N-am mai fost de ceva vreme în orașul de sub Făgărași și Simona îmi spune că are ceva de rezolvat în Sibiu... Pe lângă asta îmi pomenește și de niște locuri și suflete prin apropiere... Gata, mergem! Nu e musai munte și atâta timp cât e natură, verde și liniște, e un ”obiectiv” pentru mine. Mai ales când invitația vine de la cineva special :D... Simona se ocupă de rezervarea biletelor de tren și de cazare (chiar dacă are altele pe cap), eu încep să visez la locuri mai aproape sau mai departe de Sibiu. Doar visez și le menționez, nu țin neapărat să mergem. În fond îmi las programul la liberă alegere...
Cu un tren de noapte ajungem sâmbătă dimineață în Sibiu și, fiindcă avem cazare în Dumbravă (mai precis la hanul Veștem din cadrul Muzeului ASTRA), pornim pe jos prin centrul orașului. Până acum mai mereu am trecut în grabă prin Sibiu, acum avem răgaz să-l parcurgem la pas. După o vizită la capela-monument ”Sfânta Cruce” din fața gării (simplă, de rit catolic, foarte liniștită) ne îndreptăm spre centrul vechi spre cele două piețe centrale. La ieșirea de pe Gheorghe Magheru în Constituției avem parte de un moment foarte fain: o femeie oprise mașina cu avariile aprinse chiar pe o trecere de pietoni. Vine un polițist, intră după ea în magazin, o mustrează un pic și o conduce până la mașină să plece. Fără tonuri ridicate, fără răstire ca-n Regat! Facem stânga pe lângă sinagogă și ne oprim puțin în parcul Tineretului pentru niște merișoare foarte acre și câteva poze la o pasăre țopăitoare-alergătoare!
Mergem pe lângă bastionul Haller și pe prima stradă urcăm la dreapta printre casele orașului vechi. Străzi liniștite, simboluri pe clădiri, vechiul colegiu ”Gheorghe Lazăr” cu o arhitecură exterioară remarcabilă, sediul FDGR, uși monumentale din lemn, ”ochi” pe case... Suntem în Piața Mare cam pe la 8-30-9.00 și e tare liniște. Doar câțiva oameni față de agitația din București... Bem apă de la fântâna medievală și în căutarea unui loc pentru micul dejun, ajungem să dăm un ocol Pieței Mari, apoi celei Mici și prin Turnul Sfatului revenim la ”fontana centrale”... Crucea malteză, statuia lui Gheorghe Lazăr, săbiile din stema orașului, arteziana centrală, pasaje și terase deocamdată închise, o bătrânică ce vinde flori și se emoționează total la o mică atenție și o poză, un sibian intră în vorbă cu noi și ne spune că pe vremuri era linie de tramvai pe Nicoale Bălcescu pe unde suntem noi acum... Un motan negru metalic pe un anemometru ornamental, steagul Amsterdamului cu alte culori și o pictură murală a Colosseumului (amintiri de la Roma)... La ”Bufnița” încă e închis... Ne oprim pentru masă la un local și spre miez de zi pornim mai departe pe jos spre Dumbravă (doar 4.5 kilometri avem din centrul orașului)...
Pașii ne duc prin Piața Unirii și pe bulevardul Victoriei ajungem la colțul Parcului Sub Arini. Avem senzația că nu mergem în direcția bună și un taximetrist ne confirmă bănuiala. ”Mergeți pe aleea asta și ieșiți la linia lui 14.” Știam că 14 ne duce la Dumbravă! La stadion dăm de traseul veloturstic Emil Cioran care duce la dreapta până în Rășinari. Îl urmărim pe lângă stadion și terenul de rugby, ieșim în strada Octavian Goga și doar trandafirii și zonele cu umbră mai iau din căldura de afară... Primim o confirmare că aleea Călăreților ne duce în direcția bună și ieșim în calea Dumbrăvii la Cimitirul Eroilor 2, câteva sute de metri înainte de Hilton. Loc cunoscut pentru Simona și pe lângă fosta linie de tramvai :( trecem de Hilton și intrarea la Zoo și la prima poartă de lemn a muzeului Civilizației Populare Tradiționale (ASTRA) întrebăm de hanul Veștem. ”La a doua poartă...” Pe la prima poarta urmăm indicațiile săgeților, trecem pe lângă ”Cârciuma din bătrâni” amenajată în hanul din Tulgheș, loc unde mâncăm mai pe seară și rezolvăm cu cazarea la hanul Veștem, vechi de la sfârșitul secolului XIX, reconstruit în cadrul muzeului și inaugurat în 2006. Cum e prea mare căldura afară și mai e și noaptea semidormită în tren, eu îmi revin abia pe seară, Simona rezolvându-și între timp și alte treburi...
Duminică avem gânduri mari și ca urmare la prima oră suntem la micul dejun în stil bufet suedez. Terminăm masa cu un ceai/o cafea pe terasă cu puțin alint pentru iapa Jina care fusese dojenită fiindcă a lăsat chiar la intrarea hanului niște urme ;) (și așa de cuminte și ascultătoare este...) și pornim la drum. Cu primul autobuz (aflasem de la recepție că e la 9.30) ajungem în Rășinari.
Trebuia să venim aici fiindcă Cioran este filosoful favorit al Simonei, fiindcă mie îmi e dor de locurile pe unde am fost acum aproape 20 de ani, fiindcă satul simplu este cel mai curat muzeu posibil, fiindcă aici poți trăi ceea ce nu găsești între betoanele orașului, fiindcă simpla ocolire a unei biserici sau icoana sfintei Parascheva în bundiță îți întărește rădăcinile lumii noastre străbune, fiindcă colbul uliței, mușcatele și câinii de pe uliță sunt într-o armonie deplină cu casele înghesuite unele în altele și cu dealurile și pădurile din fundal, fiindcă lemnul, aerul, apa de la cișmele, porțile și casele însemnate, apa Ștezii, cântecul păsărilor, ulițele de animale, furtuna care a venit pe neașteptate, turlele bisericilor (căci Rășinariul e mare, cu mai multe biserici, nu ca satele cu câteva zeci de case!), fiindcă fiecare cruce pe care abia se mai înțelege scrisul îți povestește sufletul pe care l-a adăpostit o vreme, fiindcă pădurea îți cântă al ei simplu frunzărit și poartă doruri de peste ani...
Casa lui Cioran este închisă și nu sunt șanse să deschidă cineva... Proprietari ar fi niște moștenitori ai familiei Cioran și ne-a spus o localnică motivul pentru care nu e deschisă casa ca muzeu: proprietarii au folosit inclusiv camera lui Cioran pe post de carmangerie! Se vede că e locuită casa prin storurile deschise și perdelele îngrijite... Ar fi bine să se menționeze în ghiduri de placa memorială și de statuia lui Cioran, nu de casa memorială! Din curtea înflorată a bisericii vechi ”Cuvioasa Paraschiva” se vede cel mai bine prispa copilăriei filosofului izgonit de către ai săi conaționali (aceeași soartă cu a multor mari români).
Știam de pe panoul turistic din centru unde găsim casa lui Octavian Goga. Că tot veni vorba, când am ajuns cu autobuzul aici, mi-am uitat rucsăcelul în autobuz și am avut noroc să găsim autobuzul câteva zeci de metri mai sus spre biserica din deal ”Sfânta Treime”. Șoferul și o polițistă tânără m-au/ne-au înțeles ”uitarea” ;). Urcăm puțin pe strada Brazilor și găsim casa ”poetului pătimirii noastre”. Închisă așa cum o știam de demult și chiar nu-mi pare să fi fost deschisă de ceva ani. Chiar de știu printr-o prietenă a mamei din Sibiu că ar veni cineva să o deschidă în câteva zile din săptămână...
”Hai să ieșim puțin aici pe deal” (adică pe strada Cremenișului și apoi la stânga pe coasta Boacii). Loc simplu și puțin înclinat pe care Cioran îl simțea capitală. ”Mergeam acolo și dominam satul” (dintr-un interviu acordat de Emil Cioran lui Gabriel Liiceanu în 1990). E un loc de vis cu belvedere spre întregul Rășinari și cu o iconiță ștearsă de vreme sub un pin...
Fiindcă tunetele își fac de cap în pădurea din spatele nostru, coborâm pe marginea pădurii (n-a trăznit copacii până acum, nu i-o trăzni lângă noi), salutăm doi căluți și pe o uliță de animale coborâm la dreapta spre biserica din Deal ”Sfânta Treime”. Ajungem la fix când încep furtuna și vârtejurile de praf și abia reușim să ținem închisă ușa din interior. Cu siguranță am ajuns aici cu un scop mai înalt decât o simplă furtună! E locul părintelui lui Emil Cioran, protopopul Emilian Cioran. Așa cum mi s-a spus și altă dată că aș fi o mare enciclopedie și am răspuns, spun și aici. Chiar nu știam nimic despre Emilian Cioran, pentru câteva momente am confundat și numele! Aici am citit și eu adineaori de Emilian Cioran, despre familia lui Cioran, despre mitropolitul Andrei Șaguna (al cărui mausoleu este aproape de biserică)... E mult de citit (așa cum sunt și scrierile mele câteodată) și dacă aveți răbdare, parcurgeți cât mai mult din text :)!
După ce se potolește furtuna, ieșim din biserică întrăm în cimitir pentru câteva unghiuri și poze de suflet (iarăși recunosc, nu am citit prea mult Cioran și prin Simona simt toată emoția de a ajunge în locul unde, copii fiind și prieteni cu groparii, se jucau cu craniile celor deshumați), prin pozele de pe cruci în costume tradiționale resimt legătura pe care fiecare sătean are în esența lui sufletul ogorului, al tradițiilor, al bucuriei de a arăta lumii ce a primit de la strămoși, prin leii care păzesc mormântul mitropolitului Șaguna, prin inscripțiile de pe cruci...
Cu bucurie pentru locurile în care am ajuns și cu zâmbetele unor copii într-o joacă instantanee, oprim puțin la strada Victor Păcală la o fântână ce acum are doar rol decorativ. Altă dată era la răscrucea de unde pleacă strada Victor Păcală. Atunci numele mi s-a părut comic prin prisma celebrului personaj al lui Ion Creangă. Acum citesc despre Victor Păcală că a fost profesorul care a editat în 1915, una din puținele monografii documentate științific despre un sat românesc (cum se putea să fie alt sat decât Rășinariul). La vremea respectivă chiar marele Dimitrie Gusti a considerat monografia ca un ”miracol științific pentru vremea respectivă” (în același articol de mai sus).
Coborâm la Valea Caselor/Șteaza și în centru mergem tot la vale spre Sibiu. Ah, era să uit de un om tare fain: doamna Victoria care vindea zmeură. Ne îmbie la un pahar de zmeură (10 lei) și luăm cu atâta drag din dulceața pădurii! E un vechi pahar de mușar di nsticlă verde :)! Mai are un coș și ne spune că pe celelalte două a reușit să le dea mai devreme... E o femeie tare simplă și frumoasă, slăbuță și mai rezistență decât mulți bărbați solizi. Are zece copii și 33 (!) de nepoți! ”Treizeci și trei”, ne subliniază ea. Pare un număr imens și în modul în care a spus-o, m-a trimis direct la vârsta lui Iisus înainte de a fi trădat și răstignit... Merită femeia o poză sau mai multe și îi spunem că vom trece cândva pe la ei... Coborâm pe lângă muzeul etnografic care este închis pentru reparații și trebuie să fotografiem statuile a doi dintre iluștrii satului. Emil Cioran și Octavian Goga, cred că v-ați dat seama despre cine e vorba... Înainte de strada Remizei ne adăpostim sub un acoperiș alături de un tânăr (de o vârstă cu noi), tot bucureștean, care venise într-o pauză de la un curs să viziteze Rășinariul. Ne adăpostim fiindcă toarnă o ploaie de vară... Ne luăm ceva fructe de la magazinul alăturat să potolim foamea și când se oprește ploaia, avem baftă cu o ocazie. O doamnă ne-a recunoscut din mașină de mai devreme. Pleacă cu soțul ei și cu băiatul la o nuntă la oraș. Rar mi s-a întâmplat să oprească cineva fără să fac eu vreun semn și cu atât mai bucuroși suntem. Avem doar un mic regret că nu am apucat să ne luăm ”la revedere” de la colegul nostru de adăpost...
Prietenii ne lasă chiar la intrarea în grădina zoologică și le mulțumim tare. Chiar ar fi fain să ținem legătura... Intrăm în muzeu pe o alee plină de kitch-uri și mărunțișuri false. Nimic tradițional, nici o mască, nimic din lemn, doar paiațe din plastic colorate în zeci de culori. Știu că unora le place stilul ăsta de târg colorat, eu nu-l pot asocia cu toate trăirile din grădina zoologică și din muzeul satului...
La lacul de la intrare pentru o clipă am impresia că sunt în Geneva. Acolo ceața nu mă lăsase să văd fântâna celebră, aici se vede în frumusețea ei înălțătoare.
Taxa de intrare este simbolică (3 lei) și am fi dat mai mult. Simona îmi spune care e motivul unei taxe atât de mici: muzeul ține de primăria Sibiului și taxa este stabilită astfle încât să fie accesibilă pentru sibieni. Gândit mai mult pentru oameni și mai puțin pentru animale... Mă rog, cine gândește pentru animale suportă foarte greu să le vadă în țarcuri, cu libertatea suprimată doar pentru plăcerea omului. Că tot am văzut de curând și mi-am adus aminte de un documentar despre caii din Letea, dacă ei au ales să trăiască liber și natural în sălbăticie, în pădure, de ce să le iei dreptul de a sta acolo? Oi fi eu ecolog și parțial înțeleg ”distrugerea” copacilor, dar trebuie să înțelegem că natura (neinfluențată local de om) se reglează singură. Dacă o specie trebuie să trăiască, ea va trăi, dacă trebuie să dispară, va dispărea indiferent de ce eforturi fac oamenii. Doar că noi ca specie avem impresia că putem controla natura. Singurul lucru pe care consider că îl putem face pentru speciile ”pe cale de dispariție” este să le lăsăm să își urmeze singure drumul natural, nu să forțăm noi destinul lor prin dorința de bine sau de distrugere.
Din acest motiv pentru animalele din specii rare ar trebui să facem sanctuare cu suprafețe mari și să le lăsăm pe ele să evolueze natural. Despre un astfel de sanctuar (dorit) și animal (impropriu spus) e vorba și mai jos: lupul alb! Pentru el a vrut Simona să vină la Sibiu, pentru el am vrut și eu să vin! Lupul alb este mai mult decât un animal cu o culoare a părului rară în zona noastră. E ramură din rădăcina spirituală a noastră, a urmașilor vechilor daci, e cel care păzește și dă siguranță celui ce trăiește în pace cu natura, e spiritul bătrânilor care se deschide doar spre cei ce vin cu bunătate și cu inima deschisă... Se știe că lupul în general și lupul alb în particular nu se apropie de om. Cum vă explicați că atunci când l-am văzut în cușca lui, dormea, am urcat mai aproape de el și doar a fost nevoie să ne apropiem de el. Nu a trebuit să spunem nimic să ne observe și să vină la gard ca cel mai bun prieten. A început să ne pupe, să se învârtă de bucurie în fața noastră... Credea poate că am venit să îl luăm acasă... Aproape că nu ne mai lăsa să plecăm...
Înainte să ajungem la el am trecut pe la păsări, pe la babuini, pe la iepurii patagonezi (niște ființe neobișnuite pentru noi), pe la pantere, pe la urșii care s-au apropiat de noi și parcă ne vorbeau, pe la reptile în care am văzut tristețea închisorii, pe la struți...
Ultimul tigru s-a apropiat de noi ca o pisică tare blândă. Cred că de nu era gardul electric și copiii de ale căror pelerine s-a speriat, am fi stat chiar în brațele tigrului. Hm, în momentul acela mă gândeam totuși la tigrul din ”Viața lui Pi” care spre final, a rămas tot animalul sălbatic și a plecat fără remușcări în junglă. Pe lângă lac trecem pe la porcușorii mistreți și intrăm în traversare în muzeul ASTRA.
Doar în ASTRA trebuie să stai cel puțin opt ore ca să poți vedea și simți cât mai mult, ne-am propus asta pentru altă dată. Deocamdată în grabă mergem pe alei spre hanul nostru de unde avem doar de luat bagajele și de plecat spre gară.
Fiindcă nu mai avem prea mult timp până la tren (biletele sunt luate), luăm un taxi care ne duce rapid în piața gării, cu vreo 20 de minute înainte de plecarea trenului. În jurul orei 15.00 pornim cu IR care vine de la Timișoara, merge prin Brașov și cu câteva minute înainte de ora 21.00 ajungem în orașul încins de atâtea grade în termometre.
Cu promisiuni făcute pentru alte dăți, cu bucuria de a vedea minunatul lup alb (cu puțină tristețe că a rămas singur), de a ajunge prin locurile de bălăurit ale copiilor și mai apoi adulților Emil Cioran și Octavian Goga, cu o mulțime de oameni minunați cunoscuți doar cu un pic de deschidere, vă mulțumesc pentru lectură și vă invit să veniți în Hermanstadt/Sibiu. Merită!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu