Motto: ”Pe vremuri oamenii se închinau la cruci de piatră și aveau inima de aur. Acum ne închinăm la cruci de aur și avem inima de piatră.”
La sfârșit de săptămână se organizează o petrecere tradițională de Sânziene la o pensiune din localitatea Corbi, Argeș. Cum nu avem bani de dat pe petreceri, ne gândim noi să ajungem în Corbi și eventual să vedem unde sunt tradițiile despre care citisem. Făcusem mai multe planuri, unele erau prin Nămăești și Cetățuia, altele pe aici prin Corbi... Adrian găsise un material legat de o posibilă cetate a regelui dac Dromichete în apropierea mânăstirii Corbii de Piatră și pare interesant. Destinația e fixată! Adrian vine de vineri după amiază la mine și chiar mergem vineri seara la un circuit cultural prin București. După noaptea scurtă de somn mergem în autogara Militari de unde sâmbătă dimineață la 6.30 pleacă o cursă spre Pitești (aici plănuim să schimbăm mașina spre Corbi).
Ziua 1 - sâmbătă 20.06.2015
Ajungem pe la 8.00 în Pitești (22 lei/persoană) și abia am timp să întreb de mașină spre Corbi/Nucșoara că în câteva minute mergem mai departe cu un microbuz până în Corbi (10 lei/persoană). Abia ce ne dezmeticim și suntem în centrul comunei Corbi când alții abia se trezesc ;)!
Pauză de înviorare și informare la un magazin sătesc! Adrian află că petrecerea în costume tradiționale se ține la o cabană vânătorească privată unde vin oameni de la București și petrec în costume populare. Pentru asta ar trebui să mergem până în satul următor Sboghițești și să mai întrebăm acolo. Am înțeles, poate facem asta după ce mergem pe la mânăstirea din piatră! Până la ea facem o primă oprire peste câteva zeci de metri la biserica satului. Lângă ea este o veche biserică din lemn, acum nefolosită, cu picturi exterioare foarte interesante. Știu că nu e unicat să vezi îmbrăcăminte tradițională (cămașă, chimir, pantaloni de cânepă) în icoane și aici este așa ceva! Biserica are istoricul scris cu litere slave și ca urmare nu putem înțelege mai nimic. Nici nu ne chinuim! Chiar la intrarea în curte este un monument al celor ce ”eroi au fost, eroi sunt încă/și-or fi cât neamul românesc” și prin cimitir sunt multe cruci vechi de lemn pe ale căror poze se văd femei îmbrobodite și bărbați cu căciulă din blană de oaie pe cap. Îmi pare că au rădăcini vechi în aceste locuri și din vorbele unui bărbat (nu știu dacă e călugăr, istoric, localnic sau doar ghid) de mai sus de la schit, înțelegem că satul a fost fondat de ardeleni fugiți din Jina Sibiului pentru a nu fi nevoiți să treacă de la ortodoxie la catolicism...
Dăm un ocol bisericii și la ieșire primim câte o pâine proaspătă și câte o bomboană ca pomană de la un parastas! Nu-i foarte sănătoasă, dar tare bună e pâinea aproape caldă și pufoasă! Mai mergem puțin până la primul pod pe stânga și îl trecem spre schitul rupestru (sunt indicatoare).
Dăm un ocol bisericii și la ieșire primim câte o pâine proaspătă și câte o bomboană ca pomană de la un parastas! Nu-i foarte sănătoasă, dar tare bună e pâinea aproape caldă și pufoasă! Mai mergem puțin până la primul pod pe stânga și îl trecem spre schitul rupestru (sunt indicatoare).
Lăsăm pe dreapta izvorul parohiei Alexandria (pe stânga este strada omonimă), urmăm asfaltul printre case care nu par terminate (alternează BCA-ul cu cărămidă și vom înțelege că așa sunt lăsate casele aici!) și ne oprim la prima fântână. E bună pâinea și cere și apă!
”E bună apa aici?”
”Da, maică, e bună. Mai bună e mai de sus de la izvor!”
”Mulțumim!”
Bem apă și mâncăm câteva cireșe mici și pe asfalt continuăm și vedem pe stânga o cruce sudată pe o piatră. Deasupra ei sunt niște stânci spre care ne îndreptăm amândoi instinctiv. Din gesturi ne înțelegem să urcăm la ele. Găsim o potecă la stânga pe lângă gard și urmând-o, ajungem deasupra stâncilor. Ceva poze io-la pe promontoriul stâncos spre valea Doamnei și comuna Corbi cea mare, verde, îngrijită și cu case care de care mai aranjate...
Deasupra stâncilor văd o potecă ce merge spre nord (stânga) pe lângă gard. Hai pe ea! Trecem pe lângă un perete masiv (bine îl aseamănă Adrian cu stâncile de la Bozioru!) și o masă rotundă de piatră (nu e trovant!) și urcăm printre două dealuri de grohotiș mărunt, aproape nisipos. Ce schimbare de loc și vegetație! Mini-ravene și pante de pietriș-nisip, copăcei de stepă și de zonă uscată... Spre schit ar trebui să facem dreapta și mai întâi cotim la stânga să vedem cât se întinde relieful ăsta în sus... Urcăm câteva sute de metri pe ceea ce pare a fi un drum după urmele de mașină (probabil duce la vreun cătun sau doar la câteva case izolate) și ne oprim pe un deal de unde pare să se vadă ultima zonă de pietriș. Scurtă pauză de identificare a zonei și ne întoarcem spre schit pe unde am venit până la văioagă și apoi tot înainte pe culme.
Exact cum bănuiam, poteca ne duce la o șa și un gard pe care îl sărim peste o trecătoare, admirăm stânca imensă din fața noastră (probabil aici e legendara cetate) și prin desiș și arbuști ieșim la o potecă chiar deasupra schitului. Întâlnim un băiat și-l întrebăm de drum. El coboară pe altă parte în sat și ne indică pe unde să coborâm la schit (”pe unde urcă domnii!”).
Suntem la crucea albă de deasupra schitului, fac câteva poze cu telefonul și cu mintea (memoria și ochii sunt cele mai bune camere foto-video; țin zeci de ani, dacă nu chiar o viață de om!) și pe poteca cu balustradă de lemn coborâm în serpentine pe un jgheab. De aici satul de pe partea stânga a râului (cum am trecut podul mai devreme) se numește Jgheaburi! În câteva serpentine și poze ajungem lângă schit între el și așezările creștine vechi. Mergem la schit și apoi la așezări! La schit ne întâmpină omul amintit mai devreme și ne povestește câte ceva despre schit. Fără nici o taxă, fără nici un cost și cu o tonă de bunăvoință creștină! Face așa cu fiecare turist care vine să viziteze schitul și îmi place căldura lui interioară. Parcă aici chiar simți bunătatea creștină, să-mi fie iertat că la multe biserici, în special în orașe, nu simt asta! Intră cu noi în cele două părți ale naosului (prima de femei, construită mai târziu la întărirea schitului și a doua de bărbați), ne spune despre istoria schitului de călugări și despre motivul pentru care sunt două altare (ca să se poată citi liturghia de două ori în aceeași zi), despre cele două hramuri ale bisericii și motivul schimbării primului (uitarea exactă a hramului), despre picturile aproape șterse de pe pereți și despre motivele tradiționale, locale (chiar dacă au fost meșteri de la Stambul, se presupune că a fost și unul din ei de-al locului după pictură), despre intrarea veche și zidirea actuală... Cu atâta bunătate și răbdare ne spune toate de mai sus de parcă din altă parte ar veni cuvintele, nu doar de la el :)!
Ieșim în trapeza săpată în gresie unde însuși Matei Basarab venea, asista la slujbă, mânca cu toții credincioșii și apoi făcea judecățile locului. Cu rucsacii lăsați aici mergem până la așezările creștine (mai mult o vale ce urcă îngust și cu mult pământ și frunze), revenim și începe să plouă des. Ploaie de vară care ne dă ocazia să stăm la masă până s-o opri! Faină imagine sub coșul trapezei cu dealurile împădurite albite de norii groși de ploaie. Cât mâncăm se sparg norii și chiar mai vin câțiva turiști. Cu aceeași liniște, omul nostru le povestește toate cele, mai stăm să se oprească de tot ploaia, luăm rucsacii în spate, mulțumim, salutăm și pornim la vale și apoi pe partea cealaltă a văii spre chilii (primisem explicații despre localizarea lor). De la stradă mai facem câteva poze și la drum!
Prima stradă la stânga se numește strada Punții. Ghiciți oare de ce s-o numi așa? Vorba lui Adrian, inspirat a fost primarul de aici... Facem stânga pe ea și știm că trebuie cumva să ajungem la apă (Valea Doamnei mai exact). Printre curți cu păsări și alte animale de casă ajungem chiar la apă și dăm să o trecem pe pietre. E un pic cam mare și ne îndreptăm spre amonte spre puntea de traversare! Poate găsim vreo piatră de luat ca amintire...
Ieșim în strada principală DJ 731 și la dreapta căutăm strada Chiliilor să urcăm pe partea dreaptă a văii (stânga cum urcăm noi). De fapt știm care este că am trecut mai dimineață pe aici! Până la podul spre schitul rupestru casele ne confirmă arhitectura exterioară din BCA-cărămidă și obiceiul îi cere lui Adrian o cafeluță. Stăm pe o bancă să-și bea cafeaua și apoi la drum! Ca de obicei, prin sate oamenii se uită un pic ciudat la noi. Cum de venim noi cu atâta bagaj în spate prin locurile lor uitate de lume... Și mai facem și poze la un trandafir roz care a urcat până la etajul doi al unei case... Și mie îmi și place un pridvor din lemn de la o casă văruită și cu geamuri albastre... De-ar ști oamenii ce valori au în simplitatea asta, la oraș cam lipsesc vorbele de duh și culorile calde din casele țărănești...
Cum ziceam, urcăm pe strada Chiliilor urmărind pentru câțiva metri un cârd de rațe. Un pui ieșit de vreo două săptămâni se străduie să țină pasul cu ”cei mari”... Am remarcat străzile fiindcă în stânga denumirii au pe tăbliță și tricolorul național... Strada face la stânga și ni se pare că tot coboară. După indicațiile omului de la schit noi ar trebui să urcăm... Întrebăm doi oameni ce lucrau la un gard de drumul spre chilii.
”Uite, mergeți prin livada asta, treceți un gard, mia treceți unul și urcați spre gardul ăl de sus. Îl vedeți?”
”Da!”
”Și de acolo tot în sus pe firul apei o să vedeți chiliile pe stânga!”
”Putem merge pe aici, nu-i a nimănui?”
”Este, da-s io aici și de nu, are de-a face cu mine!”
Bineînțeles că e glumă că aici poți merge pe oriunde atâta timp cât nu strici. Doar îs oameni de munte care, așa cum ni se va spune mai pe seară, nici măcar nu încuie ușile la case când pleacă... Urcăm prin prima livadă și parcă am ajuns în rai, așa e de liniște și calm. Trecem pe sub un cireș și găsim cum să sărim primul gard. Uite ce livadă frumoasă e după el...
Trecem gardul din dreapta, printre margarete ajungem și la cel de sus și acum suntem față în față cu pădurea! Un tăpșan ne duce la dreapta spre gardul indicat. Înainte de a urca la gard dăm peste o mocirlă care ne oprește un pic. Adrian încearcă o urcare directă spre pereții de piatră din stânga și eu găsesc pașii care mă trec peste mlaștină. Anunț că am trecut și fiecare își caută drumul în sus. Mai urc un pic, ajung la gard și îl sun pe Adrian. S-a blocat în rugi de zmeură și nu mai poate urca! A încercat două variante și nici de coborât nu ar coborî! Cum altă variantă nu are, găsește drum la vale și îi spun că îl aștept unde pot sta mai sus pe plat. Urc lejer așteptând să vină Adrian. Îmi închipui că nu e ușor la coborâre! Las rucsacul și bețele și pornesc la stânga să caut chiliile (așa îmi spusese și Adrian să fac până vine el!). La stânga (față de direcția de mers) văd niște bolovani într-o poiană orizontală, merg printre ei și nu găsesc nici o intrare de chilie, dau în drumul de mașină de culme și revin. Nu-s chiliile căutate... Așa se vede valea Doamnei și satul Corbi din acea poiană...
Mă întorc la rucsac, mai vorbesc cu Adrian să mă conving că e pe drumul bun. De fapt în câteva zeci de metri ajunge la mine și facem pauza de rigoare. El a făcut un efort mai mare decât mine prin rugii deși... Cu energia refăcută pornim tot în sus pe un drumeag, căutăm chiliile în alte stâncării chiar de sub culme, din când în când îmi potolesc foamea cu frăguțe și picioarele cu noroiul pe care trebuie să fim atenți să nu alunecăm... Sub ultimele stânci de sub culme facem stânga (știm și de pe Istrița sau Tigoarea că pot fi grote chiar sub vârf) și ieșim în poiană unde vine drumul de mașină. Ce ușor am fi venit pe acolo...
În dreapta se face o culme puțin golașă și apoi împădurită ce duce spre nord spre un vârf cu gol-pajiște drept căciulă. Hai să mergem încolo și să rămânem acolo peste noapte... Simt în vocea lui Adrian că nu prea ar vrea că e cam departe și chiar în șaua de sub noi e o intersecție de drumuri. Pe cel din dreapta am coborî pe vale pe unde ar trebui să fie chiliile, pe cel din stânga... Mă uit pe GPS, dau zoom out și văd că peste deal e valea Vâlsanului! Și peste încă un rând de dealuri e Transfăgărășanul!
”Ce zici, mergem până la Transfăgărășan până mâine și poate la cetatea Poenari? Cetate a lui Țepeș!”
Știu că scânteie privirea la numele ăsta și imediat suntem de acord să mergem încolo. Lasă dealul golaș în pace! Pornim pe drum la stânga, mergem printre garduri și pe lângă o troiță cu căsuță poștală... Troiței îi lipsește brațul orizontal... Ținem drumul care în vreo 10-15 minute ne coboară la un drum mai mare la o altă troiță. E o cruce veche de piatră lângă și o icoană interesantă: Sfântul Gheorghe subjugă un om în loc de balaur!
Cum am venit până aici, facem dreapta și coborâm pe drum de piatră și apoi asfalt printre case. Suntem deasupra Brădulețului de pe valea Vâlsanului! Un câine e atât de bătrân încât în loc să fie fioros și să latre la noi (ne așteptam la asta după mărimea lui!), fuge cu coada între picioare. Uite cum se vede valea în aval...
Coborâm la drumul principal DJ 703i și facem la dreapta în urcare. Conform GPS-ului în 14-15 kilometri ar trebui să ajungem în Corbeni/Poienari la Transfăgărășan! Spun cu aproximație fiindcă aparatul îmi arată distanța în linie dreaptă, nu curbă și cu serpentine cum e în realitate! No, hai la drum! Trecem pe lângă primăria Brădulețului, apoi prin centrul Brădetului unde este o statuie comemorativă pentru eroii din satele comunei Brădetu (înainte în vremea regelui Ferdinand I se numea Brătieni conform unui alt monument comemorativ de pe dreapta drumului - cum urcăm). Se cere o altă cafea și oprim la un magazin pe dreapta. Primesc cadou o înghețată de la Adrian (nah, dacă nu fumez!) și continuăm pe șosea tot în sus. Primim indicații să urcăm spre Poieni și apoi putem coborî spre baraj. Toate ar fi frumoase, doar că nenea care ne-a dat explicații ne spune doar de baraj, nu și de Vidraru și mai apoi ne spune că e o potecă ce urca spre actualul baraj Vidraru (atunci nu era construit!). Deduc că nu sunt tocmai informațiile care trebuie! Mai primim o recomandare să facem stânga unde scrie spre schitul Brădetu și să urmăm drumul tot în sus. La indicator se termină asfaltul și un nene ne confirmă că drumul cel mai scurt spre drumul național este pe aici pe la schit (”urcați printre copiți și pe lângă case și faceți dreapta spre schit”).
Urcăm așadar pe câteva curbe de piatră și tot în sus ne apropiem de schit (de la stradă ar fi un kilometru până la schit). Pe drum după o serpentină la stânga vedem o bătrână amărâtă care stă în pragul unei case pe jumătate arse. În fața casei mai este și o ruină tot arsă. Cățelul ei ne latră puțin, o salutăm și mergem mai departe. Povestea ei o aflăm puțin mai încolo. O săgeată și o localnică ne conduc la dreapta spre schit (ieșim din drumul ”principal”). Coborâm într-o vâlcea și apoi, salutând un călugăr ce coboară cu o mașină de teren (aflăm că e chiar starețul!), ajungem la schit.
”Ați venit să vă închinați?”
”Da, da” (ce putem spune, nu e doar loc de vizitat)
”Novac, fugi de-aci” (e vorba de ciobănescul lățos care ne tot latră) ”Haideți!”
Urcăm după călugăr direct la biserică. E atâta liniște aici că parcă nu îți mai vine să pleci...
”Intrați?” ”Da” ”Luați papuci, nu vă mai descălțați” (e vorba de papuci de plastic pe care îi pui peste încălțăminte ca să nu te mai descalți, cum e de pildă la Peleș sau la alte muzee)
Lăsăm rucsacii și bețele și intrăm cuminți. Atât de simplu și frumos schitul luminat de călugăr prin smerenie și de moaștele sfântului Nectarie. Se spune că schitul a fost ridicat aici deoarece un călugăr a văzut în acest loc lumina sfântă, a aflat astfel că aici este locul căutat, a cumpărat pământ și astfel s-a întemeiat schitul. Spun în gând o rugăciune de sănătate, iertare și mulțumire și, ca niciodată (nu sunt eu foarte de acord cu practicile ortodoxe cu moaștele!), parcă vorbesc cu moaștele sfântului din racla mică. La ieșire călugărul ne dă câte o icoană cu sfântul Nectarie și ne roagă să rămânem să mâncăm. Așteptăm, întrebăm unde putem pune cortul în zonă și de unde putem lua apă.
”Să vină starețul și vorbim cu el...”
Cu atâta liniște vorbește călugărul de parcă timpul ar sta în loc (că tot citesc acum pe Eliade, se spune că el ar fi reușit să oprească timpul metafizic...). Cât așteptăm, citesc regulile mănăstirești și mai că nu îmi vine să fac poze să nu stric curățenia locului. Suntem chemați la masă și primim și o sticlă cu apă minerală pentru drum. După masă mulțumim pentru tot și continuăm mai departe drumul...
Revenim în ”DJ” și mergem la dreapta. După vreo sută de metri ieșim dintre case, mai facem o ultimă pauză și coborâm pe drum după ce ne face loc o căruță. Adrian este puțin obosit și tot îmi zice să căutăm un loc să punem cortul. Sunt de acord cu el, doar să găsim un loc plat. Curând ne întâlnim cu un localnic și întrebăm unde putem pune cortul.
”Oriunde găsiți loc bun. Aici nu se fură, oamenii își lasă ușa deschisă la casă când pleacă”
De fapt așa se petrec lucrurile într-o lume normală, nu în lumea plină de răutate și egoism prin care ne ducem noi veacul... Mai coborâm o serpentină la stânga și avem o poiană și un drumeag în stânga în afară. Ar fi loc bun de cort, Adrian inspectează și nu găsește loc plat, eu am găsit unul doar că e pe smocuri de iarbă și mocirlă. Mai departe... mai coborâm două serpentine, lăsăm o casă pe dreapta și apoi un urcuș într-o pajiște. Drumul e atât de plin de noroi de abia poți înainta cu calul! Adrian insistă să ne oprim, urcă în pajiște și aparent totul e înclinat. Mă cheamă la el să găsim amândoi ceva și puțin la stânga dăm de o poiană cu copiți (căpițe) aranjați ca soldații. Aici stăm, doar loc plat să găsim! La marginea de jos găsim ceva relativ plat, punem corturile față în față, mâncăm între ele de seară (slană, ceapă, țuică, brânză) și înainte să se întunece ne băgăm la somn. Știu de pe GPS că mâine mai avem doar zece kilometri cu aproximație până la șosea. Vom avea ceva de tras pe drumul județean, vedeți imediat de ce!
Revenim în ”DJ” și mergem la dreapta. După vreo sută de metri ieșim dintre case, mai facem o ultimă pauză și coborâm pe drum după ce ne face loc o căruță. Adrian este puțin obosit și tot îmi zice să căutăm un loc să punem cortul. Sunt de acord cu el, doar să găsim un loc plat. Curând ne întâlnim cu un localnic și întrebăm unde putem pune cortul.
”Oriunde găsiți loc bun. Aici nu se fură, oamenii își lasă ușa deschisă la casă când pleacă”
De fapt așa se petrec lucrurile într-o lume normală, nu în lumea plină de răutate și egoism prin care ne ducem noi veacul... Mai coborâm o serpentină la stânga și avem o poiană și un drumeag în stânga în afară. Ar fi loc bun de cort, Adrian inspectează și nu găsește loc plat, eu am găsit unul doar că e pe smocuri de iarbă și mocirlă. Mai departe... mai coborâm două serpentine, lăsăm o casă pe dreapta și apoi un urcuș într-o pajiște. Drumul e atât de plin de noroi de abia poți înainta cu calul! Adrian insistă să ne oprim, urcă în pajiște și aparent totul e înclinat. Mă cheamă la el să găsim amândoi ceva și puțin la stânga dăm de o poiană cu copiți (căpițe) aranjați ca soldații. Aici stăm, doar loc plat să găsim! La marginea de jos găsim ceva relativ plat, punem corturile față în față, mâncăm între ele de seară (slană, ceapă, țuică, brânză) și înainte să se întunece ne băgăm la somn. Știu de pe GPS că mâine mai avem doar zece kilometri cu aproximație până la șosea. Vom avea ceva de tras pe drumul județean, vedeți imediat de ce!
Ziua 2 - duminică 21.06.2015
Duminică dimineață... Plouă și se aude în fiecare centimetru al tentei exterioare... Nu ne vine deloc să ieșim pe afară și totuși... E destulă lumină... Cred că e cam 7.30... Adrian își face curaj, iese de ia punga cu mâncare din copac (chiar dacă nu sunt animale pe aici, tot e bine să facem asta ca să fim siguri) și se apucă să își strângă cortul. El nu mănâncă de dimineață și eu fac asta fiindcă altfel parcă simt că nu pornește motorul... Gata! Am terminat de mâncat și între timp Adrian strânsese cortul și i s-a udat și pelerina de pe el. Noroc că s-a mai oprit ploaia! Ies și eu afară, strâng repede cortul și rucsacul, facem o poză de grup cu copiții și la 9.00 pornim la drum. Prima dată revenim la marele drum județean cam pe unde am venit un pic mai ocolit. Ce să mai zicem! Până la drum s-au și udat bocancii de vară prin iarba mare! Acum ce mai contează! La drum trece o fată călare prin noroiul care crește mereu, ne salutăm și continuă în fața noastră. Și calul înaintează greu în mocirlă, ce să mai zic de noi... Se fac tot felul de drumuri laterale (care culmea, sunt marcate pe GPS) și reușim cumva să ieșim pe unul din ele la stânga față de drumul principal. De fapt drumul duce la o casă uitată de ani buni, lângă ea facem dreapta pe un plai (vă dați seama că atmosfera cu ploaie măruntă și continuă nu e prea plăcută!) și pe un drumeag mocirlos ieșim la DJ. Altă viață, alt noroi!
Facem stânga și urcăm continuu cu greu prin șanțurile pline de apă și mâzgă. Asta e, tot înainte ca soldatul rus! Din spate ne prinde un nene și intrăm cu el în vorbă. E din Brădetu și acum urcă să ia brânza și apoi să meargă până la frati-su Ion care e cu vacile ceva mai jos. De la el aflăm povestea bătrânei de mai devreme. O rudă de-a ei a aprins accidental șura (doar un strop de jar sau niște paie aprinse bătute de vânt sunt suficiente), s-au chinuit oamenii cu găleți și cu două cisterne să stingă focul și nu au reușit (”stinge într-o parte a casei și pornește în cealaltă”) și până la urmă bătrâna a rămas fără casă. Ruda a promis că îi face casă amărâtei (spun asta fiindcă de curând băiatul ei s-a spânzurat) și deocamdată treaba stă pe loc fiindcă ginerele ei (care se ocupă cu soția de bătrână) nu acceptă să primească banii în mai multe rate, ci într-una singură (probabil să pună mâna pe mai mulți bani deodată). Aflăm și că la schitul pe la care am trecut ieri sunt multe bătrâne care și-au vândut averea și acum își duc traiul aici cu gătitul și curățenia. Nu-s măicuțe și se apropie de ele prin sarcinile ce le fac... Mai aflăm și de pământurile oamenilor de aici. Povestea e în felul următor: în islazul unde o să ajungem curând au pământ mulți oameni. Nu e ca la câmpie, fiecare să-și țină pământul. Aici îl pun la comun pentru vite și le crește doar cine are animale. Asta s-a păstrat din moși-strămoși, aici nu s-a făcut colectivizarea ca la oraș. Doar au adus conducerea satului, restul s-a păstrat la fel de multe generații. Și ultima poveste care e mai personală. Bărbatul ăsta și Ion au rămas singuri, părinții lor au murit amândoi, ei sunt necăsătoriți și au grijă unul de altul. ”Noi să ne avem unul pe altul că altfel cine să grijească de noi”. Ion, cel cu vacile e cu câțiva ani mai mic și fratele lui coboară acum să stea de vorbă cu fratele lui! Simplu și profund!
Intrăm în islaz, trecem de stâna de unde va lua brânza (ca la orice stână, dai animalele peste vară și vii o dată la săptămână sau la două săptămâni să iei cașul; în munte se tocmește în primăvară și se ia producția în toamnă, aici suntem protejați de munte, de ploi și friguri năprasnice!) și omul întreabă de frati-su. ”E mai la vale cu vacile!” Coborâm cu al nostru ghid și ne dirijează la o curbă la dreapta. ”Fără dumneata nu știu cum ne-am fi descurcat aici!” Ne descurcam noi fiindcă și pe GPS era curba asta! Dar e mai plăcut să ai un om al locului cu tine! Urcăm puțin și dăm de Ion și de ajutoarele lui. Văd bucuria simplă a revederii fraților, schimbă câteva cuvinte și întreabă de noi. Ce seamănă frații! Sunt singurii care nu sunt uimiți că ne văd pe aici, poate și pentru că am avut introducerea localnică! Mai schimbăm câteva vorbe și la drum că ne plouă. Ne confirmă că acum ajungem în Turburea și apoi dăm de drum bun și de asfalt în Berindești! Până la pădure mai facem câteva poze și salutăm câțiva oameni care urcau cu umbrele și în pantofi de oraș. Cam noroi pentru ei, pentru noi merge!
Prin pădure coborâm două serpentine largi pe argilă roșie alunecoasă, felicităm un cuplu ce urcă cu copiii, câinii și cu calul la deal (cel mare e pe jos, cel mic e pe cal!) și după o poiană la capătul căreia găsim o Dacie Papuc (”numai Dacia poate urca pe aici” ”și uite parcă nu are pic de noroi pe ea”) ieșim printre case în Turburea. Drumul ne duce acum printre case și la biserică (să nu vă închipuiți că e prea departe, satele sunt mici) urcăm în dreapta pentru micul dejun (al lui Adrian care nu mai poate de foame). Pe poteca bisericii parcă văd bătrânele care urcă gârbovite la slujbă... Pe banca de lemn din fața bisericii ne scoatem pungile cu mâncare și ne potolim șoriceii. E altceva acum cu acumulatorii de energie re-umpluți! Parcă nici ploaia nu mai e așa de păcătoasă...
Coborâm și oprim la primul magazin pe dreapta pentru o cafea. Nu au la dozator și în Berindești, următorul sat, ne oprim la birt unde Adrian cere chiar o cafea făcută ad-hoc. Se cere! Cât bem cafeaua cu turtă dulce, văd că mâine e un concurs la nu știu ce bere prin care aici se va desemna câștigătorul unei biciclete. Baftă! Salutăm colegii de masă și mai departe. Acum suntem pe asfalt și s-a schimbat distracția! Mergem mai repede și la începutul Poienarilor dăm de o cruce de piatră veche de la 1808 pe care scrie cu litere latine, nu slave ca în multe locuri din Regat! Înainte de cruce văzusem și un marcaj CA pe un gard de piatră. De unde o veni sau unde o duce? Aflăm câteva minute mai târziu...
... când ajungem la Transfăgărășan (circa 13.05)! Marcajul merge spre vârful Ghițu! Pe unde oare? În fața noastră sunt oameni care așteaptă mașina spre Curtea de Argeș (13.10 cu plecare din Arefu). Mai la fix nu se putea! Până să vină mașina văd doi băieți undeva pe la 13-14 ani în costume populare și cu umbrele.
”Pot să vă fac o poză?”
”Da, nenea!”
Le fac poza că tare-s faini și îi întreb de unde vin.
”Am fost la un cerc de cusut la căminul cultural!”
”Bravo, băieți. Purtați costumele astea că-s faine și să vă mândriți cu ele! Și-acum?”
”Mergem acasă.””Bine, drum bun!”
Drum bun și nouă fiindcă vine microbuzul de Vâlcea! Cu 3.5 lei/persoană mergem 19 kilometri până în oraș (de unde am ieșit noi în drumul mare sunt 6.3 km până la urcarea la cetatea Poenari și 11 kilometri până la Vidraru!) și un băiat râmnicean se oferă să ne ducă la mânăstirea Curtea de Argeș. Știe el aleile printre case și ne duce chiar la bulevardul mare cu sens unic la urcare! El coboară la autogară și noi în sus spre mânăstirea celebră.
”Să mergeți și la biserica domnească, e mai veche decât mânăstirea!”
Ne îndreptăm spre mânăstire pe lângă protoieria orașului Curtea de Argeș, monument din 1880 remarcat prin foișorul cu colonete care fac trecerea de la neoclasic la neoromânesc și pe lângă liceul tehnologic forestier. Îi remarcăm arhitectura și mai ales placa pe care citim că ”între anii 1935 și 1937 Eugen Ionescu, membru al Academiei Franceze (n.r. ale cărei clădiri se află pe malul opus al Senei față de Versailles), a lucrat ca profesor de Limba Franceză la Seminarul Teologic care a funcționat în această clădire”.
În capătul bulevardului intrăm în curtea mânăstirii/bisericii episcopale construită în anii 1512-1517. Sunt mai multe detalii tehnice pe placa de la intrare și nu are rost să le reproduc ;).
Să vă spun experiența de aici care nu este prea plăcută. Fațada bisericii este în renovare și se poate admira mai mult foișorul din fața intrării, parcul este superb și avem o primă surpriză neplăcută la intrarea în biserică. ”Taxa este de doi lei pe persoană și zece lei pentru fotografiere!” Hm! Ca să nu fac scandal aici, dau patru lei de ne dau bilete (nu sunt fiscale, bineînțeles, biserica nu se supune fiscului, ci e deasupra lui!) și intru un pic dezamăgit. Chiar și la o poză cu istoricul mânăstirii îmi comentează că trebuie să plătesc și mi se taie de vizitat. Chiar așa de hoți să fie? Adrian iese și mai enervat din biserică (îmi pare rău de amintirea asta) și chiar mulți vizitatori nu mai intră în biserică la auzul celor doi lei pe care trebuie să îi dea și fac cale-ntoarsă afară. Deja nu mai are nici o legătură cu tradiția, credința sau religia, e comerț/furt pe față! Bine că e parcul frumos și ne mai îmbunează! Îi arăt lui Adrian locul marcat unde se spune că ar fi Ana și ne îndreptăm spre noul paraclis al bisericii, de inspirație franceză de la sfârșitul secolului XIX. De la intrare pare un mare bâlci-bazar cu tot felul de mărunțișuri bisericești! A doua mare dezamăgire care ne e alinată doar de aranjamentul floral de lângă intrare! Palatul episcopal de lângă paraclis este construit în același stil tot în 1885-1886 și ultima mare dezamăgire este toaleta tot cu taxă. Chiar așa de rău a ajuns biserica? După ce că din icoane, lumânări, cărți, haine, tot felul de bagatele, biserica ia banii și nu plătește nici o taxă, acum îți ia și doi lei de acces în biserică și un leu la toaletă? Ce săraci or fi ei...
În drum spre autogară vedem un autocar pe care scrie București. Șoferul e afară, îl întrebăm de locuri, punem bagajele în cală, plătim 25 de lei de persoană și de la 15.00 în două ore suntem în București. Lucru foarte fain pe ploaia continuă care curge peste Țara Românească! Seara vine Emil pe la mine și ne bucurăm toți de o MBS (mămăligă cu brânză și smântână) și ceva ”apă de gură” ardelenească :D!
Așa ca o concluzie (fiindcă mai avem ceva de umblat pe aici), pot spune că sub-Făgărașii sunt superbi pe orice vreme, doar să fii hotărât să pleci de acasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu