poate să o transmită un muzeu. Suntem moștenitorii unor urme - semne ale întregului. Imaginația și cunoștințele vizitaotrului trebuie să participe la recuperarea întregului. Fiecare cu cât știe! Muzeul este un traseu inițiatic, ierarhic accesibil în funcție de învățătura și sensibilitatea noastră”
”Reculegere”
O încercare de a reface cadrul unei biserici... Aparent nu are nimic legat de țărănime, în realitate aici își găseau țăranii bucuria sfintei liturghii de duminică... (sau mai mult boierii care cereau permisiune de la preot să robească și mai mult pe bieții țărani?)
”Moaște”
... și în bisericuța de lemn recuperată și expusă în sala următoare cu ceea ce a mai rămas din ea. Moaște ale sfântului loc de rugăciune stau în jurul bisericii de lemn ce îmi pare drept o arcă a lui Noe în jurul căreia au supraviețuit urme ale trecutului.
”Împrejur stau așezate, ..., resturile de lemn, masa de piatră din altar (un fost monument roman găsit în râu și folosit ca masă de altar), piesele de mobilă... Ar fi păcat să treci grăbit pe lângă grămada de lemne. Ele merită să fie privite și chiar admirate. Tăietura lor simplă, pe care o făcea cândva orice om, astăzi a ajuns un lucru rar și este pe cale să se piardă”.
Mai este încă o sală care este în lucru și prin ușa căreia se văd multe piese încă neordonate..
Cam asta ar fi la parter, revenim la holul principal și vom urca la etaj prin poarta cu greu lăsată la pozat fără vreun vizitator... Vom vedea ce e la etaj într-o povestire separată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu