Pițigaia-Plătărești 31.01.2016

În we 30-31.01.2016 prietenul meu Andrei de la Arhiva de geografie anunță o excursie la câteva biserici în ruină și o mănăstire veche (Plătărești) din județul Călărași. În principiu același traseu este în ambele zile. Cum am ceva treabă sâmbătă, mă hotărăsc să merg duminică. Și de fapt a fost și mai bine fiindcă sâmbătă au mers mai mult prin ceață și noroi. Cum drumul ales de la Pițigaia la Plătărești e plin de noroi, Andrei alege pentru duminică altă variantă: drumuri dus-întors de la halta Frunzănești (pe linia de tren privată Transferoviar de la București la Oltenița) la bisericile în ruină Pițigaia și Frunzănești. Eu îi spun de la început lui Andrei că vreau să merg puțin mai mult și pe la mănăstirea Plătărești. Îi voi găsi mai încolo la Frunzănești...

Deocamdată ne întâlnim la gara Titan Sud pe la 8.30 pentru a pleca cu trenul de la 8.55. Bucuroși de (re)vedere, plecăm cu trenul și abia simțim printre povești cum trece jumătatea de oră până la Frunzănești-Fundeni. Mai încolo veți afla și de unde vine denumirea dublă. Înainte de plecare remarc urmele vechii linii de tren: o cișmea de perete și două bănci făcute din vechile traverse de cale ferată...

De la gară trecem calea ferată, mergem cam 200 de metri înapoi spre București și facem stânga pe ulița care iese spre Dâmbovița. Un tânăr de 20 și ceva de ani ne întreabă, vis-a-vis de casa cu ușa deschisă și fără gard în curtea căreia aleargă doi copilași, ce facem pe aici. Revoluție :)! Mergem la biserica ruinată de la Pițigaia! Așteptăm regruparea la un magazin, trece un tractor cu o remorcă-bazin de împrăștiat diferite substanțe pe câmp și noi mai departe pe drumul cu noroi... Prima oprire e la apa Dâmboviței pe care o trecem pe un pod de beton (cunoscută ne e unora lipsa balustradelor de metal furate cu siguranță pentru valorificare :D).

După pod, pe partea stângă este o zonă ”ondulată”. Andrei ne spune că aici a fost o carieră de nisip care acum e folosită pentru tot felul de exerciții/exhibiții 4x4!

Vrem să urcăm pe terasa care se vede la stânga și de acolo să mergem la stânga până la Pițigaia. E prea noroi pe drum și Andrei hotărăște să meargă cu grupul pe drumul de la marginea terasei, de deasupra zonei inundabile. Eu cu un coleg tăiem câmpul și îi așteptăm mai sus. La un popas Andrei le povestește despre geografia văilor (albia minoră și majoră, zonă inundabilă, terase etc). Până să vină colegii, pe drum trece un ”4x4” cu un cal putere. Și calul răsuflă din greu alergând pe pantă spre noi. Stăpânul își respectă animalul și îi oferă pauze când acesta le cere. De fapt știți cum e, când calul vrea să meargă încet sau să stea, face asta din proprie inițiativă! Pe culmea dealului mergem în grup mare (cred că suntem vreo 40 azi) și cu același coleg scurtăm tăind o vâlcea cu zăpadă. Parazăpezile chiar își fac treaba! Mai avem puțin până la biserica Pițigaia și trecem pe deasupra unor vizuini de vulpi săpate în malul cu arbuști deși. Mai traversăm o văiugă și suntem sus la biserică.

Conform listei monumentelor istorice făcută de Ministerul Culturii și Cultelor, poziția CL-II-m-B-14708, biserica a fost construită în jurul anului 1796, a fost reparată cam pe la 1900 și a căzut la cutremurul din 1977. Chiar și în 2009 am înțeles că se mai făceau aici slujbe și înmormântări. Las pozele să povestească mai mult despre biserica în sine. Vă spun doar ceea ce se vede mai puțin: sufletele oamenilor din Pițigaia care au rămas aici pentru vreme îndelungată parcă tresar și vorbesc în lumina unei mici lumânări și a culorilor foarte frumoase din fostele picturi interioare...

Cu ceva mâncărică și bună dispoziție la pachet, facem poza de grup și pornim la drum. Colegii înapoi pe unde am venit și eu spre cătunul Pițigaia aflat sus după vârful dealului. Ne auzim la telefon și ne vom întâlni cel mai probabil în Frunzănești-Fundeni ceva mai încolo! Eu urc pe drumul de căruță de la cimitir spre sat și ies la prima casă. 

Latră un câine în spatele curții și iese un nene undeva pe la 40 de ani. Se miră că e cineva pe aici și stăm puțin de vorbă. Eu tot îl întreb de viața de aici, de biserică și de slujbe (îmi spune că mai merg la Paști sau la Crăciun la mănăstire) și el e curios pe unde vreau eu să merg. Vine și o femeie (probabil mama lui) și amândoi îmi arată pe unde să merg.

”Ocolești casa și cobori pe la fântână. Nu vrei să mergi prin curte? Să nu mai ocolești”. 

Ce oameni, să te primescă în curtea lor, tu fiind un străin și doar în trecere... Le laud ideea de a pune dale de beton în curte. Ce noroi ar fi fără ele... Acum îmi amintesc cum era ulița copilăriei la tataie și mamaie în Movileni, jud. Olt, uliță pe care abia nu ne murdăream pantalonii de noroi cu cizmele de plastic... La poartă îmi arată podul pe care să merg spre mănăstire. 

”Ziceați ceva de o fântână...”

”Aia de acolo! Tu cobori pe potecă pe aici și treci podul.”

Chiar sub casa lor e un mal de beton (aici se termină zona inundabilă) și ajung la podețul de animale peste un canal de scurgere.

Merg un pic pe ogor până la următorul canal după care e drumul meu. Ca să îl trec, trebuie să merg la stânga până unde pot trece. Adică până la ciobanul cu turma de 6-7 sute de oi cu care intru în vorbă. Au stâna după case și toate oile îs ale lor. Îs mai mulți băieți și azi a fost rândul lui la oi. Îmi mai povestește și el câte ceva despre mănăstire și despre sărbători. Când au timp pentru slujbele mari, merg la Frunzănești sau mai degrabă la Plătărești că e mai aproape. Îmi arată drumul direct spre puntea pe care să trec spre mănăstire. Mai scurt și direct peste câmp, nu ocolit până la Dâmbovița și apoi pe malul apei cum știa Andrei de ieri ca fiind plin de noroi! Așa că, destul de repede, uneori sărind repede peste zăpadă, ies aproape de punte la drumul mare înnoroiat. Am doar vreo 50 de metri de noroi mai serios și am ajuns la podul pe care trec înapoi spre linia satelor principale.

Trec podul puțin înclinat spre amonte și singurul drum pe care se poate merge urcă vreo 50 de metri în susul râului. Face dreapta și intră printre case și îi aflu și denumirea: Drumul Tătarului. Denumirea vine de la lupta pe care domnitorul Matei Basarab care a adunat oaste din satele apropiate și în 1653 i-a zdrobit pe tătari în zona lacului numit Tătaru/Balta Tătarului (informație culeasă din istoricul comunei Fundeni de la Crucea Eroilor - citești ceva mai jos despre asta). Lacul este proprietate privată și contra-cost chiar oamenii din Pițigaia mai pescuiesc acolo... Tot pe drum ajung la gardul mănăstirii Plătărești, răspund la salutul prietenos al unui localnic și intru în curtea fortificată a bisericii. Înainte de a merge mai departe cu povestirea, să vă spun câteva cuvinte despre biserică și construcțiile de aici. Se pot afla și din pisania bisericii, eu vi le dau de pe un istoric primit gratis de la magazinul de lumânări, alături de o icoană a sfântului Mercurie.

”Acesta a trăit pe vremea împăraților Deciu și Valerian în anii 255 și se trăgea după neam din Răsărit, fiind fiu al unui oarecare scit ce se numea Gardian. Fiindcă odată a biruit pe barbari, căci se arătase înaintea lui îngerul Domnului și a insuflat în inima lui îndrăzneală și bărbăție. Pentru aceasta a fost ridicat la vrednicia de arhistrateg, adică general ori voievod. Dar pentru mărturisirea lui Hristos a stat înaintea lui Deciu și, fiind legat de patru pari, i-au crestat trupul cu cuțitele și l-au chinuit în nenumărate chipuri. Iar în cele din urmă a fost dus la Cezareea Capadociei unde i-au tăiat capul. Și așa a luat pururea pomenitul cununa muceniciei. Deci era Sfântul, când a mărturisit pe Hristos, de douăzeci și cinci de ani. Voinic la trup, frumos la față, galben la păr, care îi împodobea și fireasca rumeneală ce strălucea pe obrazul lui.”

HRISOV (istoricul amintit)

     ”Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu binecuvântarea Sfântului Duh, ridicatu-s-a această sfântă biserică de către vrednicul de pomenire Voievodul Matei Basarab și Elina Doamna, închinată Sfântului Mare Mucenic Mercurie între anii 1642-1646 ca locaș de închinare pentru Mănăstirea Plătărești.

    Luminatul domn dăruiește mănăstirii, în anul 1651, cea mai mare parte a moșiei Plătărești, heleșteul, pădurea și 16 familii de robi.

       De-a lungul vremii, sfânta mănăstire a trecut printr-o seamă de vitregii ale timpului, fiind prădată în 1659 de oștile turcești conduse de Mehmet Ghirai IV. De asemeni, în 1776 se face referire la staționarea trupelor austriece în incinta mănăstirii.

      În anul 1836 mănăstirea este preluată de Departamenul Credinței, care o transformă în închisoare. În anul 1866 se aprobă restaurarea mănăstirii Plătărești cu fonduri din bugetul acestui departament, lucrarea fiind încredințată arhitectului Burelli, prevăzându-se o clopotniță și case egumenești noi.

      În anul 1914, într-un act din 19 februarie, regele Ferdinand declară mănăstirea monument istoric.

    Între anii 1920-1926 distrugerile provocate de Primul Război Mondial au fost remediate, fiind modificat acoperișul și restaurată pictura.

     În perioada comunistă, mănăstirea a servit, pe rând, ca penitenciar pentru femei și deținuți politici, iar apoi ca spital de alienați mental.

     Între anii 1991-1997, sub îndrumarea și cu stăruința PC Pr. Paroh Paul Lepădatu, se întocmește și se execută proiectul de restaurare a bisericii mănăstirii.

      [...au loc diverse lucrări de restaurare...]

     În ziua de 21, luna aprilie, anul Domnului 2013, lucrările menționate mai sus au fost binecuvântate prin slujba de resfințire a sfintei biserici cu întocmirea din nou a sfintei mese săvârșită de către preasfințitul Părinte Vicențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi.”

Pentru mine experiența aici a fost inedită. Printre cruci vechi și elemente de arhitectură (le vedeți în imaginile de mai jos), am ajuns aici chiar la sfârșitul înmormântării unei bătrâne. Într-un fel mi-era un pic greu să stau acolo, eu îmbrăcat ca turist și cu parazăpezi și toate rudele bătrânei cu lacrimi în ochi... Ne-având ce face, am stat pe o parte cât timp a ieșit cortegiul funerar prin pronaosul bisericii. Știu că pare un pic rece sufletește spunând că măicuțele m-au invitat în biserică și mi-au povestit, printre treburile de curățire a bisericii, câte ceva din istoricul picturii. Chiar după ce a plecat cortegiul funerar... De exemplu am reținut că doar icoanele de pe ușile împărătești și cele diaconești sunt originale, restul au fost repictate până la un anumit nivel. Umezeala a făcut ca icoanele de la nivelurile superioare să arate ca și cum ar fi foarte vechi. Și în pronaos au fost restaurate puține icoane de la nivelul inferior al zidului. Deasupra intrării bisericii găsesc câteva modele tradiționale... Afară se găsesc câteva pietre albe cu sculpturi, singurele care au supraviețuit vremii, găsesc ceva arcade, cruci vechi, modele arhitecturale... Aș fi vrut să intru și în chiliile folosite ca închisoare și ca spital și o măicuță mi-a spus că sunt închise pentru siguranța copiilor care se tot joacă pe aici...

Ies din mănăstire și la dreapta ajung la DJ301 (șoseaua principală) la o troiță cu inscripții slavone. Desigur marca în vechime drumul spre mănăstire...

Știu că trebuie să merg la stânga spre Frunzănești-Fundeni (următorul sat la vreo patru kilometri) și că la 13.23 am tren. Întreb o bătrână de linia de tren. Aștepta la poarta unei prietene și îmi arată bariera ”care se vede de aici”. Merg spre bariera desființată și o femeie mă întreabă ce facem noi pe aici de avem atâtea aparate. Îi explic toată excursia și ideea și înțelege puțin care e treaba. Ajung la haltă și văd că mai am vreo jumătate de oră până la tren. Vin doi băieți cu o bicicletă și sunt curioși ce caut eu pe aici. Au legătură cu Bucureștiul și totuși e un eveniment să vină cineva de la oraș pe la ei. Cât se dau ei mari cu ce știu să facă pe bicicletă, îi întreb de o troiță care se vede pe deal peste linia de tren. Nu știu despre ce e vorba și mă duc într-acolo să văd de nu pot afla ceva. Din șosea ies pe un drum de pământ și zăpadă, las o baltă înghețată pe stânga și un șantier cu câini lătrători și urc pe zăpadă/ogor până la troiță. Ușor de tot și nu găsesc nimic scris! Sigur e veche fiindcă nu se mai vede nimic pe ea. Mă întorc repede spre șantier (un câine schelălăia mușcat de picior de altul) și fac două poze la balta înghețată. Ajung la timp la tren, felicitat de băiatul mai mare care merge la București. Urcăm în tren, eu plătesc 2 lei pentru o stație și el 4.50 până la oraș. Îmi și spune că traversează orașul și merge la altcineva pe undeva mai încolo de Ghencea... 

Cobor din tren în Frunzănești și merg perpendicular pe calea ferată spre strada principală și case. Chiar văd doi tineri și intru în vorbă cu ei. Îi întreb de biserica nouă și de ruina bisericii vechi, așa cum îmi dăduse indicații Andrei. Sunt frați și îmi spun să merg cu ei fiindcă merg în aceeași direcție. Sunt și ei curioși ce caut eu pe aici, sunt vorbăreți și așa caut să aflu cât mai multe de la ei. De exemplu, sunt curios de ce într-o parte se numește Frunzănești, în alta Fundeni. Îmi spun că inițial au fost două sate separate, Frunzănești spre Plătărești și Fundeni aici sus spre București. Cum erau sate mici, s-au unit într-unul singur. La stradă facem stânga și apoi pe prima la dreapta spre centru pe ceea ce pe Google Maps se vede ca strada Trandafirilor. Mariana face la stânga spre casă și fratele ei merge cu mine până la biserica nouă și să îmi arate spre cea veche ruinată. La troiță facem dreapta și imediat ajungem la biserica nouă. E închisă și mă fascinează ca detalii și istorie. Vă redau mai jos pisania foarte frumos scrisă cu roșu închis pe marmură albă.

”În numele A.tot Puternicului Dumnedeu [de remarcat modul de scriere folosit și de B.P. Hașdeu în scrierile sale]

Eu, Nicolae, J. Gerassy, proprietarul moșiei Fundeni Gerassy, credincios datinelor părintești, am clădit acest Sfânt Locaș din temelie [îi remarc ghidului meu că sunt menționați mereu doar boierii care au dat banii, nu și țăranii și robii care au tras din greu la construcție], pe locul proprietaței înzestrându-se cu tote podobele necesare serviciului divin, cu propriele mele cheltueli, în anul mântuirei 1900-1902 sub domnia Majestății Sale Carol I, primul rege al Românie, fiind Mitropolit Primat Înalt prea SS. Josif Gheorghian. Hramul bisericei este întru vecinica amintire a mult regretatului meu părinte Jon S.Gerassy iar ctitor fiind fiul și moștenitorul meu Jon.” 

De remarcat simbolurile regale și monumentul eroilor neamului din primul război mondial, precum și emblema familiei Gerassy... Ghidul îmi povestise și despre biserica albă, veche din Pisicari construită în 1840 de boierul Gherase (se pare că ar fi vorba de aceeași familie). Poate altă dată!

Ne întoarcem la troiță, primesc explicații (tot înainte după parc se vede biserica veche) și citesc câte ceva din istoricul comunei Fundeni și îndemnul spre veșnică amintire a eroilor neamului din cele două războaie mondiale, fii ai comunei Frunzănești. Chiar de e și fotografie, redau îndemnul și scris!

”Veniți, veniți la noi. Ne-a scos din întunericul pământului. Ați uitat de noi, am plecat de lângă voi. Ne-a rămas numele în: Rusia, Cehoslovacia, Ungaria. Gornistul satului anunță în fiecare zi cât sună goarna de tare numele nostru dispărut sau mort până nu a mai avut pe cine. Sunt ani mulți de-atunci, nu poți să-i numeri. Dar noi ne serbăm ziua cu doliu, ziua de înălțare. Noi suntem în văzduh, veghem asupra voastră. Ce ne bucurăm când deschideți poarta și intrați la noi și aprindeți o lumânare. 15 noiembrie 2000, Stoian Cristache”

Mai spre final voi reda o altă variantă a istoricului comunei aflat la șoseaua principală și scris de aceeași familie Cristache.

Deocamdată urmez drumul indicat de ghidul meu localnic, salutăm niște colegi de club și ne anunță că ceilalți colegi sunt la Cora (proprietara unui bar dinainte de parc) și mă lasă înainte de școală. Merg întâi spre biserica veche și apoi îmi voi căuta colegii de plimbare.

Către biserica veche se intră pe sub clopotniță de pe drumul Sfântul Gheorghe din comuna Fundeni. La geamurile clopotniței sunt multe pânze de păianjen și porumbei, singurii locuitori de pe aici. Ba mai este și o Dacie papuc și niște materiale de construcție, probabil păzite de cineva... 

Aș putea să redau clipe de istorie a bisericii și a ansamblului curții boierilor Dudescu care apare pe lista monumentelor istorice la codul CL-II-a-A-14688 ca fiind construit la 1732. Vă las să citiți mai multe pe www.crestinortodox.ro sau pe www.saccadics.wordpress.com. Fie că e vorba de 1732 sau puțin înainte de 1850, monumentul este desul de interesant. Singura pisanie găsită este în slavonă și n-o știu desluși (apare printre imagini). O să redau textul de pe monumentul funerar și cavoul familiei Gerassy aflat în fața bisericii și priviți voi aici și la fața locului culorile încă păstrate de pe icoane.

”A.ci repausează fericiți ktitori ai acestui S-tu locassiu J.S.GERASSY decedat la Băile Borszek în Bucovina. cadavrul transportat s-a înmormântat 9 sept. 1851. Acest bărbat inteligent, devotat familiei și societăți a probat că numai prin muncă și cinste se poate înălța honoru. RALITA, consorta sa, model de blăndețe și modestie, născută în CRAJOVA, decedată în București, înmormântată 14 iunie 1860. MARIA, prima fiică, născută în KRONSTADT, decedată în BUCUREȘTI, 29 noemv.1851, ossemintele selle desgropându-se 1863 la moartea consortelui după dorința-i exprimată încă în viață. S-a depus lîngă părinți. THEODOR primul fiu, absolvent în medicină, premiat al Universități din BERLIN, decedat în TRIEST 1847, etatea ani 23. Ossemintele transportate 1868 s-au depus aci. MIHAIL, secundul fiu deligent, student în drept al academiei de ATHENA, născut 1831, decedat quiap la proprietate, imormântat 25 Maiu 1850. NICOLAE ultimul fiu, născut 183?, mare filantrop, fost senator și deputat al țăranilor, judezedor BUZEU și JLFOV. A făcut biserici și școli. Decedat la 15 martie 1905, înmormântat aci la proprietate.”

În apropiere sunt sculpturi cu îngeri căzuți, scrieri neterminate, stele cu șase colțuri, o bucată din piatra funerară a lui Mihail Gerassy, o altă cruce veche pe care abia se mai vede crucea cu Iisus răstignit și inscripția INRI sub cușma crucii... Turla căzută din fața vechii biserici își are geamăna căzută în naos de doar câțiva ani... Lacul Fundeni veghează înghețat sub dealul bisericii, modelele picturale de pe pereții și câteva bârne arse încă mai rezistă... Icoana pictată a Nașterii Domnului parcă e singura care s-a încăpățânat să nu se degradeze... Iconostasul și altarul cu uși mici stă șters și drept în spatele turlei... Masa bisericească din altar e desfăcută la pământ... Deja am spus prea multe, restul se simte...

Pe cât pare de sinistru și rece locul, pe atât de plin de atâtea clipe trecute și de vieți zbuciumate... Ies pe sub turlă și s-a cam terminat tura. Eu aș fi vrut să mai merg și la biserica albă. Probabil că cere o altă revenire cândva... Acum îl sun pe Andrei să văd pe unde sunt și mă invită unde e tot grupul la bar la Cora pentru un vin fiert. Mai avem vreo oră până la tren, un coleg vine cu ideea unor jocuri de cabană/de interior și  la timp pornim înapoi pe drumul cunoscut. Tot povestim ce povestim (pe unii din noi ne unește pasiunea pentru munte, mai de demult sau mai recentă) și ajungem la șoseaua principală. Vine un microbuz cu care pleacă două colege și câțiva dintre noi ne îndreptăm privirile spre un alt panou cu istoricul comunei, scris de aceeași familie Cristache și Mia Stoian (din neamul moților din Abrud și Câmpeni).

    ”Istoria acestei localități este legată de existența unor mari boieri ai epocii fanariote. Astfel, prin 1732, comuna Frunzănești s-a înființat de către marele boier Radu Al III-lea Dudescu, care deținea moșiile Frunzănești și Canela.
    În același an a fost zidită biserica din Frunzănești devenită azi monument istoric. După Radu al III-lea Dudescu s-au mai perindat boieri ca Pană sau Mărculescu.
     Ca și alți boieri, și el a adus familii din alte zone ale țării și anume di nAbrud sau Câmpeni pentru a-i munci pământul, familii ca Tudor Velcu, Cecânău și mai târziu Chira și Galan.
     Moșia a mers din mână în mână până în anul 1863 când a devenit proprietatea boierului Nicolae Amira care, neavând moștenitori, a donat moșia statului.
     După 3 ani de la înființarea comunei Frunzănești, în anul 1735, a fost înființată comuna Fundeni în timpul domniei lui Ghica Vodă al II-lea de către marele boier Mihail Cioranu care deținea moșiile Colentina și Ciolpani.
     Venind la vânătoare pe aceste meleaguri și-a ales moșia în acest loc ridicând biserică din bârne în zona Pisicari împrejmuită de păduri pe malul actualului lac Fundeni care este continuarea pârâului Pasărea; în prezent atât biserica cât și cimitirul sunt dispărute.
   Mihail Cioranu, întemeietorul comunei Fundeni, a adus oameni din zona Ardealului: Abrud, Câmpeni etc; familii ca Barciu, Ungureanu, Gavrilă, Găman, Stoian și altele pentru a munci și a-și întemeia gospodării aici.
    Din săpăturile arheologice reiese că au fost și alte așezări în apropierea satului, cum ar fi Hanul Roșia, aflat pe drumul ce unea capitala țării, București, cu Dunărea, trecând prin Budești-Oltenița.
    La est se aflau și alte așezări mai vechi cum ar fi: hanul Zoicaru la 10 km, hanul Băduleasa la 3 km, hanul Perișoru la 8 km, hanul Lilieci la 5 km, hanul Canela lângă Pițigaia, hanul Valea Greci la 3 km.
    Prin apropiere trecea drumul robilor care unea orașele București și Călărași, drum pe care robii erau mânați spre conacele boierești.
     Robii au fost eliberați de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1866.
    Boierii, văzând că adoptă legi pentru a da pământ boierilor, au complotat pentru a-l alunga din țară.      De asemenea Alexandru Ioan Cuza are meritul de a fi înființat armata și jandarmeria.
    La hanul Băduleasa, pe timpul secetei, se aduceau moaștele Sf. Dumitru invocându-se ajutorul lui Dumnezeu pentru aducerea ploii.
    Din toate aceste sătucuri mici, matei Basarab și-a recrutat oastea care i-a zdrobit pe tătari, în 1653 pe lacul numit azi Tătaru. Odată cu trecerea timpului, moșia a trecut din mână în mână până în anul 1848 când a intrat în proprietatea boierului Gherassy Ion. Tot în acest an el a ctitorit biserica din Pisicari, iar fiul său între anii 1900-1902 biserica din Fundeni care, atunci se numea Fundenii lui Gherassy.
    Moșierul Gherassy, având datorii mari la Paris și neputând să le achite, a fost silit să cedeze moșia avocatului său Dumitru Mavrodin.

1 decembrie 2004, ridicată de familia Cristache și Mia Stoian, continuare pe verso [e șters]”

După fila de istorie chiar nu se mai potrivesc ultimele detalii ale plimbării: ajuns la tren cu câteva minute înainte să vină de la Oltenița, povestiri și voie bună, amintiri de acum mulți ani în grup mare într-un hol de tren, despărțire cu promisiuni de alte ture... Foarte faină explorarea și trebuie să-i mulțumesc lui Andrei pentru ocazia asta! Sigur e mai mult decât speram eu de la niște ruine...