Traversare în Stara Planina 15-17.08.2014

Colegi de tura: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Cost total: circa 430 lei/persoană

Traseu: București - Gorna Oriahovica - Tulovo - Kalofer (tren+autocar) - Panitsite - cabana (hija) Rai-vârful Botev - cabana (hija) Pleven - cabana (hija) Vidima (mers+ocazie) - Aprilți (ocazie)- Trojan - Lovech - Levski (autobuze)- Ruse - București (tren)

Abia întors din Alpi (ați tot citit în postările trecute despre asta!), plănuiesc cu Ilinca Alexandrescu o tură lejeră de trei zile în care să traversăm masivul Stara Planina (Bulgaria) prin vârful Botev. Masivul are circa 500 de kilometri lungime și 20-30 de kilometri lățime și se întinde de la vest la est pe circa jumătate din peninsula balcanică. Parcurgerea întregii creste constituie unul din traseele europene de trekking! Ideea acestui vârf mi-a venit mai demult după ce ajunsesem pe cele mai înalte vârfuri bulgărești și tot stătea la dospit în planurile de ture. Cu vreo două săptămâni mai înainte de a pleca, Andrei Bergheș, un vechi prieten mi-a spus că vrea să meargă tot pe același traseu. Doar că el vrea să mai combine și cu o zi de mers în Vitoșa lângă Sofia și apoi încă o zi sau două în partea vestică a Starei Planina spre Vrața. Eu nu mai am atâtea zile libere, optez doar pentru trei zile și convenim cu Ilinca la planul de tură. Chiar m-a bucurat foarte mult să văd că Ilinca a căutat hărți, informații și tot ce trebuie și am făcut o echipă mândră, vorba ardeleanului :D (să știți că par eu mereu bine documentat, dar mereu sunt mai bune două minți decât una singură!).

Ziua 1 - vineri, 15 august 2014

Conform planului de acasă, plecăm joi seara aproape la miezul nopții cu trenul din București spre Gorna Oriahovica. Cum ajungem în Gorna Oriahovica dimineață și aflăm că avem aproape două ore până la următorul tren (de la 5.45 la 7.20). Parcă nu am sta în gară atâta timp! Hai să vizităm orașul, ce zici? Binențeles că Ilinca spune DA și după un sandwich de dimineață și o scurtă documentare pe harta din gară, pornim la plimbare (să nu uit un amănunt: la toaletă nu am putut intra decât după ce am plătit 30 de stotinki, subdiviziuni ale levei, și ne-a dat bon fiscal!). Ieșim în piața din fața gării și parcă aș urca pe strada Musala care este perpendiculară pe gară pe partea dreaptă a unui mic părculeț. Trecem prin parc și ne minunăm de denumirea Farmacie foarte veche (e drept că lângă scrie și Apoteka), lăsăm pe dreapta o mică biserică și urcăm mai departe pe stradă. Curând strada se termină și urcăm pe niște scări foarte lungi și cu ceva variante. Care va să zică suntem într-un parc în mijlocul orașului? E de fapt pasajul de trecere din partea de jos a orașului în cea de sus! Interesant!

Urcăm până în capătul scărilor și dăm de un cartier destul de prăpădit cu o arhitectură (mai bine spus niște cutii de chibrituri - blocuri cu ceva culori pe ele) cam cum era pe la noi prin anii '60-'70. La dreapta pe prima stradă depășim blocurile și ajungem la tufișuri. Nu ne mai aventurăm și preferăm să ne întoarcem printre mașinile care parcă mai au un pic și se descompun (sunt și câteva mașini moderne și puternice - Audi și Mercedes, dar majoritatea fac parte din filmul bulgăresc, așa cum îl știu de ceva ani!) și pe alte alei ne întoarcem spre gară. De remarcat că gara a împlinit 100 de ani de existență în 1999!

Ne luăm bilete pentru Tulovo, așa cum știam de acasă și ne urcăm în tren. Din vorbă în vorbă cu vecinii de compartiment (atât cât știu engleza), aflăm de la un nene tare simpatic de vreo 45 de ani că se lucră la linie pe un segment și că trenurile sunt înlocuite cu autocare/autobuze ale companiei de căi ferate BDJ. Bun așa! Fiindcă merge și el în direcția noastră ne spune să îl urmăm. În Drianovo (coborâm la indicația prietenului nostru) și ne urcăm în al doilea autobuz. Primul e un autocar cu aer condiționat care se umple imediat și mai bine stăm în al doilea. Autocarul dispare din fața noastră fiindcă cei doi șoferi aleg drumuri diferite. Noi urcăm pe o șosea destul de bună prin păduri și mai rar dăm de localități. Prietenul nostru ne explică în bulgară tot ce avem de văzut prin jur. Neînțelegând foarte multe, putem doar să îi confirmăm și să dăm din cap că înțelegem ;). Tot urcăm cu autobuzul până în pasul Voneșa și șoferul pare să nu aibă nici un dubiu privind curbele drumului. E un tip la vreo 30-35 de ani, solid, cu cămașă elegantă, tuns la zero și destul de posac. Sau doar așa pare!

Când deodată surpriză! Mașinoiul nostru scoate niște horcăituri și i se aprind niște beculețe pe bord. Șoferul e foarte calm, trage pe stânga străzii într-o parcare, desface capacul de la cutia de viteze de lângă el și se uită puțin confuz. Cred că nu știe exact despre ce vorba! Un alt nene se bagă în discuție și nu reușesc să îi dea de capăt. Șoferul trebuie să ia o decizie rapidă. Pornește motorul, mai merge câteva sute de metri și trage pe dreapta la o ieșire din drumul principal spre un mic sătuc pierdut printre arbuști înalți. Își scoate cămașa curată, îmbracă o cămașă murdară (pentru mașină și reparații) și se bagă sub mașină să vadă ce este. Iese de sub mașină cu o față tristă. Nu a reușit să dea de cap motorului. Vorbește ceva cu bulgarii din mașină și prietenul nostru ne traduce cât poate. "Engine broken! Wait for another bus!" "The first bus?" "Yes, he called the company and they send bus." Bun, deci uite, dragi români cum se procedează! Totul cu calm chiar dacă poate vreunul dintre noi s-ar grăbi. În fond 10-20 de minute chiar nu contează! Nu moare nimeni din asta! Într-adevăr în timpul ăsta vine autocarul care plecase înaintea noastră să ne recupereze. Și ghiciți cine conducea: nășica din tren! Se uită la noi, ne știe pe fiecare că ne-a validat biletele și încearcă să rezolve cu autobuzul rămas pe loc. Nu găsesc o cheie necesară și se urcă toți în autocar (inclusiv șoferul autobuzului). Vor veni să îl ia după ce ne duc pe noi la destinație! Adică în Dâbovo unde ne așteaptă un tren-săgeată automotor! Ne așteaptă, ați citit bine! Pe cei câțiva care au venit mai târziu fiindcă s-a stricat autobuzul! Ne urcăm în săgeată, nu se mai pune problema de verificat biletele și în două stații ajungem în Tulovo (până unde aveam noi biletele luate).

În gara din Tulovo atmosfera este cea a unui sătuc pierdut din Bărăgan. E o căldură cumplită, abia poți sta la soare. Noroc cu sala de așteptare care e un pic răcoroasă. Mă uit un pic pe tabela cu trenuri și văd ca avem tren peste vreo oră și 20 de minute spre Kalofer, ultima noastră destinație feroviară. Ce să facem în timpul ăsta? Eu am chef de explorat puțin zona, Ilinca e obosită. Ieșim un pic spre primul chioșc, poate găsesc o bere sau un suc mai mare. Nu e nimic interesant și mă tentează ceva poze la case. Dar cum Ilinca nu are starea necesară, mergem în sala de așteptare. Îmi mai iau o cafea cu lapte, mai intră în vorbă o bulgăroaică cu noi (ea vorbește în bulgară, noi doar stăm, ascultăm și mai dăm din cap când auzim cuvinte cunoscute; cum bine observă Ilinca, engleza pe care o știi de acasă, chiar și la nivel Cambridge, nu face doi bani când celălalt nu știe o boabă, tot limbajul semnelor e baza!). Timpul trece până la tren, tren care vine de la Stara Zagora și merge până la Kazanlâk în centrul Bulgariei și cu care ajungem în gara Kalofer la 14.30! Deci uite cât am reușit să facem din București până aici: aproape 15 ore cu atâtea schimbări și peripeții faine (să știți că distanța nu e prea mare)! Cine zice că însăși călătoria cu trenul nu are farmec, se înșeală :D!

Abia acum începem și noi să ne apropiem de munte! Deocamdată suntem încă în plină câmpie dogoritoare. Umbra copacilor ne mai ajută puțin și tare ne bucurăm de ea pe drum. În gară mâncăm puțin, îl ajutăm cu un colț de pâine și pe noul nostru coleg câine, ne înviorăm și ieșim pe strada din spatele gării la șosea. Stânga Sofia 147 kilometri, dreapta Burgas 224 kilometri! Ilinca știa că trebuie să mergem cumva la stânga și apoi dreapta! E foarte corect fiindcă în direcția aia se văd munții și acolo trebuie să fie stațiunea Kalofer! Vedem o benzinărie la stânga și întrebăm de Kalofer. Straight ahead! Bus, bus? Niet bus! Blogudaria (Mulțumesc)! Pornim pe șosea la stânga sperând să fie drumul bun. Mergem pe marginea șoselei vreun kilometru, timp în care eu tot fac cu mâna la ocazii. Nu ne ia nimeni și de fapt așa e mai bine. Fiindcă am dezamăgi pe oricine ne-ar lua! Mergem mai mult pe la umbra copacilor și curând vedem pe dreapta indicatorul de intrare în Kalofer și figura lui Hristo Botev. Clar este ceva aici! Facem dreapta pe drumul spre Kalofer, trecem de două serpentine și drumul ne duce la dreapta pe malul râului Tungea/Tundja. Apar primele case și ni se pare că e cam pustiu pe aici. Noroc că întâlnim o bulgăroaică tânără pe care o întrebăm de hija Rai și Botev. Tipa e foarte deschisă și comunicativă, ne dă tot felul de indicații, ne întreabă de unde suntem și ne spune că a fost în România în București, Sighișoara și Brașov și că vrea să mai revină fiindcă i-a plăcut. Tare ne bucură asta! Fiindcă e/suntem cu zâmbetul pe buze, simt că întâlnirea asta ne-a trezit la viață! Continuăm pe drum și în câteva sute de metri ajungem în centru. Aici e un teatru mare, un teren de promenadă, câteva podețe, indicații spre casa natală a lui Hristo Botev și multe panouri explicative. Locul pare să fie foarte important pentru bulgari, la fel cum este și Hristo Botev, marele poet și revoluționar bulgar. Despre el puteți găsi multe informații pe net, mie mi se pare că are o legătură puternică cu noi prin faptul că din exilul românesc la București a organizat revoluția bulgară. Bucureștenii ar trebui să cunoască măcar hanul Gabroveni și câteva străduțe din centrul vechi unde bulgarii s-au refugiat pentru a-și organiza eliberarea țării. Aș putea să mai povestesc aici câte ceva despre Kalofer, dar vă las să citiți voi mai jos.

Din piața centrală pornim tot în sus pe strada principală și ne oprim la un moment dat pentru câteva minute să mai punem ceva pe noi. Chiar dacă e cald, bate și un vânticel care ne cam îngheață ;). Mai urcăm un pic și vedem niște săgeți la o intersecție. La stânga se merge spre mânăstirea Rojdestvo Bogorodicino și la dreapta spre Panițite. Noi trebuie să facem dreapta! Cotim la dreapta pe strada deocamdată asfaltată și puțin mai încolo întrebăm pe un biciclist de drumul spre hija Rai. Întoarce bicicleta și merge cu noi câteva zeci de metri în sus indicându-ne să continuăm drumul (în engleză). Ținem șoseaua, coborâm într-o mică șa și apoi trecem printre ultimele case și intrăm în pădure. Și asfaltul tot continuă! E frumos că mergem de multe ori printr-un tunel printre copaci, dar parcă noi am venit pe munte, nu pe șosea. Nu mai știu dacă am făcut cu mâna, dar oprește o mașină cu garda înaltă. Îi spunem unde mergem și ne îndeamnă să urcăm în mașină. Ne duc ei pe unde trebuie! Simt că Ilinca are un pic de reținere și o asigur că oamenii sunt binevoitori (nu știu de unde am simțit asta). Mașina merge foarte frumos pe asfalt și tot vorbim de una alta. Mai mult soția știe engleză și se miră cum de am venit noi din România pentru a urca pe Botev! Tot vorbind și admirându-ne pentru curajul de a merge așa de sus :D, vedem că ieșim din asfalt la stânga pe un drum de exploatare cu șanțuri destul de mari. Ilinca mă întreabă îngrijorată: "Chiar pe aici o fi drumul? Mie mi-e un pic teamă!" O asigur încă o dată de bunele intenții (de fapt mă conving și pe mine de asta!) și vedem că șoferul oprește deodată într-un loc mai plat și ne arată niște panouri pe stânga. Imediat identificăm BA și BG care merg spre cabană, respectiv spre vârf direct pe creastă. Țin să ne indice și ei încă o dată marcajele, le mulțumim și pornim la drum. Simt că Ilinca e mai relaxată acum! Pornim la drum la început pe un drum forestier care apoi intră în pădure urmărind săgețile. De remarcat că pe săgeți sunt doar țintele traseelor și marcajul. "Ele se rezumă doar la a confirma direcția de mers - scrie „hija Rai” sau „hija Pleven” de exemplu, vezi culoarea marcajului, dar nu și timpul rămas. Dacă ai, îl poți aproxima pe vreo hartă de munte, ori scoasă de acasă de pe Internet, ori una locală (se mai găsesc de cumpărat pe la unele refugii pe traseu, la prețuri normale)... dacă nu, e surpriză... sau îi poți întreba pe cei care se întorc, ceea ce devine foarte distractiv dacă ești străin și nu știi rusă sau bulgară deloc (eu abia mă descurc la citit, dar nu înțeleg mai nimic) - engleza ta cea bună o poți lăsa acasă, e destul de puțin utilă în Bulgaria :)) rar găsești câte un om (de obicei tânăr) care vorbește binișor. Oricum, dacă nu, vor încerca, cu seninătate, să-ți explice în bulgară/rusă și cu gesturi multe cam tot ce ai nevoie să știi", va scrie Ilinca despre marcaje ulterior turei.

Urcăm prin pădure urmând semnele de pe copaci și din când în când facem pauze de relaxare și de apă. E destul de multă toropeală și deshidratarea deocamdată se resimte. Tot ne duce poteca în sus și ieșim pe un picior de pe partea stângă a Tundjei într-o zonă mai golașă. Pe dreapta sunt două mese de lemn cu bănci amenajate foarte simplu și elegant. Hai că e timpul și de o pauză, nu putem alerga așa tot timpul! Ne așezăm la masa aflată nițel mia sus printre stânci și în timp ce relaxăm picioarele, apare de sus un grup de bulgari vorbăreți. Schimbăm câteva cuvinte și câteva zâmbete și pornim fiecare în direcția lui, noi spre Rai, ei spre Kalofer.

Urcăm un pic prin poiana lungă până la un stâlp indicator și coborâm la stânga spre al doilea stâlp de unde pleacă traseul marcat cu BG pe culme direct spre vârful Botev. Începe să se apropie seara și răcoarea începe să se simtă tare plăcut! Dar noi știm că mai avem încă de mers până la cabană. În fața noastră valea Tundjei se întinde lungă spre munți și noi mergem mereu pe versantul ei stâng. De câteva ori ne oprim ca să admirăm pereții din dreapta noastră, stâncile care răsar din mijlocul pădurii sau razele pe care soarele le lasă peste versantul celălalt. Deși e un drum simplu și destul de logic, parcă nu se zărește deloc ideea pajiștii cabanei. În dreapta sunt pereți de stâncă, în față se întinde un circ roman cu aceleași ziduri pietrificate... În față pe mijlocul văii se vede un pinten împădurit care în mod sigur ascunde ceva. Prea arată ca și cum s-ar ridica spre pereții din capătul văii! Trecem pe lângă niște panouri care prezintă în bulgară rezervația Dzendema pe care o parcurgem pe drumul de exploatare-potecă. Pe un panou alăturat ne sunt prezentate animăluțele blănoase care pot fi întâlnite prin zonă (urșii) ;)! Drumul continuă foarte fain și curând se rezumă doar la o potecă cu pietre așezate alandala. 

La un izvor pe partea dreaptă a potecii ne depășește un grup de cinci bulgari foarte simpatici. Ne salutăm, îi lăsăm să treacă și pornim și noi după ei. Puțin mai sus încep niște serpentine mai abrupte și îi găsim într-o pauză de respiro. Cum sunt puțin mai în față, aștept să vină și Ilinca și pornim înaintea lor. Vreo zece minute mai sus ne reîntâlnim cu bulgarii care stătau puțin la odihnă. Schimbăm câteva vorbe, sunt încantați că venim în munții lor tocmai din România, ne servesc cu câte un biscuite foarte bun (energie la pachet!) și mergem mai departe. E destul de seară și ca întuneric și ca oră (este undeva pe la 20.00!) și știm că nu mai avem mult până la cabană. Așa că mergem relaxat și ajungem cu toții la cabana/hija Rai cam pe la 20.30. 

Noi doi suntem încântați de loc și de cabană. Chiar că ești în Rai aici! Cabana este în mijlocul unei poieni la marginea pădurii. În spatele ei se ridică un imens perete de 100-150 de metri ce pare să nu se termine nici în stânga nici în dreapta. E multă lume la cabană, toți fac diverse lucruri, dar sonorul este la un nivel decent. Nu auzi pe nimeni să urle sau să cânte în gura mare! Unii stau la mese și mănâncă, alții se joacă cu o minge în fața cabanei, alții echipați de munte stau la povești în limba lor "melodioasă" (mă iertați că sunt acid cu limba bulgară, chiar nu mi se pare că limba asta "curge"; știu că oamenii sunt foarte de treabă și te poți baza pe ei, te ajută cât de mult pot!). Cum știu asta de mulți ani, educația montană germană se simte aici din plin. Chiar dacă sunt destui care nu au echipament de munte (am văzut mulți în adidași), toți se comportă cu respect pentru ceilalți și cu cât mai mult ajutor ("îndatorire" cum citesc într-o carte acum despre călătoriile căpitanului Cook din anii 1760-1790 prin insulele Pacificului). 

Întreb de cazare și de masă fiindcă asta e prima grijă a unui montaniard (locul unde doarme). Ne descurcăm într-o bulgară-engleză cu proprietarul cabanei. În principiu toate locurile sunt rezervate și nu are să ne dea acum niște locuri. Ne spune să așteptăm până la ora 21.00 fiindcă până atunci păstrează rezervările. Atunci ne va putea spune dacă are locuri. La o adică stăm și în sala de mese! Chiar colegii noștri bulgari sunt foarte de treabă și văzând că nu am rezolvat cu cazarea, ne spun că ei au rezervat cu un loc mai mult decât sunt și la nevoie, aranjăm să dormim cu ei! Frumos gest! În așteptarea cazării merg la bucătărie să văd ce au de mâncare. O ciorbă de roșii, cârnăciori cu piure și o salată bulgărească mare. Cum ni-i tare foame, luăm ce ne pot servi fără să mai stăm prea mult la povești. E ceva cald! Chiar și eu cu convingerile mele vegetariene las la o parte ideea de a nu mânca deloc carne și ronțăi un cârnăcior! Terminăm rapid ca termitele și așteptăm să vedem cu cazarea. Fix la 21.00 omul de la cabană îmi face semn să vin cu el, urcăm la etajul doi și într-o cameră mare de 24 de paturi ne nă primele două paturi din dreapta (un pat supraetajat). 12 leva/pat! E foarte bine, mai putem zice ceva? Avem un loc unde să dormim! Cobor bucuros cu cabanierul, plătesc cazarea, merg în sala de mese și îi spun Ilincăi rezultatul și se bucură și ea cu mine. Ne luăm bagajele și mergem sus unde pusesem câte ceva pe paturi ca să se vadă că sunt ocupate. Ne pregătim de somn, cobor să iau apă și să aflu în felul ăsta și pe unde sunt utilitățile și undeva după 22.00 ne culcăm. Chiar și în zgomotul pe care îl fac niște copii care se joacă afară!

Ziua 2 - sâmbătă, 16.08.2014

Aseară m-am cam fâțâit în pat până să adorm și după aia nu am mai simțit nimic (ca de obicei când sunt obosit). Așa că dimineață chiar când sună alarma, tot parcă vreau să îmi mai lungesc un pic somnul. Dar gata, Cezare că soarele deja a luminat cerul! Și e doar 6.30! "Bună dimineața, te-ai trezit?" "Mda, neața ;)!" Mai moțăim un pic, ne strângem repede bagajele și mergem jos în sala de mese. Suntem matinali cum e normal pe munte. Luăm o masă rapidă din desagă (printre altele Finetti cu lipie :D!), lăsăm curățenie în sala de mese (fiindcă nu știi cine vine după tine), verificăm bagajele și ieșim în răcoarea dimineții. Eh nu chiar așa răcoare fiindcă soarele s-a ridicat de mult deasupra orizontului! Mai sunt câteva grupuri de harnici care își strâng bagajele înainte de a porni la drum. 

La 7.30 facem primii pași pe poteca marcată cu BA. În paralel avem și BV (bandă verde), marcaj pe care l-am mai întâlnit și cu alte ocazii în Bulgaria (marcajele sunt lucrate ca la carte,). E foarte plăcut să mergi prin iarba un pic udă cu colanții care se umezesc rapid! Poteca merge prin partea stângă a cabanei pe lângă vulturul de piatră care păzește fântâna, trece pe lângă o mică troiță păzită de frumosul cal de mai jos și urcă pe curbă de nivel pe sub cascada Rayskoto Praskalo despre care se spune că este cea mai înaltă din Balcani (124 de metri). Metru după metru, senzație după senzație! Fiecare pas schimbă peisajul, fiecare metru aduce unghiuri noi pe care nu mă satur să le admir. Chiar și cu ritmul rapid pe care îl am și mi-l imprim! Suficient cât să mergem aproape și să ne putem vedea și înțelege unul pe altul. Sub cascadă ne gândim dacă să urcăm până la cascadă pe grohotiș sau să mai mergem și să vedem de om merge pe brâna ce se vede în stânga ei. Optăm pentru a doua variantă și continuăm să urcăm ușor pe curba de nivel. Pas cu pas ajungem în linia piciorului din fața noastră unde văzusem mai devreme niște "soldăței" ceva mai harnici decât noi. Păreau că urcă direct pe muchie! Pe acolo trebuie să mergem și noi spre zona înaltă. Deocamdată lăsăm în față-stânga poteca marcată cu BA spre cabana/hija Vasil Levski și noi cotim la dreapta în serpentine în sus spre stânci. Mai jos am trecut de o săgeată firavă ce ne arată că trebuie să urmăm marcajul BV la dreapta!

Ne mai uităm o dată la platoul cabanei care de acum e în ceața dimineții și începem urcușul pe picior. Serpentină după serpentină, pas după pas... Ne întâmpină niște frumoși și vii mărăcini roz-mov colorați foarte puternic și marcajele BV finuțe de pe pietre! Sus sub stânci ne mai întrebăm o dată: mai mergem la cascadă? Apăi las-o, liniștită, am văzut-o până acum! Hai la stânga pe potecă! 

Practic de aici începe așa numita potecă a lui Tarzan. Este un parcurs interesant foarte fain printre cabluri și stânci. Cumva îmi aduce aminte de multe locuri de prin munții noștri. Până să începem să urcăm propriu-zis pe brână, vedem în fața noastră câteva punctulețe de multe culori. Așa dar, pe acolo vom ajunge și noi curând! Pas cu pas urcăm spre primul țanc, dăm de primul cablu care, acum pe timp de vară, este inutil. Iarna cu siguranță este cu totul altceva și îndrăznesc să compar locurile cu Lanțurile din Crai, "La trei pași de moarte" din Făgărași, zona hornului Mălăiești sau custurile Retezatului. La țanc trecem printr-o fereastră, urcăm la dreapta prin scurte serpentine, apoi iar la stânga și tot așa ne strecurăm printre "răutățile" muntelui. Asta îmi aduce aminte de expresia "Răutățile Gârdomanului" a lui Dinu Mititeanu:) (nu în sens negativ cum îs răutățile lumii, ci în sens pozitiv ca spectacol - superbie este un alt cuvânt ce mi-a plăcut mult la Dinu)! Aici e joacă de copil, nu ca pe crestele făgărășene! După primul rând de țancuri, turnuri, șei, ferestre cu puțină iarbă și ceva flori timide ajungem la o șa prin care mergem la dreapta. Aici este impresionantă pasiunea cu care montaniarzii sau cei de la echipele de îngrijire a Muntelui au amenajat o bucată de potecă cu pietre încastrate în ciment, cu trepte de ciment și chiar un mic scăunel de piatră pentru odihnă. Cum de aici se poate și în plus nu găsești nici o mizerie? Trebuie să redau încântarea Ilincăi (chiar dacă am fost de mai multe ori în munții bulgarilor, de fiecare dată mă încântă asta!): "CURĂȚENIE pe trasee!! Și nu numai. Potecile, atât din Kalofer cât și din Vidima spre vârful Botev, cu trecere pe la cabanele amintite, sunt foarte bine întreținute și mai ales curate, deși sunt pline de turiști, mai ales pe porțiunile ușoare, destui începători în adidași, sandale, fiecare ce poate... fără bețe, evident...îmi aduceam aminte de Bucegi văzându-i, doar că aici era curat.  Da, prin zonele mai „interesante” într-adevăr nu se încumetau chiar încălțați în orice și nici așa mulți nu erau. În fine, pasionați, așa „de ocazie” să zicem.". Cotim la dreapta și mai avem de urcat o brână cu cablu asemănătoare cu Brâna Caraimanului din Bucegi. Aici avem parte de o schimbare de peisaj. Ceața de dimineață din văi a urcat spre noi și a ascuns tot ce e sub noi. Așa că spectacolul și surprizele mai au de așteptat. Noi continuăm să urcăm pe lângă cablu și ajungem prin albul ceții într-o șa cam pe la 2000 de metri. Stăm aici până se mai ridică ceața? Să vedem și noi pe unde mergem! Bine, bine! 

Ne așezăm jos urmărind valurile mării albe de sub noi și de pe lângă noi și frigul ne face să ne mai echipăm un pic. Stăm pe poziții fiindcă e tare plăcut! Acum uitându-mă pe hartă, văd că zona se mai numește Raiskite Scali sau Scările Raiului! Nume meritat din plin! Mi se pare ciudat că în ceață două tipe ne roagă să le facem o poză. Eu fac poza că nu e bai, dar tare mă întreb ce se vede acolo în spatele lor? Cred că vroiau o poză io-la :D!

Când se mai ridică ceața, vedem că stâlpii merg în sus pe culme. Hai și noi după ei! Urcăm puțin prin ceață și o lăsăm curând în spate pe poteca ce urcă pe sub culme. Trecem pe lângă un grup de vaci ce pasc liniștite, pe dreapta vedem culmea înaltă și stâncoasă peste valea Goliama Bâzodița și în față ni se arată sus de tot stația meteo de pe vârful Botev. Deci uite unde e punctul cel mai înalt din Stara Planina!

Ajungem din urmă un grup de bulgari dintre care unul știe mai bine engleză. Ca urmare intrăm cu el în vorbă și ne spune destul de multe despre politica lor coruptă și despre biserica la fel de coruptă. Oare de ce sunt atâtea asemănări cu ce e la noi în țară? Patriarhi și mai mari ai bisericii care se plimbă cu cele mai luxoase mașini, șefi de partide care nu mai au nici o legătură cu oamenii obișnuiți... Acum îmi aduc aminte de bulgăroaica cu care ne-am întâlnit pe 24 august în Sofia (la urcarea spre Musala) și care ne povestea despre corupția care nu îi place deloc la ei. După ani petrecuți prin Rusia și Marea Britanie, hotărâse să se întoarcă în țară să încerce să schimbe ceva, măcar prin participarea la proteste! Tânărul ne mai povestește și despre fostul rege bulgar care a venit acum câțiva ani ca prim ministru, și-a recuperat multe bunuri ale familiei regale, le-a vândut și a fugit cu banii. Mă rog, e părerea lui, eu nu o pot confirma sau infirma. Doar că trebuie să îi spun că așa și-au primit înapoi bunurile și cei din familia regală românească. Doar că ei nu au trădat apoi țara și au plecat, ci au menținut averile cu scopul în care au fost folosite cât timp au fost ei izgoniți din țară (doar dacă vă gândiți la Peleș și la Săvârșin care sunt deschise publicului o parte din an). 

Fiind blog personal, îmi permit să scriu aici părerile. România și-a pierdut statutul de Regat prin "violul roșu". Nu familia regală a venit și a furat din România, ci hoții de la est! Acum familia regală (sub conducerea căreia România s-a ridicat ca un stat demn în Europa, nu sub steagul comunist!) are tot dreptul să își manifeste autoritatea la noi. Să nu uităm că principesa Margareta prin fundația pe care o conduce, încurajează arta, încurajează frumosul, să nu uităm cât de demni sunt "nemții" de Hohenzolern când toate jigodiile actuale aruncă în ei cu noroi, sp nu uităm eleganța și prestigiul unor oameni care au fost izgoniți din țara pe care au iubit-o cel  mai mult! Țara pentru care s-au întors chiar împotriva rădăcinilor familiei. Știți bine la ce mă refer, nu încurc personalitățile!

Singurul lucru pe care îl admirăm cu toții sunt adevărații oameni ai lui Dumnezeu. Bulgarul nostru ne povestește despre "sfântul" cerșetor Dobri Dobrev care a împlinit de curând 100 de ani. Bătrânul stă într-un sat la vreo 40 de kilometri de Sofia (nenea Google vă spune mai multe!), în fiecare zi vine cu ocazii în Sofia, cerșește în fața catedralei Aleksandr Nevski și donează banii bisericii. Nu fiindcă i-ar spune cineva, fiindcă așa simte :)! Fiindcă știm cu toții de el, vorbim cu un mare respeect despre un adevărat om cu credință! O colegă din grupului bulgarului nostru vine la noi cu câteva afine în căușul palmei și ni le împarte tuturor. Uite că nu e nevoie de prea multe cuvinte ca să îți arăți dragostea pentru cel de lângă tine. Fie că merge cu tine o viață alături, fie doar câteva minute! Le mulțumim și le mâncăm cu mare drag. 

Urcăm mai departe până la firul apei, îl traversăm pe partea cealaltă și facem pauză la un izvor puternic despre care ne povestise al nostru prieten. 

Eu vreau să mai admir un pic locurile și grupul de bulgari pornește mai în față. Îi vom întâlni înainte de stație pentru ultima dată (în tura asta). Continuăm prin spatele izvorului pe piciorul de munte, urmăm unele serpentine și după "burta" vârfului regrupăm la intrarea pe platou. Frumoasa și imensa stație meteo ne întâmpină cu niște mici monumente în față (10.30). 

Fiindcă e destul de rece (doar suntem la 2376 metri altitudine!) vedem câteva ceaiuri fierbinți la turiștii care stau la mesele de lemn din fața intrării. "Ceai, second floor! :)" Rugăm pe cineva să ne facă o poză de vârf "pentru posteritate" și mulțumim fotografei. Intrăm în stație, urcăm la etajul doi și ne luăm câte trei ceaiuri aromate. Ceaiul costă 50 de stotinki (jumătate de leva) și cafeaua o leva! Meteorologii sunt foarte de treabă chiar dacă nu vorbesc deloc engleză. Mă uit așa pe ușă pe furiș la ce aparate au ei pe acolo, găsim o hârtie pe care să punem ștampilele de vârf (cei care au mers în Alpi și în Dolomiți știu despre ce vorbesc!) și pe la 11.30 mulțumim, coborâm în fața stației și ne pregătim de drum. Întrebasem meteorologul de traseu și mi-a indicat mai mult prin gesturi pe unde trebuie să mergem.

Până să începem noi să coborâm, o rog pe Ilinca să vină puțin pe partea nordică a stației meteo. Poate avem șansa să vedem Dunărea. De pe partea dreaptă, nu de pe stânga cum se vede obișnuit de la noi (excepție face Dobrogea)! Vedeți voi Dunărea doar cu ochii minții fiindcă este o imensă mare de nori peste podișul și apoi lunca Dunării ;)! Se vede o variantă pe unde s-ar putea coborî pe un șir de stâlpi! Noi acum nu avem drum pe acolo. Facem stânga după stație și recunosc o piramidă de vârf asemănătoare cu cea de pe Musala. Doar că aici e mult mai mică. Că deh, și Botev e mai mic decât Musala :D! În mijlocul ei vedem borna topometrică (în caz că vă întrebați ce e în poza asta!).

Pe lângă stația mare, nouă (fiindcă noi mai devreme fusesem în stația veche) ocolim la stânga, ajungem la pasajul dintre cele două stații și de aici cotim la dreapta pe culme. Coborâm pe culme pe o potecă asemănătoare multor poteci de pe la Babele, potecă cu mult pietriș și urme de scurgeri de apă. Doar că aici coborâm destul de mult, trecem pe lângă un punct electric și ne uităm în stânga și în dreapta noastră. Marea albă se menține peste tot. În față este la fel de alb doar că senzația e alta. Parcă densitatea ceții ar fi ceva mai rară în față pe linia crestei principale care merge spre vest spre cabana Ambarița. Puțin deasupra șeii ne întâlnim cu un grup în urcare și întrebăm pe unde coborâm spre cabana/hija Pleven. Un tip din grup (cel care știe cel mai bine engleză) rămâne în spate la noi și ne explică pe unde să mergem (de fapt nu e prea complicat, e prima potecă la dreapta din șa). Mai povestim un pic cu el, ne explică unde e și refugiul Razlon Botev (nu îmi dau seama exact care e statutul lui!) și ne vedem fiecare de drum. După doar vreo 10 minute vedem în stânga șeii Razlon Botev (2057 metri). Coborâm la el și intrăm un pic la căldură. Primul lucru care mă "lovește" este imensa hartă din holul refugiului. Vreau și eu una! Văd că scrie într-un colț 8 leva și îmi tresaltă inima de bucurie. Asta înseamnă că pot să cumpăr o hartă bună de aici! O întreb și pe Ilinca dacă vrea și răspunsul ei e pozitiv. Așa că intru și cumpăr două hărți (aveți o monstră mai jos). Ies afară, ne mai uităm un pic pe hărți și ni se face dor de mers. Mai fac o ultimă poză și ne îndeplinim dorul!

Trecem de șa și începem să coborâm. Deocamdată suntem la puțin peste 2000 de metri și încă e senin. În stânga noastră se întind din creastă spre marea albă culmi una după alta. Zici că ești în Făgărași și te pregătești de scufundări :D! Din față vine un grup în adidași (unul dintre ei chiar ne salută cu câteva cuvinte în română: "Salut! Ce faci? Drum bun!") și ceva mai în spate doi montaniarzi. Se vede pe ei atitudinea montană din priviri și din echipament. Au bocanci și hainele de rigoare și rucsaci cu cadru așa cum avea tata. Rucsacul cu cadru cu care a mers pe creasta Făgărașului de câteva ori, rucsacul căruia i s-a tăiat cadrul de aluminiu ușor și a preferat să pună un cadru greu de oțel, rucsacul în care ducea mai multe bagaje și mai multă greutate decât ducem noi acum în rucsacii moderni... Din grupul mai mare, vreo doi sunt bucuroși că venim din România aici și ne îndeamnă să mergem aproape, mai ales fiindcă suntem doar doi și ceața poate să ne creeze probleme. Bune sfaturi pe care le folosim alături de tricourile portocalii vizibile de la Maraton Apuseni :D! Prin ceața cotim la stânga după un pârâu și urmăm prin ceață o lugă curbă de nivel până la creasta Murgata. Tare interesantă ar fi poteca pe aici pe senin. Sub noi par să se arunce în vale câțiva pinteni stâncoși și deasupra picioarele de munte solide stau bine înrădăcinate în munte. E fain să te simți așa mic și în siguranță în mijlocul Muntelui!

Poteca ne conduce într-o curbă la dreapta spre creasta amintită. Ajungem la un stâlp indicator unde facem o scurtă pauză de apă și ceva fructe uscate dulci. Parcă ar merita și niște mesaje de aici, dar semnalul se cam joacă cu noi ;)! Cu energia refăcută pornim la vale. Și coborâm, și coborâm... la început pe muchia golașă până la limita pădurii! Printre primii brăduți vedem că în față continuă o muchie stâncoasă și în stânga în câteva serpentine scurte ar părea să coboare o altă potecă. Verific stâncile din față și nu găsesc ceva marcaje, mă întorc și coborâm la stânga. După o zonă cu stânci poteca cotește la drepata și intră în pădure pe o curbă de nivel. Și am găsit și marcaje! Deci suntem pe drumul cel bun! Coborâm prin pădure prin ceață, trecem pe lângă niște săgeți (pe care, așa cum remarcase Ilinca, scrie doar direcția, nu și cât mai ai de mers) și ieșim într-o poiană lungă ce se tot lasă pe culme în jos. Ilinca simte niște dureri în genunchi și coboară mai încet. Oricât de greu mi-ar fi mie să merg încet, știu bine ce înseamnă să te doară genunchii la fiecare pas și o aștept mereu. Poate nu să mergem la doi-trei metri unul de altul, dar cel puțin să ne vedem reciproc. Ajungem la un platou unde sunt mai multe case, cea din dreapta aducând mai mult a cabană. merg și la cele din stânga și văd că nu e nimic deschis și ne îndreptăm spre casa din dreapta. Îmi pare rău cumva că am dezamăgit-o pe Ilinca spunându-i că aici e cabana. Nici eu nu știu cât mai avem până la ea... La ușa cabanei văd o cruce roșie mare și îmi dau seama că e un punct Salvamont (mă rog, al echivalentului bulgăresc!). Intraseră doi oameni acolo și era încă ușa deschisă. Întreb pe cel care era în ușă de hija Pleven. Îmi arată cu mâna la dreapta lui spre totemul cabanei (stânga noastră). Deci suntem chiar acolo, mai avem câteva zeci de metri :)!

Cabana Pleven! De când am tot căutat-o prin ceața asta! Intrăm pe primele scări în cabană și de fapt ajungem într-o sală de jocuri. Mă uit puțin pe niște panouri și poze de pe pereți și trecem în a doua sală unde e sala de mese. Chiar dacă e o sală mare unde te aștepți să fie fum și atmosferă mai de "oraș", totul e ca la carte. Câteva grupuri stau la mese și mănâncă, alții vorbesc la bar fără ton ridicat... Atmosferă plăcută! Ne uităm la meniu și nu înțelegem mare lucru. Întreb la bar de meniu în engleză și mi se spune să vorbesc cu o turistă care știe engleză. Ne traduce ce scrie pe tabla meniului, comandăm câte o ciorbă de fasole, cartofi prăjiți cu brânză și câte o salată și plătim la bar cu mulțumiri celor care ne-au ajutat. Tare bine e să mănânci ceva cald pe ceața și pe răcoarea asta! Fiindcă văzusem un nene ce părea salvamontist, merg la el la masă să îl întreb de drum mai departe. Nu știe engleză, cheamă o colegă căreia îi explică în bulgară și ea ne traduce. Foarte de treabă amândoi! Le mulțumim, ne strângem bagajele și printre picături de ploaie ieșim pe terasă (de fapt aici e intrarea principală în sala de mese!).

Coborâm pe terasă la stânga și lângă o căsuță facem puțin dreapta și începem coborârea prin vegetație bogată. Plouă mărunt, poteca e alunecoasă și coborâm cu grijă. Am elan la coborâre și caut să nu stau prea departe de Ilinca mai ales în zona asta unde nu e prea multă vizibilitate și sunt ceva șanse să ieși în bălării. După puțin timp facem dreapta și intrăm pe o potecă cu serpentine și balustrade de lemn. Poteca este marcată cu BV așa cum știam de pe hartă. De fapt e nou marcată fiindcă varianta inițială (pe care ne-o spusese salvamontistul) pleacă de la punctul de salvatori montani pe lângă care am trecut înainte de cabană, coboară la stânga până în valea Liavei Vidima și apoi mergem pe drum spre aval. Coborâm mereu pe un drum asemănător zonei dintre refugiul Șpirlea din Piatra Craiului și izvorul de sub refugiu (doar că de multe ori mai lung) urmăm poteca noroioasă și balustradele care ne coboară la stânga pe picior și apoi iarăși la dreapta prin pădure. Știu că am mai făcut asta de câteva ori cu Ilinca și știu că mă înțelege. Am un moment de iritare pentru că merge încet și pentru că eu nu pot ține pasul cu ea. Mă enervez puțin pe motivul ăsta și pe de altă parte înțeleg bine că nu poate merge mai repede acum. Știu că nu are nici un rost să încep să mă răstesc la ea când de fapt toată agitația e în mine. Știu că dacă aș vorbi pe un ton mai aspru, nu fac altceva decât rău și nu îmi doresc asta. Cu ce drept să se chinuie ea mental mai mult decât o dor fizic picioarele? Mai bine merg un pic mai la distanță, mă calmez și coborâm fiecare în ritmul personal. Știu că de fapt așa va ieși cel mai bine. Într-o serpentină o las să meargă înainte puțin, o ajung din urmă și vorbim puțin despre momentul de față. Îi spun ceva din gândurile mele (adică cele de mai sus) și o asigur (de fapt și pe mine!) că a trecut momentul greu din mintea mea. Mai coborâm vreo două serpentine și ajungem la drum. E tot ceață și umezeală puternică. În dreapta văd niște panouri descriptive probabil pe varianta cealaltă a traseului și noi continuăm la stânga.

Coborâm în câteva serpentine mai abrupte și apoi drumul forestier se lungește cât îi valea de întinsă. Și noi după el! Mergem, mergem. mergem cu norii grei în spate și peste vreo trei kilometri ajungem la panoul care marchează ieșirea din rezervația naturală Severen Djendem. Îi spun Ilincăi că vreau o mică pauză să scap de bocanci (adică mai bine zis să îi schimb cu sandale fiindcă nu mai rezist să merg cu bocancii care îmi "taie" pielea tălpilor prin talonetele noi și șosetele groase) și dacă tot ne-am oprit, mâncăm și câțiva biscuiți și câte un măr. Și mai departe la drum! Umezeala e atât de mare încât curând ne prinde ploaia. La primii picuri Ilinca își strânge bine geaca de ploaie și eu nu vreau să mai pun ceva pe mine fiindcă o să mor de cald. Cum am o pelerină-foaie de ploaie, o pun pe mine și pornim la drum! În câteva minute începe potopul. Toarnă cu găleata pe noi și ne-a dispărut orice chef de vorbă. Nici ploaia nu ne mai lasă să ținem capul sus! Parcă cerul s-a năpustit pe noi și ne obligă să mergem concentrați la drum. 

Trece pe lângă noi o mașină și vedem că a doua oprește fără să le facem nici un semn. Ei ne îndeamnă să urcăm în mașină. Punem bețele în spate (și pelerina udă pe care o scosesem repede de pe mine să nu le ud oamenilor totul în mașină!). Povestim de toate, despre România, despre munți, despre pasiunea noastră de a bălăuri peste tot și în final despre cazare (de fapt ne întreabă tipa unde vom sta!). Ei ne-ar duce până în Aprilți, dar nu știu unde am putea sta acolo. Îi spunem să ne lase în centrul Vidimei unde e stația de autobuz și vedem noi ce facem. Ce oameni cumsecade... Ar trebui să găsim unde să stăm dacă nu avem autobuz chiar spre Trojan. Vedem că avem autobuz doar mâine dimineață destul de târziu și întrebăm de un hotel ceva. Chiar nu contează cât ne costă, doar să avem un loc cald! Fiindcă pe ploaia asta altceva nu mai trebuie! Un tânăr ne spune din mașină că e chiar hotelul Vidima vis-a-vis, doar că e cam scump! Mergem acolo și vedem că nu e chiar așa de scumpă cazarea chiar în cameră de două persoane. Ne uităm unul la altul ca și cum ne-am întreba "Mai căutăm sau stăm aici?" "Stăm!" 

Dăm buletinele și completăm formularul de cazare, mergem în cameră ne schimbăm cu haine (relativ) uscate și la masă. Distracție mare aici! Meniul e doar în slavă și râdem de nu se poate citind denumirile de pe acolo (Jec Deniels, Stalinscaia sau alte denumiri scrise exact așa cum se aude!). Reușim să ne comandăm de mâncare la tanti care știa doar bulgară. Venise și fata ei mai târziu și ne-a mai deslușit în engleză. Reușim să luăm tot ce vrem și acum distracția. Abia dibuim cum să cerem pâine (greu e să deslușim cum se spune la felie), primim niște condimente specifice care îmi încântă gusturile (picanterii bulgărești) și avem o problemă :)! Cum tanti nu se descurcă deloc în engleză, nu știm cum să îi spunem că a uitat să ne aducă șervețele și încă un set de tacâmuri. Spoon, napkins, cuvinte total necunoscute chiar și pentru fata ei! Când își dau seama în sfârșit de gafă (mama și fata), nu știu cum să facă să ne mulțumească. Văd că amândouă se rușinează și caută să își repare vina. No problem! Ne simțim așa de bine încât râdem cu poftă și trecem foarte ușor peste moment (sper că și ele :D!). Ne săturăm de tot ce am mâncat și vrem să ne treacă pe nota de plată și cazarea. Până să le spunem de asta, făcuseră ele socoteala: 40 de leva în total! Foarte fain și normal să le mai lăsăm câteva leva în plus. Cu scuzele și zâmbetele de rigoare că a trebuit să dăm monezi drept bacșiș. Ne simțim așa de bine! Mergem în cameră și după un duș cald care să alunge răceala posibilă, ne băgăm la somn.

Ziua 3 - duminică 17.08.2014

Duminică ne trezim pe la 7.00 după o odihnă foarte lungă și bună (cei aproape 1900 de metri de coborâre din ziua precedentă ne obosiseră destul de mult). Așa de frumos mi se pare dimineața că ies pe balcon și admir munții din care am coborât aseară. Vorba vine admirat că sus e o mare ceață albă! Strângem bagajele și nu avem cum să mâncăm de dimineață la restaurant. Încă nu au deschis restaurantul și nu e nimeni pe acolo. Nu știm nici unde să lăsăm cheia și până la urmă o lăsăm la intrarea în restaurant. Dăm să ieșim pe poarta principală pe care intrasem și e închisă. Noroc cu o tanti care ne arată pe unde să ieșim prin spatele hotelului. Iată-ne așadar în afara hotelului gata de drum. Dar ne e ceva foame! Cum nu avem bus acum, găsim niște croissante la un chioșc lângă stația de bus, ne luăm câte unul și pornim la drum (8.10). Drum care merge spre Zla Reka, un sat al comunei Aprilți ca și Vidima. Croissantele de dimineață și munții din spate parcă ne arată că ieșim din sălbăticie și intrăm în civilizație. Cu toate astea încă mă simt acasă într-un mediu simplu și natural! Parcă mai avem mult până la lume!

După vreun kilometru de mers alene ne ia un nene cu mașina. Pare un pic mai șmecher fiindcă are scaune din piele și o mașină puternică. Și muzica pare ceva popular sau înclinat spre manelele noastre. Fiind în bulgară, muzica ne pare ok. În realitate tipul este foarte de treabă, se bucură de prezența și de convingerile noastre (cât poți vorbi în 15-20 de minute!) și ne duce până în centrul orașului Aprilți unde știe că trebuie să ne vină busul. Centrul e foarte simpatic, e un părculeț cu multe flori și o piață întinsă ad-hoc (sau o fi piața normală de duminică!). Fiindcă avem vreo oră până la bus, inspectăm piața și alegem câte un porumb fiert pe care plătim 1 leva/porumb. Nenea de la care luăm are un cazan imens în care ține porumbii calzi. Și la noi găsești astfel de cazane, dar mult mai mici. În timp ce mâncăm pe un gărduleț de piatră, observ forfota de duminică și chiar îmi place atmosfera tare liniștită dintr-un târg de comună de țară. 

La ora stabilită mergem în stația de bus și urcăm în el. Nu mai apucăm să vizităm comuna care pare destul de interesantă după ce panouri vedem pe acolo. Au chiar muzeu de istorie! Pentru doar 4 leva ajungem în Trojan pe un drum care pare rupt din poveste. Strada merge printre dealuri și chiar așa în viteză, simt cât de frumos și liniștit trebuie să trăiescă oamenii pe aici. Le-o fi greu cu munca (așa cum îi și la noi în locurile mai îndepărtate de oraș), dar împlinirea naturii e mai bună decât banii! Pe drum m-a impresioant șoferul care nu a vrut să ia bani unei femei sărace care a mers câțiva kilometri cu autobuzul. Mă bucur să-mi fie cunoscută senzația de pe la noi! Drumul ajunge într-un drum mai mare pe care cotim la dreapta (la stânga în patru kilometri este mânăstirea Trojan). 

Ajungem în autogară și întrebăm de autobuze sau trenuri spre Lovech. Avem un autobuz ceva mai târziu și mergem în gară. Aici stăm ceva vreme (spre "prostia" și credulitatea noastră). Văzusem că sunt niște trenuri care merg spre Lovech. Doar că din lipsa noastră de cunoștințe de bulgară, nu am înțeles care sunt anulate și care nu. Mai citesc pe panourile din gară despre istoria liniei Lovech-Trojan și admirăm mica locomotivă care udă liniile și iarba dintre ele (în special liniile ca să nu se dilate de la căldură). Bine că treaba asta e fix ca la noi: e înnorat afară și nu au cum să se încingă liniile, dar angajații companiei sunt sârguincioși și-și fac treaba! Mi-a mai plăcut faptul că toaleta publică nu e deschisă mereu și trebuie să iei cheia de la șeful de gară. Fiindcă avem ceva timp pâna la următorul tren, ieșim un pic la plimbare prin oraș. 

Pe hartă mă orientasem cam pe unde ajungem spre piața centrală, ieșim prin spatele gării pe primul pod și apoi dreapta prin zona pietonală. Curând pe dreapta găsim un muzeu de etnografie cu preț cam mare pentru noi, mai mergem puțin pe aleea lată și dăm de o pizzerie. Ce-ar fi dacă? Ne așezăm la masă și comandăm niște paste (cu fructe de mare, lux pentru mine și ceva napolitane vegetariene pentru Ilinca) și o bere. Cum ni se face un pic răcoare și nu ne place că în spatele nostru fumează cineva (e liber la fumat, nu putem spune nimic, doar că noi alegem unde să stăm sănătos!), intrăm înăuntru unde chelnerul ne aranjează rapid o masă pentru noi. Băiatul e foarte de treabă și în timp ce mâncam pastele vine cu o surpriză. "Pancakes, gift for you!" La așa ceva nu ne așteptam nici unul din noi. Băiaul o fi crezut că suntem împreună (cuplu) și vrem să ne simțim bine sau pur și simplu comandase cineva, nu a mai vrut și au rămas cu ele pregătite. Cert e că erau și calde! Bucuroși de surpriză, mâncăm totul cu plăcere, plătim (cu un mic comision pentru amabilitate) și ieșim din restaurant în ideea de a merge la gară sau la autogară. Pe primul pod facem la stânga și înainte să trecem apa, vizităm pe stânga o expoziție gratuită a muzeului de etnografie. Oale, ulcele, instrumente de vinificație, poze cu tot felul de tradiții... Toate sub niște acoperișuri care ne feresc de ploaie! Foarte faină surpriza oferită de muzeu (și de noi fiindcă am avut inspirația de a merge pe aici).

La gară niște țigani bulgari ne spun că nu mai avem tren spre Lovech decât seara (între timp apăruse un anunț la ghișeu că nu mai circulă trenul) și nu avem altă șansă decât bus. Mergem la autogară și găsim un microbuz care în vreo oră pleacă spre Lovech. E de la o firmă particulară, dar chiar nu ne interesează. Important e să ajungem acolo! Plătim biletul în bus (3 leva, 35 de kilometri) și iată-ne în Lovech. Cum avem vreo trei ore pnă la microbuzul spre Levski, îmi propun să-i arăt Ilincăi partea interesantă din oraș. Adică Varoșa, orașul vechi prin care se poate urca la cetate. Mai fusesem în Lovech într-o tură turistică în mai 2013. La linkul dat puteți citi și mai multe informații despre oraș. Deocamdată ne e foame și vedem că de la autogară (care este lângă gară, lucru pe care îl remarcăm și ne gândim la orașele românești cu autogară și gară apropiate) în 900 de metri la stânga găsim un Lidl. Hai acolo să luăm ceva de mâncare și apoi pergem la plimbare. După cumpărături coborâm pe străduțe spre centru și apoi prin podul lui Kolio Ficeto intrăm în Varoșa. Pe străduțele foarte pitorești urcăm până la biserica Uspenie Borodichno. E foarte frumoasă și nu apucasem să o văd anul trecut! Intrăm lăsând bagajele afară, o admirăm prin interior și apoi prin exterior și la ieșire ne dăm seama că nu mai avem prea mult timp la dispoziție până la busul următor. Așa că ne îndreptăm spre autogară. Coborâm pe alte străduțe prin Varoșa, trecem Osamul în partea modernă a orașului și găsim o stradă în serpentine pe sub un zid înalt pe sub care urcăm între blocuri. Ajungem la o stradă închisă și ne găsim drumul (cred că mai mult intuitiv până la o intersecție mare cu părculeț în mijloc). Întrebăm un bulgar care ne ghidează pe străzi și în 10 minute ajungem la autogară. În timp util pentru autobuzul următor!

Cu 5 leva mergem cei 42 de kilometri până în Levski pe un drum ce pare destul de monoton prin podișul bulgar. Noroc cu culorile de apus care ne încântă pe partea stângă a drumului! Vedem când intrăm în Levski și aproape că nu recunoaștem când ajungem în autogară. E un loc sec cu câteva peroane și atât! E un pic de ploaie care ne strică buna dispoziție și mergem la gara care este cu câteva zeci de metri mai în față. Parcă am sta în gară, parcă n-am sta! Poate să fie mirosul continuu de toaletă, poate să fie oamenii apăsători, poate să fie presiunea atmosferică... Abia așteptăm să vină un tren întârziat (20.30) care ne duce spre Ruse (0.00). Singurul lucru care mi-a plăcut în gara asta este amabilitatea angajaților BDJ de a ne lăsa să mergem la toaleta angajaților fiindcă cea publică era închisă!

Ruse, ce aproape suntem de casă... Și totuși ce departe pare după impozanta gară! De la linii mergem în sala de așteptare, un imens "templu" cu coloane lungite pe două nivele înalte. Am vrea să ne luăm bilete la tren direct până la București ca să scăpăm de orice trambalare cu biletele. Doar că și aici (ca în orice gară), nu se pot lua bilete la tren internațional de la orice casă, ci doar de la casa internațională care acum este închisă. E și normal la ora asta! Ca să vă dați seama cât de mare este gara, din sala de așteptare nu am auzit când a venit trenul de la Sofia (00.45)! Cum știam că pleacă la 2.30 spre București și mai departe spre Moscova, nu ne grăbim deși tare parcă vrem să ajungem în țară! Ilinca e obosită și nu mai are chef de ieșit din gară, rămâne în gară și eu ies măcar să văd o hartă și dacă e vreun obiectiv apropiat. Pe o hartă de la intrarea în gară văd ceva obiective turistice care sunt cam departe. Și nici nu mă simt eu bine să plec mai departe și să o las pe Ilinca singură în gară. Mai ales că la un moment dat un bulgar ne spune să fim atenți la portofele și la bagaje fiindcă umblă oameni "interesanți" prin gară ;)! Interesantă (și regină în felul ei) e o pisică ce-și etalează blana și mișcările gingașe peste tot prin sala de așteptare! Așa că doar mă rotesc puțin prin piața din fața gării și pe partea cealalată a gării spre oraș printr-o zonă verde (a se citi arbuști țepoși!) admirând mega-construcția gării Ruse și revin în sala de așteptare. 

Cam pe la ora 2.00 mergem la linia 3 de unde ne pleacă trenul. Controlorul plictisit stătea pe bancă și vorbea la stație. Mai devreme îmi spusese în română că trenul merge la București. În tren plătim doar până la Giurgiu Nord 5 leva (adică doar ne trec Dunărea/granița) și urcăm la vagonul de clasa a doua (primul vagon). După Giurgiu urcă nașii noștri și le spunem toată faza cu biletele. Mama lor de transportatori! Știu că nu au controlorii nici o vină, ei doar își îndeplinesc un rol aici. De la Giurgiu la București ne taie bilete la trenul internațional cu care mergem. 36 de lei de persoană! Până la urmă nu mai contează cât costă atâta timp cât avem bani. Că altfel... La București ajungem la 6.10 cam când se luminează. E o senzație foarte stranie! Parcă mă simt bine în București și parcă mai bine era pe munte și în călătorie. Oricât de scurtă ar fi ea! Abia aștept/ăm călătoria următoare!

Așa uitându-mă acum în urmă în amintirile acestor trei zile, pot spune că ambiția și hotărârea ne-a făcut să nu dăm înapoi cu toate "fițele" locului, că am cunoscut oameni și locuri care să ne placă și mai mult țara asta (de fiecare dată când ajung, îndrăgesc și mai mult balcanica Bulgarie), că ne-am simțit amândoi excelent și că în mod sigur vom reveni pe aici (de ce nu chiar într-o vacanță pe ruta europeană de parcurgere a crestelor Starei Planina în întregime!).