sâmbătă, 27 februarie 2016

Schitul Călene, Cugir 25.02.2016

Îmi termin treaba de serviciu și îmi propun să fac o plimbare de câteva ore fiindcă mâncasem destul de mult... Unde să merg fiindcă în Cugir mersesem prin locurile principale. Îmi mai rămăseseră dealurile din jurul orașului (pe unde mi-am propus să merg mai pe lumină) și... mănăstirea Călene. Văzusem în iunie un indicator și primisem de la colegi părerea că este foarte departe, că ia vreo trei ore doar să ajungi până acolo și nu mai e vreme și de întors. Deci este un drum aproape imposibil de mers pe jos și doar într-o după-amiază. Ce-ar fi să dovedesc că imposibilul este posibil? Și plus că sunt atras de locurile care sunt pline de credință sinceră și curată. Și de obicei așa sunt mănăstirile retrase în munți...

La 18.40 din centrul orașului pornesc spre valea Râului Mare cu ideea de a merge cât se poate. După stadion cotesc de pe strada Victoriei pe strada Stadionului, las pe stânga fabrica de arme și în față văd fosta gară Cugir. Merg la peron și știam că linia de cale ferată iese puțin mai sus la podul peste Râul Mare. Urmez câteva străzi paralele cu calea ferată, trec pe lângă a doua fostă gară pe strada Griviței și abia îmi dau seama când ajung la podul mare peste Râul Mare dinainte de intrarea în vechea fabrică mecanică Cugir (cea inaugurată în 1799 cu o singură secție și extinsă peste vremuri). Trec podul la stânga și revăd indicatorul spre mănăstirea Călene, cel care mă intrigase chiar din vară. Coboară o mașină de sus de pe vale și un nene din ea. Îl întreb de drumul spre mănăstire. ”Cam doi kilometri pe asfalt până la cabana Căprioara, apoi la stânga pe drum forestier și după vreun kilometru iar drum la stânga”. După socoteala lui să fie cam 7 kilometri până la mănăstire. Acolo se termină drumul. Deci asta înseamnă o oră jumătate-două. Adică 19.10 plus două ore, maxim 21.10. Mă asigură că nu e pericol de animale (știam și eu că doar am încredere în pădure!) și pornesc la drum. 

Cum merg repede, transpir puțin și îmi propun să merg cât o fi. Dacă ajung sus, foarte bine, dacă nu, iarăși foarte bine... După vreo doi kilometri pe asfalt văd un drum la stânga: valea Groșerii. Ăsta o fi? Până aici au tot fost lumini de la fabrică de zici că mergi în oraș. La o poartă de fabrică întreb unde duce drumul asfaltat și care sunt cabana Căprioara și drumul spre Călene. E cel pe care îl bănuisem eu... Mă asigură cei doi paznici că până la miezul nopții cu mers bun sunt înapoi (”și mia stai și vreo oră acolo”). Or fi fost până sus sau or ști ei ceva... Le mulțumesc și la 19.37 pornesc la drum în sus pe valea Groșerii. Drum ba uscat, ba cu bălți, ba cu noroi... Lanterna de la telefon... Liniște a pădurii și foșnet al apei... Tot urmăresc ceasul și sutele de metri trec... După aproape un kilometru trece o mașină de mine și întoarce. Opresc și întreb de drumul spre Călene. 

”Aici faci stânga și apoi iar la stânga. De la a doua îs cam trei kilometri în serpentine până sus” ”Mulțumesc”

Urmez drumul cu pas repede, după două minute găsesc prima intersecție cu indicator la stânga spre mănăstire și după alte vreo 12 minute a doua intersecție cu săgeți: stânga spre mănăstire, înainte spre mănăstire pe ocolite. Merg la stânga, urc câteva minute abrupt în două serpentine pe drum și apoi cobor în vale și în fundul ei fac stânga. Văzusem lumini pe partea dreaptă a văii sus pe culme și sunt convins că acolo trebuie să fie! Mai urc câteva sute de metri și la dreapta văd biserica luminată. Oare am ajuns? 

Intru pe poarta bisericii legată doar cu un inel de funie și mă minunez cât de frumoasă este! De pe www.crestinortodox.ro aflăm că schitul de maici este fondat în 1991 și aici își duc viața patru suflete. Text care nu poate cuprinde senzațiile de aici! 

Încerc ușa bisericii și e închisă. Voi afla că abia s-a terminat slujba de seară. Fac câteva poze în pridvor la icoana înconjurată de cele douăsprezece luni și zodii și picturile ce reprezintă cele patru anotimpuri și aș vrea să mă conving că e mănăstirea. La stânga mai sus este lumină și un câine care latră. Găsesc o poartă și urc într-acolo. Aici e trapeza, locul de masă al mănăstirii! Câinele tot latră și ies pe rând câteva măicuțe. Doar cer niște apă și îmi dau cu reținere. Îmi pun tot felul de întrebări și puțin mai încolo voi afla de ce. A mai venit un alt om pe noapte și s-a dovedit a fi un fost pușcăriaș periculos. L-au dat pe mâna poliției. E de înțeles teama lor. Cheamă și părintele și toți mă întreabă cât mai multe informații. Nu am de ce minți și răspund la tot ce mă întreabă. Îmi dau apă și mă invită să mănânc ceva în trapeză. Alte întrebări și îmi cer și buletinul să noteze datele. Pot nota ce vor, eu știu că am sufletul și mintea curate și venite cu bine. Prin telefon primesc confirmare de la hotelul unde am cazare că tot ce spun e adevărat și se liniștesc. Chiar își cer iertare pentru purtarea lor pe care eu o consider normală știind experiența anterioară. După ce mănânc puțin din ce îmi dau aș porni la drum. Dacă se poate (și se poate), aș vrea să văd și biserica. Coboară părintele cu două suflete cu mașina puternică  și cu mine și mă bucură mult că au venit cu mine. În biserică e o liniște divină. Parcă e o altă lume plină de lumină interioară. 

”Se vede că nu ai venit degeaba!”
”Am în mașină o vedere cu mănăstirea. Să ai amintire de la măicuțele care te-au verificat!”
”Mai bine amintire de pe drumul care pentru alții părea imposibil!”

Cu atâta bunătate și deschidere nu ai de-a face prin multe locuri.

Îmi spun că mă coboară până la Căprioara și nu pot crede. Eram pregătit să merg pe jos așa cum am venit! Tot vorbim pe drum de toate și văd că la asfalt fac dreapta și mă duc până în oraș la hotel. Asta e prea de tot și întreb cum pot mulțumi.

”Cu gura, cum ai și întrebat!”

Ce mai pot zice? Ce se mai poate zice? La 21.50 să fii acasă când abia sperai să ajungi înainte de miezul nopții. Și cu binecuvântarea părintelui și ajutorul negândit al măicuțelor...

miercuri, 24 februarie 2016

Plimbare pe lacurile abandonate ale capitalei - partea a doua 14.02.2016

Săptămâna trecută, sâmbătă, pornisem într-o plimbare pe malul lacurilor abandonate ale capitalei. De ce spun ”lacuri abandonate”? Fiindcă spre deosebire de Herăstrău sau Bordei care sunt mai îngrijite, aici amenajările turistice au fost lăsate pradă uitării... 

Ne oprisem la barajul și canalul Colentina și în drumul spre  metrou am făcut o vizită neprevăzută la moara lui Assan. Acum continui cu un instantaneu asemănător (cred și cu aceiași oameni nevoiași)...
De la metrou merg prin părculețul cu câteva alei, trec prin locul de joacă unde câțiva copii se bucură de o minimă libertate și țin șoseaua Colentina până la intersecția Doamna Ghica. Doar în dreptul complexului de la stația de mașină Teiul Doamnei mă opresc puțin pentru câteva poze (simplu și totuși complex)...
Fiindcă e vremea tare faină, intru prin parcul Plumbuita plin de oameni ieșiți la plimbare sau doar la respirat aer de primăvară și urmez aleile spre peninsula Plumbuita. Pârâiașul parțial secat îmi dă prilej de ieșit din alee și de admirat seninătatea apei (și totodată mirarea oamenilor când văd un ”lungan” sprijinit de un copac și făcând poze la apa plină de pontă și de plăntuțe de apă verzi).
La trecerea străzilor Ricinului și Plumbuita admir încă o dată (am mai fost pe aici) monumentul ”eroilor neamului morți pe câmpul de onoare”.
Doar câțiva pași prin a doua parte a parcului Plumbuita și sunt pe malul lacului Plumbuita la barajul canalului Colentina, acolo unde ne oprisem săptămâna trecută și unde încă mai era o pojghiță de gheață. Acum începe distracția și traseul nostru pentru mine (micul explorator urban). De pe baraj fac câteva poze la mănăstirea Plumbuita de pe malul celălalt și cobor pe aleea care merge pe partea stângă a canalului Colentina. 
Cum canalul e drept și aleea nu are pe unde să ducă prin altă parte, prind diferite unghiuri spre șantierul de pe stânga mea, spre podețul pietonal cu coborâre pentru cărucioare pe partea dreaptă, spre rațele care alunecă vesele pe apa un pic tulbure... Pe partea cealaltă a apei par tot felul de arbuști înalți și nu știu dacă se paote trece. Un nene mai încolo pe insula Fundeni îmi va spune că s-a cam chinuit pe acolo pe poteci de câini... Printr-o zonă cu gunoaie ajung pe strada Sublocotenent Făgărășanu și evit zona ”de culoare”. Sunt ceva găști acolo și sigur le ies în evidență cu aparatul foto și cu părul lung. Aici e lumea lor și nu știu câți din afară ar intra singuri chiar între case...






Ies pe strada Padina Roșie în strada Minerilor. Și aici se văd grupuri ”de cartier” și nu le bag în seamă. Un câine doarme chiar în intersecție și mi se pare că reflectă perfect atitudinea oamenilor de pe aste străzi.
Pe strada Minerilor găsesc ceva pisici prin gunoaie și chiar am ”tupeul” să întreb pe un nene cum ajung la insula Fundeni.
”Hm, e o problemă... Dă-mi o țigară”
”Nu am, nu fumez”
Întoarce capul în direcția lui de mers și pleacă. No, bine! Mai departe surprind o discuție între vecini.
”Ce faci, vecine, ai ieșit la plimbare?”
”Doar până aici la stradă!”
”Ai ieșit din casă deci ești la plimbare :)!”
La giratoriu fac dreapta pe strada Valea Jiului până la strada Atleților. În față sunt doi câini care parcă nu ar vrea să mă lase să trec mai departe. Vorbesc cu ei, le spun că sunt doar în plimbare, încearcă și ei să vorbească cu mine și să își apere teritoriul și reușesc să trec. Din spate văd că mă tot latră până le ies din zona de apărare. E prea mizerie să merg mai departe și pe strada Bârzava ajung la Medianei intersecție cu strada Valea Măgurei. Niște fete se joacă la masa veche de beton, își strâng jucăriile și se retrag la poarta lor. 
Pe strada Medianei trec de stația de pompare Apa Nova, fac câteva poze la ”baltă” și ies în aleea Arubium. Mă documentasem și știam că sunt pe drumul bun. Mă sună Emil și îmi spune că vor să vină și ei la plimbare (Emil cu Vali) și urmează să ne anunțăm mai încolo pe unde ne întâlnim.
Aici mă aflu în zona aleilor cu nume de cetăți dacice: Arubium, Porolissum, Sargetia, Tibiscum, Dinogetia, Capidava, Buridava, Cumidava, Argedava, Sucidava. Cumva mă bucură descoperirea astor străzi și știu că pe Tibiscum trebuie să fac dreapta pentru a intra pe insula Fundeni. Așa și fac și la pod dau de doi ”vecini” pescari. Unul stă în spatele spitalului Fundeni și a venit cu bicicleta, altul în zona Doamna Ghica și a venit pe jos. De la el aflasem de potecile de câini de pe malul drept al canalului Colentina... Până la podul pe care sunt ei cu plasele lăsate în apă, fac o mică ieșire la baltă spre vest/dreapta. Aici e urma unui foc, făcut probabil pentru ceva prăjeală. Încă mai iese fum... Revenind la pescari, ascult tot felul de povești de-ale lor pescărești. Cum au pescuit ei de multe ori la copcă pe gheață mai groasă sau mai subțire, ce ditamai peștii au prins cu alte ocazii... Cel mai în vârstă e un pic supărat că nu a avut noroc azi fiindcă e apa prea curată și pleacă acasă. Plec și eu pe insulă și voi reveni pentru alte câteva povestiri cu pescarul mai tânăr.









La fostul restaurant de pe insulă e un băiat cu câinele brac german și nu ne incomodăm deloc. Chiar e foarte cuminte. La întoarcere pescarul îmi spune că a avut și el o cățea din aceeași specie și i-a făcut multe necazuri fiindcă obișnuia să sară gardul și să mănânce păsările cu totul. O dată a găsit doar câțiva fulgi din vreo patru pui la ea în coteț... Tot trage de plase fără noroc și la un moment dat vede un biban de vreo 40 de centimetri  în stuf. Până să apropie plasa de el, a plecat în nămol. Asta e, nu a vrut el! Stătea doar la caldură :)! Îmi las prietenul pescar și pornesc mai departe în plimbarea mea pe aleea Arubium. 

La capătul ei fac dreapta pe Argedava, întreb un tip de la o mașină dacă pot ajunge la linia de tren și îmi spune că nu e de aici, doar a venit să monteze niște feronerie, văd un fel de bisericuță pe stânga (nu mai are cruce) și întreb un băiat care stătea la geam la etajul 1 dacă știe ceva.
”A fost biserică demult, prin anii '90! Înainte să fie pe aici case.”
”Și blocurile astea!”
”Da. Acum e ghenă de gunoi!”
”Pe aici pot ieși la pod și la linia de tren?”
”Da, poți și în față prin parc”
”Bine, mersi, merg înainte ca să ies la pod”
Cobor la apă și văd linia de tren și podul. Știam de el din pozele de săptămâna trecută din pozele puse pe grupul Arhivei de geografie. Trec calea ferată pe scările speciale din terasament și cobor pe ultima parte a lacului Fundeni. Sunt curios din ce în ce mai mult ce mai urmează.

Pe stânga e un teren viran aflat mai sus cu 2-3 metri față de poteca de pe malul apei și pe zidul de sprijin sunt câteva grafitti faine și un citat care îmi aduce aminte de anii '90: ”Dur, dur d'etre un bebe”. Mă mai latră un câine simpatic și nu are cum trece de gardul de sârmă ghimpată, la prima salcie sunt câteva mașini și un tată cu copilul la joacă la baltă.

Las insula ”peștilor” pe dreapta (dacă vă uitați pe o hartă, străzile au nume de pești) și poteca mă conduce pe sub case până la pontoanele complexului Palazzo Italia. Cobor de pe malul betonat pe zona cu nisip și scoici și printre steagurile complexului intru în curtea interioară  a unui service auto. Am noroc că e o poartă deschisă și ies în curtea complexului-restaurant. Chiar mă sună Emil, îi explic pe unde sunt și stabilim să ne vedem în câteva minute (când vin ei cu autobuzul) vis-a-vis la Casandemi Bordo. Le trece autobuzul spre spitalul Fundeni, urc spre ei și ne vom vedea chiar la străduța din spatele complexului amintit.


Ne salutăm cu bucurie și continuăm mai departe. Nu mai fusese nici unul dintre noi pe aici. Încercăm să pătrundem printre case pe intrarea Canarului și la o fântână întrebăm pe cineva dacă putem ieși la lac. Se închide puțin mai încolo! Cu ocazia asta aflăm că e apă în fântână și mai iau vecinii când nu e apă la robinet. Dar nu e bună de băut! La îndrumarea celui din curte, ieșim la șosea și după benzinărie facem stânga pe aleea Lacului înainte de pod. Drumul e tare fain pe poteca de lângă lac și nu simțim cum trece timpul...



Ba mai admirăm câte o pisică prin stuf, ba mai stăm de vorbă cu câte un pescar ce abia a venit și-și încearcă norocul, ba aflăm de zona de pe partea dreaptă a lacului unde a fost o ”colonie” de chinezi, ba vedem o lebădă înconjurată regal de rațe sau câte un ponton improvizat, ba admirăm terenurile arate și pregătite pentru culturi noi... Ieșim la terenul de fotbal și la sala de sport din Dobrești aflată aproape de centru. Frumoasă ieșire!

Trecem de statuia din centru și chiar o mașină de poliție ne lasă să trecem pe trecerea de pietoni. Frumos și exemplar gest și întrebăm polițistul tânăr de la volan cum putem ajunge la insula Dobroești. 
”Hai înăuntru la hartă să vă arăt”.
Suntem chiar la secția de poliție și ne arată pe hartă că cel mai direct drum e prin centru pe străduțe. 
”Și pe margine nu se poate?”
”Nu știu.”
”Bine, încercăm. Mulțumim!”
Coborâm pe poteca de după secția de poliție, poteca devine abruptă și peste vreo sută de metri nu mai putem trece în siguranță. Hai mai bine înapoi prin centru!

În centru trebuie să fac o poză monumentului eroilor comunei (”Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut jertfa supremă pe câmpurile de bătălie pentru întregirea neamului românesc”) și stâlpului de orientare (Budapesta 826 km, Munții Tatra 991 km, Stalingrad 1882 km, Caucaz 1270 km, Odessa 566 km, Cotul Donului 1784 km). 

Din drumurile de serviciu știam puțin străzile de aici și ieșim la un giratoriu cu o statuie sculptată în centru. Pe ea sunt reprezentate personalitățile istorice cele mai importante ale noastre de la Traian și Decebal până la Țepeș, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare. Mai mult de atât, sunt fascinat de detaliile de sculptură de pe o casă părăsită ce aproape ar trebui declarată monument istoric (pe ea vedem anul 1927).

Pe strada Progresului ajungem la biserica Dobroești (cu sfaturile unei femei încheiate cu ”Să trăiești, maică!”) și și pe strada Iancu Petre coborâm aproape de lac. Pe o uliță de noroi și praf ieșim la lac și pe drumul de pământ ajungem pâââână la barajul Dobroești. Tot vorbim de posibilele amenajări de aici , de cățeii simpatici care ne latră de după garduri, de locurile descoperite...


Mi se termină bateriile de la aparatul foto, mai încerc ultimele poze și voi continua cu telefonul în regim de urgență ;)!

O femeie ne spune că mai bine mergem pe malul lacului decât pe strada Avram Iancu care e plină de noroi de nu se poate înainta. Doar atenție la câini! Pe lângă case liniștite ieșim pe malul lacului la cimitir și găsim un drum care să ne ocolească pe malul apei. Pare un pic straniu drumul și după cimitir e un teren de fotbal betonat. Niște copii ne ghidează mai departe pe străzi fiindcă nu se poate merge prin bălăriile de la marginea apei.

Urcăm până la primul giratoriu, facem dreapta pe strada Dreptății și de câteva ori tot vrem să ieșim la apă. Nu avem cum înainta pe acolo în siguranță! Până la urmă mergem pe bulevardul Victor Dumitrescu  o vreme (pe partea cealaltă trecem de un sediu PDL unde tinerii erau tot cu berea în față!) și pe strada Stelian Condu ieșim la lac după insula Dobroești. E mai jos de noi sub o groapă de gunoi și ne convingem că nu se poate ajunge la insulă. Îmi aduc aminte că în Norvegia orice astfel de insulă avea un pod pentru a trece animalele și a profita de iarba de pe insulă (amintirile sunt de pe insula Hagøy, Stavanger). Pe ulița de pământ ajungem la strada General Gheorghe Magheru și trecem coada lacului pe podețul-viaduct. Acum vedem și insula Dobroești în totalitate...

Ieșim pe poteci la strada Caișilor și hotărâm că e vremea să ieșim la civilizație. Prin zone sărace în care umblă vânzători ambulanți cu pește pe stradă... Șoseaua Viilor și strada Vasia Vasilescu ne scot la bulevardul Biruinței care îmi e foarte cunoscut. 
E cam înserare și foame, lăsăm lacul Pantelimon pentru o altă explorare și mergem în parcul Pantelimon pentru o bogată masă la iarbă verde. Surpriză tare plăcută la care nu mă așteptam... Mulțumesc tare mult!



Și cu asta am cam terminat plimbarea noastră pe lacurile abandonate, urmează pe drumul Colentinei lacuri private pe care sper să le putem explora cu alte ocazii...