Locuri noi prin nordul Bucegilor 4-5.07.2015

Noutăți prin nordul Bucegilor 4-5.07.2015

Colegi de tură: Ana Maria Brașoveanu (Hana), Cezar Partheniu

Inițial era vorba să merg cu un grup mai mare la Omu (cu urcare pe Morar)... Următoarea variantă a fost o urcare lejeră din Bran pe Clincea și dormit la Țigănești... Din diverse motive s-au anulat ambele variante și Ana Maria îmi propune o a treia variantă. Nu mai urcase de mulți ani pe valea Gaura... Ne înțelegem și cu transportul și ca urmare tura e stabilită. Eu am completat planul turei cu alte locuri pe lângă traseu (locuri noi și pentru mine) și Ana Maria se lasă pe mâna mea...

Ziua 1 - sâmbătă 4.07.2015

Încerc să plec cu trenul regio la 5.30 spre Târgoviște și, fiindcă metrourile nu ajung la timp, ajung în Gara de Nord cu câteva minute după plecarea trenului. Mai am o variantă la 6.30 și până atunci urmez sfatul Anei Maria de a merge cu microbuzul din autogara IDM (lângă gara Basarab, la câteva sute de metri de Gara de Nord). Merg acolo, aflu că ar trebui să plece primul microbuz la 6.10 și următorul la 6.30. Pleacă doar al doilea pe lumină (15 lei) și ațipesc un pic pe drum pe cei 80 de kilometri. Chiar când sunt la giratoriul de pe calea București mă sună Ana Maria că mă așteaptă la autogară cu mașina. Coordonare perfectă! Ne bucurăm de revedere și pornim la drum la ora 8.00 prin Stoenești, Cetățeni, Valea Mare-Pravăț și Rucăr spre Bran. ”Oprim unde vrei tu!”

Bun, facem prima oprire atunci după Podul Dâmboviței sus la cetatea Orății! De atâtea ori am trecut pe drum pe lângă ea și niciodată nu am oprit. De fiecare dată ne grăbeam spre traseu. Ne grăbim și acum, dar traseul nu e atât de lung încât să nu putem face mici opriri... Zic că voi găsi cu siguranță ceva informații despre cetate după tură și uite-le aici. Deocamdată noi oprim în parcarea de pe stânga drumului și coborâm pe lângă văcuțe până la cetate. Zidurile ruinate sunt foarte faine și ne plimbăm printre ele și frăguțe admirând frumoasa depresiune a Podului Dâmboviței. Sub cetate Ana Maria mă așteaptă și eu cobor un mic vâlcel ca să admir un perete ce se lasă spre depresiunea amintită. Undeva pe aici trebuie să fie și canionul Orății (nu m-am interesat exact unde este fiindcă știu că nu mergem prin el acum). Revin printr-o șa-poiană la Ana Maria și după un punct de belvedere mergem pe curbe de nivel lejere spre mașină. Salutăm femeia care vine în parcare cașcavele și sucuri naturale și pornim mai departe la drum.

Următoarea oprire este la biserica din lemn ridicată de curând la capătul Fundatei înainte de coborârea în serpentine spre Moeciu de Sus. Pare și este tare frumoasă alături de cele câteva case de lemn (probabil pensiuni) și curtea amenajată cu bun gust (cel mai probabil respectă principii feng shui și ideile de armonie tradițională a lemnului). La un geam chiar sunt două borcane cu ardei iuți ce parcă așteaptă musafirii... Biserica, aflată în partea de sus a unei alte grădini în trepte, se ridică cu turla în sus asemeni bisericilor maramureșene... Găsim ușa întredeschisă și intrăm în biserică puțin. Se site că e biserică nouă fiindcă totul miroase a lemn proaspăt. Interiorul e frumos, respectă forma exterioară și icoanele parcă strălucesc într-o lumină diafană... Și ce peisaj de basm se vede pe fiecare fereastră... Cu admirație pentru noua biserică, mai facem câteva poze din exterior cu troiță înaltă și evidențiată din drum, luăm câteva corcodușe mici din pomi și la drum...

Coborâm în Moeciu de Jos și apoi în Bran și, înainte de a intra pe valea Șimonului spre valea Gaura, mai facem o ultimă pauză pentru o vizită scurtă la ”biserica de la Balcic”. E vorba de copia capelei Stella Maris din grădinile castelului de la Balcic. Inițial a fost respectată dorința reginei Maria de a-i fi păstrată inima la Balcic, apoi a fost adusă (în 1940) într-o criptă aflată în apropierea noastră și se spune că acum este păstrată la un muzeu din București într-o casetă de aur. Chiar la o întrebare către o localnică, ne ghidează spre criptă și ne povestește, printre altele, că de Sfânta Maria preotul locului vine aici la criptă și ține o slujbă de amintire pentru regina mai româncă decât mulți români! Doar căutați sau citiți despre ea să vedeți cât de mult a iubit țara pe care a condus-o! 

Mergem și până la biserica neterminată și, după vizitarea criptei și a platoului Inima Reginei, trecem prin vechile fortificații și revenim pe lângă capela-biserică și, înainte de a merge la mașină, vizităm un părculeț cu sculpturi în lemn unde Ana îmi este ghid. Mai fusese aici și știa ceva detalii. ”În căutarea fiului rătăcitor”, ”Mâna lui Hristos”, ”Adam și Raiul”, ”Sacru”, scaunul dedicat sfântului închisorilor Valeriu Gafencu... Tematică religioasă reiese din tot părculețul...

Revenim la mașină și pe valea Șimonului (prin satul omonim) urcăm pe drumul forestier, trecem de prima barieră deschisă și mai avem puțin până la a doua care este închisă. Cum dăm de limita parcului natural Bucegi, întoarcem mașina, o lăsăm la umbră și pornim pe jos spre înălțimi (TG și BA)...

Lăsăm BA spre dreapta și continuăm doar pe TG spre poiana Gaura. Facem o pauză la monumentul soldaților israeliți (pe care este o faină stea a lui David din crenguțe de brad) și pornim printre flori prin poieni și apoi în urcare prin pădure. Știu că urcușul e destul de anevoios și nu avem de ce să ne grăbim. Avem toată ziua la dispoziție și, fără să ne dăm seama dintr-o povestire în alta, ajungem la intrarea poienii Gaura. De aici se vede în sus frumoasa vale Gaura atârnată în mai multe căldări glaciare... Primim CR din stânga dinspre valea Poarta și la intersecția cu TA ne oprim pentru masă sub un brad. Foamea e mare și o potolim cu de-ale gurii de prin rucsac. Salutăm și dăm indicații unui grup care terminase pauza și coboară spre Șimon, strângem și noi rucsacii și tot în sus pe CR...

Pe firul văii ajungem într-o poiană unde poteca face la dreapta spre a urca peste primul prag glaciar. Facem o ieșire din traseu pe marcajul PR de 100 de metri la stânga spre cascada Moara Dracului. De-mi închipuiam cât poate fi de frumoasă... Am mai urcat pe aici de câteva ori și niciodată nu am mai văzut-o atât de bogată. Cu rucsacii lăsați jos la baza cascadei, facem ceva poze la cascadă și chiar eu mă sui pe lângă cascada mai mică peste un prag de piatră până la baza cascadei mari (cascadelor fiindcă sunt două fire paralele!). Câtă bucurie să văd locul din alte unghiuri decât până acum! La oprire mă opintesc câteva secunde și îmi fac curaj pe treptele pe care urcasem. Le știam bine și trebuia doar să îmi întind puțin picioarele în jos...

Până se odihnește puțin Ana (de fapt ea mă așteaptă fiindcă mă știe explorator :D), eu fac o explorare scurtă la pereții de sub cascadă de pe dreapta văii. Sunt pereți de conglomerat cu ceva brâne de iarbă și fire negre de scurgere a apei... Mie îmi pare un rai pentru alpiniști și mă rezum doar la poze. Pe jos văd niște garofițe albe cu marginile franjurate despre care am citit de curând că ar fi o specie nouă în Bucegi. Ne e greu să credem fiindcă ni se par amândurora cunoscute... Revin la Ana în poiană și continuăm urcarea pe CR prin pădure peste pragul glaciar.

Urcăm prin zona de copaci și peste un prăguleț pietros (nu stâncos :D!) ajungem deasupra cascadelor mari (de fapt cred că au mai fost vreo două trepte de apă până aici) unde firul vine dintr-un canion îngust din sus. Lăsăm rucsacii jos, luăm apă, apar de sus trei montaniarzi, doi cunoscuți ai Anei dintr-o tură din Făgăraș, și ne spun că mai găsim doar apă din topire de gheață... Așa o fi! Văd că Ana pleacă în canion în sus în explorare. E musai să merg după ea ;)! Glumesc, vă dați seama, fiindcă mă atrag și pe mine locurile necunoscute de nu se poate... Prin apă trecem un prag pe un copac gros și la următorul ne oprim fiindcă nu mai putem urca pe pereții uzi. Două-trei poze ”de fițe” cu noi și spre înalta cascadă suspendată mai sus în canion și revenim la rucsaci. Începe zona alpină...

Terminăm pragul de stâncă într-o largă căldare glaciară. Avem mare noroc că ceața/norii sunt undeva în căldarea următoare și sper să nu avem parte de ploaie. Par doar de ceață și chiar așa îmi și doresc să fie... Până să urcăm în stânga vedem spectacolul de lumină pe niște colțuri/turnuri din stânga (spre muntele Lancia/Gaura) și pe pragul ce ne desparte de căldarea următoare/superioară...

Tot ne aducem aminte de ture de demult și abia simțim când ajungem la lanțul pragului. Tot în sus pe el! Sunt trepte frumoase care ne urcă pe un vâlcel foarte frumos printre pereți și jnepeni. După lanț vâlcelul continuă și noi facem dreapta pe marcaj. Altă surpriză aici, în special pentru Ana :)! Trecem printr-un canion îngust de abia reușești să își treci corpul peste praguri și printre pereți. Moment de echilibru și puțină cățărare! Cu rucsacul mare nu e prea plăcut pe aici... Regrupăm după canion, pe o mică brână ajungem la un fir de zăpadă pe care îl trecem pe treptele bine săpate, urmăm un alt vâlcel pietros câteva zeci de metri și, în sfârșit, vedem primul stâlp din căldarea superioară. În vreo zece minute suntem la el și putem admira lunga căldare superioară ce se închide în linia Scara-Șaua Hornurilor-Omu-Găvanele-Doamnele. 

Se cam întunecă după turma de oi spre care ne îndreptăm și ne așteptăm la ploaie acum. Ajunși la turmă, parcă oile doar se dau din potecă să ne lase să trecem... Câinii nici nu îndrăznesc să latre când e ciobanul aproape! Urcăm la el printre măgari și schimbăm câteva vorbe cu el. E tânăr și nu credem că are mai mult de 30 de ani, vremea grea îi îmbătrânește... A venit doar de două săptămâni la coliba de sus din căldare și acum o să urce cu oile peste tăpșanul din stânga văii (stânga geografică) înapoi spre stână. Mai e ziua lungă... Ne echipăm cu pelerine de ploaie pentru noi și rucsaci (19.00) și pornim în sus. Imediat începe să plouă și câinii ne latră dinspre stână încolțindu-ne. Scot sprayul Anei din rucsac, strigăm la câini și ciobanul de la adăpost îi cheamă. S-au retras fără interacțiune cu noi... Plouă și tot urcăm cu bărbia în piept... Plouă urât și nu place... Știm/sperăm că nu durează mult... Se rărește și aproape de Șaua Hornurilor chiar se oprește de tot! 25 de minute de ploaie doar...

De la stâlp (la un moment dat lansasem și ideea de a merge la Omu) cotim la stânga pe BR spre refugiul Țigănești. Deocamdată suntem la 2387 m (în șa) și mai urcăm puțin. Poate dacă iese soarele, până la refugiu se și usucă hainele... Spectacolul e în spatele nostru și tot mă opresc pentru fiecare scurtă reprezentație... Ba Bucșoiul e luminat în toată întunecimea norilor cenușii, ba vârful Omu trece din reflectorul solar în perdelele norilor, ba un curcubeu se ridică din zona vârfului Doamnele, ba valea Gaura e plină de nori de ploaie sub căldarea superioară...

După o ieșire din traseu la fereastra Țigănești, trecem pe lângă platforma vechiului refugiu de pe vârful Scara, vedem vârful Lancia/Gaura (eu știu că se numește Gaura și mâine vedem și de unde vine denumirea, Lancia apare pe hărți) și intersecția cu TG cu un fundal de linie roșie dată de soare printre păturile de nori. Pe TG vom coborî mâine pe valea Ciubotea... Acum ajungem în partea de sus a turnurilor Țigănești de unde urmează ultima coborâre pe lanțuri/cabluri spre refugiu.

Cu mare atenție și grijă în zona stâncoasă, depășim turnul mare pe dreapta pe primul cablu, pe sub el pe o brână (e o limbă de zăpadă mai jos de potecă) coborâm spre al doilea cablu/lanț (aderența bocancilor lasă de dorit!) și îl lăsăm și pe al treilea în urmă spre șaua ultimelor turnulețe. Se liniștește poteca și în coborâre pe potecă întâlnim un cort și trei băieți. Nu știau că e refugiul la zece minute și acum nu mai coboară! Și mai sus sub vârful Scara era montat un cort, moment în care regretasem că nu avem cortul la noi... La refugiu ajungem la 21.22 și dăm de cunoscuți. Ei se distrează cu mima, noi ne găsim locuri libere, mâncăm și ne pregătim de somn (circa o oră ne ia). Eu recunoscusem pe Codruț și pe un prieten al lui cu care mă întâlnisem dimineață în metrou și pe o montaniardă Corina din grupul recunoscut de Ana Maria (grup de 5 care coboară tot pe Ciubotea mâine). Spre înserat avem parte de un spectacol de lumini spre țara Bârsei întrerupt de valuri de nori... Adormim cu huruitul vântului în coșul refugiului, asemeni zgomotului dintr-un furnal cu activitate continuă...

Ziua 2 - duminica 5.07.2015

Duminică, 6.30... E lumină și refugiul alb-roșu face ca lumina de afară să pară și mai puternică. E oră destul de matinală și e agitație în refugiu. Lumea e trează și pe rând fiecare grup mănâncă, își face rucsacii și pornește la drum urând toate cele obișnuite celor care încă mai stau. Spre 8.00 rămânem în refugiu doar cei care coboară pe Ciubotea. Colegii noștri nu se grăbesc prea mult, noi reușim să fim gata de drum la 8.45. O colegă ne face poza de grup cu refugiul, mulțumim și pornim la drum în sus pe unde am venit... Sunt valuri de soare, valuri de ceață... E bine că e răcoare, nu ne prăjim și putem urca comod. Înainte de cei care își montaseră cortul la zece minute de refugiu (peste noapte fusese un cort chiar lângă refugiu) merg un pic spre abruptul căldării Ciubotei pe treptele calcaroase. Nu pare să se poată coborî, de jos se văd brâne pe care s-ar putea urca... Mă bucur să văd frumusețea turnurilor Țigănești...

Salut colegii care strângeau cortul și recuperez distanța până la Ana Maria. Trecem prin șaua dintre primele turnuri, trecem peste două primele cabluri și deasupra ”degetelor de picioare” facem o pauză de masă și energizare. Printre flori de Trei-frați-pătați și pe sub ziduri de calcar urcăm direct la stâlpul cel mai de jos de pe platoul muntelui Scara...

Mai avem puțin până la TG pe care vom coborî spre Ciubotea. Hai să explorăm zona calcaroasă dintre vârfurile Scara și Lancia/Gaura! Tăiem poteca marcată cu stâlpi spre piciorul Ciubotei și mergem tot înainte spre treptele de calcar alb. Ana Maria se lasă pe mâna mea în explorare. Nici eu nu cunosc zona și ca urmare nu pot să mă aventurez prea mult. 

Când merg singur îmi cunosc limitele personale, acum (și în general în grup) merg atât cât permit limitele tuturor celor din grup. Dacă insist și depășesc limitele colegilor, imediat simt nemulțumirea și atunci tura e ratată. Doar când toți am intrat într-o situație limită trec nemulțumirile colegilor pe plan secund și pun în prim plan supraviețuirea și siguranța tuturor. Atunci pot fi și mai autoritar, nu am ce face și nu am nimic personal cu nimeni ;)! 

Revenind la explorarea actuală, Ana Maria vede în față o ”creastă de balaur” albă care parcă iese din pământ. Mergem până la ea și apoi, dacă se poate, ne întoarcem la poteca marcată pe sub stâncile albe. Mergem pe curbă de nivel și ocolim limbile de zăpadă tare de pe vâlcele. Cum între picioarele pe care sunt stâncile e câte un vâlcel cu limbă albă, nu putem face exact cum am zis. Ne vom întoarce tot pe unde am venit! Deocamdată mergem spre ”creasta de balaur” și vedem că este exact înaintea unui mic platou de pe un turn. E platoul pe care ziceam ieri că poate ajungem... Chiar la începutul crestuței e o fereastră în stâncă. Superbă! Prin ea se văd abrupturile văii Gaura și prin dreapta ei în jos turnurile ce ieri erau mult deasupra noastră și muntele Lancia/Gaura. Aș fi mers și pe el fiindcă pare accesibil... Nu știu de la ce vine prima denumire (ce apare pe hărți), a doua vine de la niște găuri/grote dintr-un perete ce înconjură vârful (un cerdac cum este și Cerdacul dintre șeile Obârșiei și Șugărilor sub vârful Colții Obârșiei). Lăsăm rucsacii, urcăm pe o creastă înierbată pe ”balaur” și coborâm apoi pe platoul văzut ieri. E foarte fain, cu smocuri de iarbă și un pic ”mustos”. Pe marginea lui facem ceva poze spre căldarea superioară a văii Gaura, spre turnurile din vale și spre vârful izolat Gaura (cum e și Unghia Mare în munții Neamțului), revenim la rucsaci unde facem pauza de mere și biscuiți și pornim înapoi spre stâncile albe. 

Trecem cu atenție o limbă de zăpadă tare, Ana Maria continuă pe brână și eu merg pe sub pereții albi, strălucitori în soare. Pentru câteva momente mă simt în westwand-ul Crăiesei... Ana Maria mă strigă mai de sus și caut să ajung spre ea tot ocolind limbile de zăpadă late. Trec un vâlcel și pe curbă de nivel urc spre alte ieșiri de calcar... care brusc se termină în pereți verticali în jos! Ana Maria mă strigă de pe un prag de deasupra mea. 

”Nu mai urc la tine. Mergi spre marcaj și vin și eu pe sub stâncile de sub tine”

Pe sub pereți găsesc brâne care mă scot spre stâlpii de marcaj. Îi văzusem dinainte de am zis că ajung la stâlpi sigur... Trec pe sub ultimele ziduri albe și apoi înnegrite de scurgeri de apă și mă opresc în poteca marcată. O ultimă poză la niște praguri din marginea căldării Ciubotea și continuăm pe potecă pe piciorul Ciubotei la vale. Văzusem colegii de refugiu în buza de jos a căldării superioare... Panta e mare, pe brâna de coborâre în căldarea superioară e mai lin. Așa știam eu și de fapt e o coborâre mai abruptă pe la mijloc...

Pe marcaj coborâm în adâncul căldării și eu aș renunța la peșterile din căldarea Ciubotei. Citisem despre ele și despre zona calcaroasă de mai devreme în articolul de pe site-ul România Natura... Așa cum intuisem și mai devreme (chiar de la băieții cu cortul de mai sus de refugiul Țigănești), intrările în peșteri se află deasupra unei limbi de gheață. Eu am un pic rețineri la rimaye și la mersul pe gheață, mai ales că nu avem colțari la noi... Ana Maria mă impulsionează:

”Lăsăm rucsacii după o stâncă și urcăm pe lângă zăpadă”

”Bine, vedem cât se poate”

Tare bine face încurajarea asta, mai ales fiindcă eu insistasem inițial cu peșterile astea :)! 

Lăsăm rucsacii și în câteva minute suntem pe stânga limbii de zăpadă la mini-rimaye. Merge să urcăm prin ea, ajungem la marginea de sus a limbii și facem dreapta pe deasupra ei (tot rimaye).

”Mare atenție la limita cu gheața...”
Tocmai ce scrisesem săptămâna trecută că poate tăia pielea dacă ai pantaloni scurți... Mai facem câțiva pași și văd spectacolul nebănuit: rimaya pe care am merge spre intrarea în peștera mică e sub un strat de gheață de cel puțin 6-7 metri cu straturi paralele, vizibile de murdărie (între ninsori sau mai degrabă între straturile căzute de deasupra peretelui)! Eu nu mai merg spre peștera mică, poate altă dată! La intrarea în peștera mare vedem că panta din peșteră e cu grohotiș ud. Nu vreau să urc fiindcă e un oarecare risc de alunecare spre peretele de gheață! Ana încearcă să urce spre peșteră și-mi confirmă grohotișul umed chiar de la peretele intrării. Se oprește acolo, facem câteva poze și înapoi la rucsaci cu are grijă. Chiar văzusem un grup de patru oameni care urcau pe vale. Lungă trebuie să le fi fost urcarea... Luăm rucsacii și la vale pe potecă printre măgărușii de la adăpostul-stână. Bine că e plecat ciobanul cu oile și mai ales cu câinii...

Lăsăm măgărușii în pace și pornim la vale spre primul prag stâncos. Ana Maria adunase niște măcriș pentru a acri o ciorbă și acum trebuie să facă cumva să nu o împiedice punga la coborâre. Din stâncă în stâncă urmăm poteca în serpentine și curând suntem în partea de jos a pragului în căldarea a doua. Pe stânga e un imens perete aproape spălat și ud. Forte fain și e musai să îi fac niște poze! Uitasem de el de când nu am mai fost pe aici... O brână de iarbă tare frumoasă urcă din partea de jos a peretelui spre mijlocul lui... Fiindcă văd ceva cimbrișor foarte aromat, scot și eu o pungă și încep să adun pentru ceaiuri pentru iarnă. Ana Maria îmi spune (și realizez că așa este!) că aroma vine de la momentul și locul din care se culege. La cât de curat și aerisit e aici, la cât e de potrivită căldura, aroma este pe măsură... Pe partea dreaptă pe un tăpșan coborâm printre copaci pe un vâlcel pietros spre a treia căldare. În dreapta sub stânci vedem o ”pietricică” fixată lângă un turn stâncos... Coborâm în a treia căldare și îmi dau seama că un coleg de refugiu mă cam bodogăne fiindcă i-am spus că în a doua căldare găsește apă. Eu acolo găsisem data trecută :D... A treia căldare e mai mică și se termină cu un prag împădurit prin care coboară poteca, la un moment dat printr-un horn de 10-15 metri... La vale urmăm serpentinele cu ceva ”atenționări” din partea genunchilor și ratez momentul în care PR merge la stânga spre cascada Urlătoarea Clincii. Oricum nici măcar nu mi-am adus aminte de ea și timpul începe să ne fie cam limitat. La 19.00 am ultimul microbuz din Târgoviște... 

Tot în coborâre se liniștește panta puțin, semn că am ajuns în a patra căldare. Ieșim într-o poiană unde pe o săgeată scrie că mai sunt două ore până în Bran (nu plănuim să ajungem până acolo pe jos), trecem pe lângă o casă de vânătoare și pe un fel de pârtie coborâm la cabana Salvamont Bran. Cum auzim muzică de petrecere, facem stânga pe drum spre valea Poarta.

Aici găsim prietenii de la refugiu, schimbăm câteva vorbe, iau apă, mai verificăm o dată drumurile mai departe spre schit pe harta unuia dintre prieteni (e vorba despre harta Schubert&Franzke, pe cea mai veche de la Bel Alpin a Anei Maria nu apar aceste drumuri) și pornim la drum. Separat de celălalt fiindcă avem drumuri diferite!

Ana Maria mă întreabă dacă mă tentează ideea mersului cu autostopul din Târgoviște spre București. ”Da, normal!” Ce bine că așa nu mai avem grija mașinii la care oricum nu mai ajungem... Pe hartă văzusem că trebuie să facem pe primul drum la stânga și apoi pe următorul tot la stânga. La primul drum prin pădure întrebăm niște localnici de drumul spre Șimon și ne explică pe unde să o luăm, adică pe primul pod și drum în construcție. Ei nu au fost până la capăt deci nu pot garanta că ajunge în Șimon... Mergem împreună și la drumul în construcție mulțumim și pornim în stânga în sus. Ne spuseseră că nu se poate merge cu mașina și doar pe jos fiindcă e rupt drumul de la cărat lemne... Urcăm spre muchia Noaghiei până la marginea pădurii de unde se numește în jos muchia Grajdului. Aici erau opriți pentru întrebări și bicicliștii din fața noastră! Aflăm toți de la localnici (veniseră cu o Dacie papuc până aici) că făcând în sus pe drum ajungem în Șimon.

Cei doi bicicliști pornesc mai repede, noi mai încet și pe o serpentină la stânga vedem peisajul de mai sus. Suntem pe Culmea Rece și urmăm drumul la stânga tăind niște serpentine. Se termină repede drumul amenajat și nu avem decât să-l urmăm pe cel forestier pe muchie. Un pic pe muchie (bicicliștii se opresc fiindcă e mai greu pentru ei și nu vor musai să ajungă în Șimon) și apoi la dreapta în direcția bună ajungem la un punct de captare a apei cu gard de protecție sanitară. Este pe unul din firele mici de obârșie a văii Reci! Aici drumul chiar e distrus de TAF-uri și trebuie să ne strecurăm printre șanțurile de noroi mai întâi pe stânga drumului până la un izvor cu țeavă și apoi tot în sus peste culme. În dreapta printre brazi se vede adâncindu-se Valea Rece și peste ea ”Apusenii” de pe culmea Bălăban unde e schitul și pensiunea reamenajată pe structura tradițională veche a casei. Lăsăm în dreapta drumul spre schit și în stânga marcajul CA ce urcă spre șaua Polițe (când am fost eu acum trei ani marcajul lipsea în partea superioară sub muntele Pântece) și coborâm pe drumul de mașină, sperăm noi spre Șimon. Știam că sunt trei kilometri până la drumul asfaltat și după ce ocolim două văi adânci (pâraiele Calul Bălan și Vulturul) coborâm într-o vale. Ce bine! Am ajuns! Ne bucurăm amândoi ca și cum am fi ajuns în valea Șimon. Hai să lăsăm rucsacii la umbră și să găsim o ocazie până la mașină.
”Nu mai bine rămân eu cu rucsacii și urci tu singură până la mașină?”
”Da, merg mai repede fără rucsac!”
”E OK să mergi singură?”
”Da, nici o problemă!”
Rămân cu rucsacii și la 17.55 Ana Maria pleacă în sus pe vale. Peste vreo 20-25 de minute mă sună.
”Nu e bună valea, se închide. Eu cobor înapoi!”
”Merg să întreb niște oameni ce vale e asta și te anunț”
”Ia-mi portofelul din rucsac”
”Bine”

Ajung la primii oameni și îi întreb peste gard cum ajungem în Șimon. Asta nu e valea Șimonului, ci a Tisei! Avem de coborât doi kilometri până în Șimon și apoi de urcat cei patru-cinci până la mașină (cum înțelesesem noi de pe harta Anei Maria). Sau pe la pădure urcăm și coborâm peste deal (muchia Preduș) la capătul Șimonului. Mulțumesc și nu apuc să o sun pe Ana că mă sună ea. Îi spun noutățile și vine la vale iritată. E normal să fie așa, a mers degeaba niște kilometri inutili! Nu mai zic nimic, greșisem amândoi că nu am citit harta bine (eu mă simt mai vinovat fiindcă în mod normal mă descurc bine cu hărțile), luăm rucsacii și Ana Maria întreabă în față primii localnici (se nimerește să fie același nene cu care am vorbit și eu) dacă ne pot ajuta cu un transport până la mașină. Explicăm unde este mașina și ne duc ei cu un Duster. Asta înseamnă doi kilometri în jos până la asfalt și apoi vreo cinci până la mașină. Cu mulțumiri îi dau 20 de lei și el mai cere încă 10 (îi dă Ana Maria și ne reglăm cu banii mai încolo). E mult pentru distanță și în regulă pentru ajutorul dat la momentul potrivit! Suntem cu toții mulțumiți și plecăm spre casă (18.00). Acum drumul e cunoscut pe culoarul Bran-Rucăr, nu mai oprim pe nicăieri și puțin înainte de ora 21.00 suntem în Târgoviște pe calea București la ieșirea din oraș. Ana Maria știe locul de autostop, îmi dă câteva mere bune de la ea din grădină (verificate pe traseu) și o hârtie pe care scrisese B de la București. Am noroc și în 20 de minute plec cu o ocazie până în centrul Bucureștiului chiar la metroul Aviatorilor (o oră de mers).

Nu mai mersesem de mult în Bucegi pe partea nord-nord-vestică și ca urmare ați citit și voi câte locuri și frumuseți noi am găsit! Inegalabili sunt Bucegii :D...