Andrei, prietenul de la Arhiva de geografie, organizează în cele două zile din week-endul ăsta plimbări pe marginea lacurilor ”abandonate” ale capitalei. Li se spune așa deorece acum sunt lăsate în paragină. Pe vremea vechiului regim au fost amenajate turistic (pontoane, plimbări pe lac, foișoare - ca exemplu cel de pe insula Plumbuita, restaurante sau terase - cel de pe insula Fundeni), acum doar pescarii și oamenii de pe malurile lacurilor mai apar pe aici. Lacurile pe lângă care merge traseul sunt Plumbuita (care începe de la șoseaua Petricani, în amonte pe Colentina este lacul Tei, și se termină la șoseaua Colentina) și Fundeni (de la șoseaua și canalul Colentina până la șoseaua Fundeni) unite prin canalul Colentina.
Ca să începem traseul, ne întâlnim la stația de metrou Pipera și de aici pe șoseaua Petricani coborâm până la podul ce desparte lacurile Tei și Plumbuita. Frumos este și lacul Tei cu zidul de pământ, zona cu pini, copacul-antenă fals și zona mai sălbatică ce merge până la șoseaua Fabrica de Glucoză... De aici de la pod noi vom merge în aval pe malul drept al lacului, pe strada Șipca ce mărginește cartierul sărac Tei Toboc. Împreună cu o prietenă, Andreea, rămân mai în spate și ca urmare ne vom face doar noi doi traseul în alt ritm.
După primele explicații pornim pe malul lacului și o bătrânică sprijinită de copac se uită tare mirată la câți oameni au venit pe strada ei. Or mai fi trecut așa mulți pe aici?
Cu niște unghiuri și poze la oglinda de gheață și la melci, rămânem definitiv în urmă. Mai bine fiindcă așa avem timp să stăm de vorbă cu oamenii de aici care, așa grea cum este, duc o viață fericită! În simplitatea lor, fiecare caută să aducă un plus fiecărei zile. Știu să se bucure de fiecare moment chiar dacă sunt puși la colț datorită culorii pielii. Și, fiindcă suntem cu aparatele, văd la noi o pasiune în fotografie. Imediat fratele (sunt doi frați, sora având mai mulți copii) îmi povestește de pasiunea lui pentru rugby. Trebuie să facă ceva ca să iasă din anonimat și să aducă bani în casă și pe deasupra, cu multă muncă și sacrificii personale, îmi arată poze cu cupele câștigate. Nu e deloc ușor să fii printre primii într-un domeniu! Cum Andreea imediat s-a ”lipit” de copii și de mama lor (și ea muncește din greu pentru fiecare farfurie de mâncare), vrea să le arate ceva. Și din rucsac scoate un clarinet pe care îl asamblează repede. Ce surpriză! Și mai ales să cânte și să ne încânte! Ne-am împrietenit imediat, cum să nu te apropii de suflete mari? Abia ne vine să plecăm și ne promitem că vom reveni pe aici peste câteva săptămâni...
Pe aceeași stradă și cu indicațiile noilor prieteni ajungem pe lângă un teren de joacă la podețul care ne trece pe prima insuliță Plumbuita spre mănăstire. Deocamdată aici ne simțim foarte fain la vechiul foișor (ce mare investiție ar fi pentru primărie să refacă aici un loc turistic? dacă nu e interes financiar...) și chiar facem o pauză relaxantă.
Trecem următorul canal pe podul de beton arcuit și fără balustrade și nu găsim o intrare spre mănăstire. Singura soluție e să mergem la stânga pe lângă gardul mănăstirii și astfel bucurăm obiectivele cu culoarea cerului. Traseul face o pauză la mănăstirea Plumbuita și, cum nu vrem nici unul musai să mergem la fortificația veche a mănăstirii (eu am fost acum câțiva ani de Paști și mi-a plăcut), nu mai intrăm și coborâm prin parc spre aleea de pe marginea peninsulei. Face parte din parcul Plumbuita și ne oferă panorame interesante ale primelor blocuri din Colentina deasupra ultimei ”banchize” de gheață. Un izvor parcă a făcut urma unui spărgător de gheață...
Ne e un pic foame și fiindcă e destul de târziu (Andreea are tren mai încolo puțin), îl sun pe Andrei să nu ne mai aștepte (știu eu că nu-și face griji, doar e bine să anunți ca să nu dispari tam-nesam din grup). Cu ultima poză la intrarea în canalul Colentina, întrerupem traseul, mâncăm ceva și ne îndreptăm spre Obor prin parcul Plumbuita.
De la intersecția Doamna Ghica e prea gălăgie pe bulevard și mergem la întâmplare pe străduțele din spatele blocurilor (Ion Berindei până în Teiul Doamnei și apoi Fabrica de Pâine până la strada Reînvierii). Aici știu pe unde suntem și, cum noi vrem să mergem spre gară, facem dreapta prin fața cimitirului și apoi pe Lizeanu. O fază interesantă: cine se aștepta ca la magazinul de flori de la intrarea cimitirului să găsești o funie de usturoi? Evident că ne sare în ochi și primim explicația: șefa e superstițioasă și a pus usturoiul ca să ferească magazinul de rele!
Printre căsuțele boierești de pe Lizeanu văd la stânga ceva deasupra caselor. E moara lui Assan pe care vroiam să o văd de mult! Strada Silozului se închide cu un gard spre moara-monument în paragină și căutăm o intrare prin spatele blocurilor de pe Ștefan cel Mare. Ocolim îngrădirea morii și după o parcare vedem o intrare printr-o fostă poartă de acces. Intrăm? Intrăm! Mai vin cu noi trei fete cărora le era un pic teamă de ceata de băieți cu bețe din interiorul ruinelor. Așa cu noi sunt mai sigure și chiar vor prinde mult curaj printre dărâmături!
Wikipedia ne dă câteva detalii despre moara lui Assan:
”Moara lui Assan, construită în anul 1853, este prima moară cu aburi din România. Moara se află în București, în zona Obor-Lizeanu. În prezent, se află într-un stadiu avansat de degradare. Moara lui Assan este clasificată în evidențele Ministerului Culturii și Cultelor ca fiind monument istoric de valoare națională și face parte din patrimoniul industrial.
Moara a fost întemeiată de negustorii George Assan (1821–1866) și Ion Martinovici (1820–1882).
Recent, ansamblul de clădiri a suferit două distrugeri semnificative: în mai 2008, un incendiu care a ars 90% dintr-un corp secundar al fabricii și în ianuarie 2012, prăbușirea acoperișului și a unui perete din corpul principal ca urmare a furturilor susținute de materiale din structura de rezistență a clădirii, posibile din cauza faptului că situl nu este supravegheat.”
Mai mult citiți voi de pe Wikipedia sau din alte surse...
Intrăm cu grijă unde facem fiecare pas, mergem la stânga spre corpurile principale, explorăm clădirile fostei administrații, apoi clădirea care a ars în 2012 și a rămas în ruină... E un pic sinistru și parcă aduce a Țepeș sau poate Hitchcock... Noroc că vedem în dreapta înalta clădire principală cu turnulețele germane. Câteva poze, ieșim pe lângă depozitul mare și Andreea mă întreabă dacă nu mergem și în clădirea unde au plecat băieții de mai devreme. Desigur, hai! După canalizare și locurile de garare deduc că era locul de unde venea și pleca marfa. E cam umezeală printre desenele de artă modernă... Ieșim prin parcare în spate și pe strada Baniței ieșim la strada Fabrica de Pâine. Pe care venisem mai devreme și pare să aibă logică denumirea în apropierea vechii mori.
Pe lângă câteva case vechi și un copac pe care e menționat celor cu câini să nu îi lase ”la copac” ;), ieșim la Obor și cu ultimele instantanee (nu mai vor aparatele să mai funcționeze) intrăm la metrou și la gară, la timp pentru bilet și plecarea Andreei spre ai ei.
Pe curând!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu