Pe margini de Prahova 6-7.09.2014

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Traseu: sâmbătă Posada-Secăria, duminică Bușteni-refugiul Coștila

În 6-7 septembrie nu am chef să urc prea sus și Ilinca ar vrea ceva usor prin București sau pe aproape. E ultimul ei week-end în București și ar vrea să (re)vadă locuri dragi (ei sau mie!). Îi "sclipesc" ochii când îi spun de o poiană dragă de lângă Posada și de refugiul Coștila. Refugiul atât de cunoscut din cântece (pentru ea) și din amintiri (mai puține pentru mine sau mai multe pentru alpiniștii care de generații tot vin aici în inima alpină a Bucegilor!). La un concert vineri seara stabilim variantele de drum și mai pe seară ne hotărâm la două zile de plimbări. Nu se cuvine să stăm acasă în vreuna din astea două zile ;)!

Ziua 1 - sâmbătă 6.09.2014

La 6.23 plecăm cu regio obișnuit până la Posada. Îi povestisem Ilincăi de o poiană la care se ajunge destul de repede și mă gândeam ca de aici să găsim vreun drum spre Valea Largă. E vorba de poiana lungă prin care urca demult marcajul CR spre casa de adăpost Florei (vedeți mai jos ce a rămas din acel adăpost - "Nici nu știu dacă e casa mică în care am fost/I-ar de-ar fi să pot ști, n-ar avea, n-ar avea nici un rost"!). De la halta Posada urcăm la DN1 și prin muzeul cinegetic intrăm în drumul forestier de pe valea Florei. Teoretic nu se poate trece prin curtea muzeului fiindcă de obicei poarta din spate e închisă, dar cu o vorbă bună la paznic și garanția că e deschis sus, trecem cu încredere prin curte. N-ar fi fost bai de nu puteam, avem o variantă oficială pe valea Florei! 

Urcăm puțin deasupra curții muzeului și pe marcajul CR facem stânga spre poiana căutată. Urcăm puțin până la Podul lui Șerban și ne întâlnim cu tanti Virginica din Ploiești cu Ion și cu Ioana Marica, o câmpineancă foarte de treabă. Din povești în povești descoperim că avem prieteni comuni (foarte dragi)! Tanti Virginica (veterană în zonă) îmi spune traseul lor și îl adaptează ca să mergem și prin poiana în care vroiam să ajungem noi. Pe drum ne dăm la o parte să treacă un băiat care urca cu căruța cu un cal după lemne (de reținut că panta e mare pentru cal și face pauze destul de dese!).

Ca și în alte dăți, tanti Virginica mă fascinează. Nu prin faptul că merge și vorbește mult și repede, ci prin faptul că are 75 de ani (!) și îmi face o mărturisire: "Dacă nu aș merge în fiecare săptămână pe munte, aș paraliza!" Îmi dau seama că glumește doar parțial. De fapt așa glumesc și eu și sper (ca și Ilinca sau ca alți iubitori de munte) să ajung cel puțin la vârsta ei mergând pe munte. Urcăm cu grijă ajutându-ne unul pe altul unde e nevoie și ajungem la poiana lungă. Parcă am sta un pic aici să mâncăm niște alune din copac și "ghida" noastră nu ne lasă prea mult. "Hai, hai, Cezare, că mai avem de mers!" Mai poți spune ceva? Mergem după ea și ceva mai sus ne oprim la o pauză de masă și de povești. Locul e așa de frumos că ne ține aproape trei sferturi de oră până să ne urnim mai departe. 

Doar ce urcăm câteva zeci de metri și ajungem în piciorul Florei cunoscut mie dintr-o plimbare recentă. Deci de aici venea drumul cela ce mă întrebam eu data trecută... Urcăm, urcăm pe picior pe drumul de exploatare, Ion tot găsește câte o ciupercă sau alta și ne arată care îi bună și care nu, Ioana ne mai poveștește despre medicina alternativă pe care o practică cu mare drag și ajungem în șaua de sub Doamnele. Aici tanti Virginica ne arată unde a fost casa de adăpost Florei. Ziceți și voi de se mai recunoaște ceva!

Cum noi ne-am îndeplinit planul pe ziua de azi, mă las pe mâna lui tanti Virginica. Știe pe aici drumurile! Din șa facem dreapta pe curbă de nivel pe sub vârful Doamnele. Care de care cu povești una-alta... Poteca noastră se face un drum de căruță și sub noi în dreapta e o stână. Câinii de aici năvălesc spre noi și cu ocazia asta Ion își verifică aparatul cu ultra sunete. Nu îi oprește din lătrat, dar îi ține la distanță de 4-5 metri! Tare îi bun să scapi de colții lor!

Urmăm drumul pe curbă de nivel, trecem pe lângă niște vaci care pasc tare liniștite și ajungem la un izvor bogat de sub vârful Doamnele. Tanti Virginica știa de izvorul ăsta și urcăm puțin la el să luăm apă. Cu ocazia asta intrăm în vorbă și cu băiatul care e cu oile pe aici. Fiindcă ne temeam de câini de mai devreme! Așteptăm aici să treacă prin fața noastră o turmă cu vreo 6-7 dulăi și abia apoi pornim la vale.

Ajungem la primele case și suntem în locuri cunoscute. Izvorul de la primul gard, verdele de după garduri cu căpițele ce așteaptă să fie îmbrăcate, plimbarea agale pe uliță și oamenii dragi sunt ingrediente perfecte pentru o sâmbătă specială. Mai opresc la câte o poză, mai la câte un alun să căutăm alune în copac, mai găsim ceva coarne sau cătină. 

Deasupra casei lui tanti Cornelia (Secăria) cotim la dreapta și mergem pe culme prin poieni pe lângă tufele de cătină. Ioana merge mai în față la Ion și la Virginica, Ilinca încă mai stă cu mine și când mă apuc să rup crengi pline de cătină de prin tufe, o ia și ea încet mai în față. Disperatul după sănătate, a dat de cătină și vrea să o ia cu totul! Iau câteva crengi și le trag după mine, mai găsesc un arbust uscat pe stânga de mai iau câteva crăci și Ilinca mă ajută să le leg pe spatele rucsacului! Mă înțeapă un pic prin pantaloni la spate, dar știu că sănătatea merită sacrificii (așa m-au învățat ai mei!) și nu mă plâng prea mult. Doar că trebuie să merg puțin mai încet să nu mă ating cu crăcile :D!

Ne regupăm în culmea piciorului Florei. De aici avem destul de coborât pe picior și praful de mers funcționează. Drumul ne conduce pe la liziera pădurii și nu facem nici stânga, nici dreapta până la primele garduri. Aici ulița cotește puțin la stânga și o urmăm sârguincioși. La un moment dat un corn ne oprește câteva minute la dreapta și proprietara e de acord să luăm și noi câteva fructe. Că-s atâtea de nu fac nimic cu fructele! Încep să adun în pungă, coborâm până la prima intersecție și facem la stânga. Ioana o luase mai în față și ne așteaptă la fiecare intersecție. Printr-o fâneață în pantă salutăm niște localnici și ne mai oprim minute bune la cornul din imagine. Sunt așa de coapte că repede adunăm aproape două kilograme într-o pungă mare.

Sătenii ne dau indicații cum să folosim coarnele. Ei nu concep că se pot folosi și altfel decât la țuică și ne dau rețete care mai de care! Cu mulțumiri mai coborâm un pic, admirâm la un alt corn un cățel și o pisică simpatică ce se joacă împreună și coborâm la o uliță ce iese în DN. 

Virginica și Ion nu se grăbesc să meargă la tren, noi da! Așa că le mulțumim pentru tură, ei rămân la masă și noi coborâm la DN1 și apoi la stânga vreun kilometru și jumătate spre gară. Ioana rămâne la ocazie spre Câmpina și noi luăm primul tren spre Bușteni. Vorbisem cu Dan Vasilescu ceva mai devreme să stăm la Căminul Alpin.

În Bușteni vreau să îmi mai iau câte ceva de la supermarketul din colțul străzii Valea Albă. Ia supermarketul de unde nu-i! Aici s-a deschis restaurantul Anduțu și ne oprim la masă. Cu stomacul satisfăcut urcăm la Cămin, mai stăm la povești cu colegii de acolo și pe la 21.30 ne apucăm de treabă. Eu aș fi curățat cătina singur și cu siguranță mi-ar fi luat ceva mai mult. Așa în doi (se oferă Ilinca să mă ajute chiar dacă înțeapă rău toții țepii cătinei! ) în vreo 3 ore curățăm cătina de pe toate crăcile (să fie mai mult de un kilogram și jumătate). Mulțumesc, Ilinca, pentru ajutor! Nah, cine are la iarnă vitamina C naturală :D? Terminăm toate crăcile, curățăm terenul de joacă și la somn!

Ziua 2 - duminică 7.09.2014

Dimineață ne mișcăm încet fiindcă avem un plan foarte lejer. Colegii par să ne întrebe: Auziți, voi până la urmă mai mergeți pe undeva :D? Pe la 10.00 strângem micile bagaje și peste vreo 20 de minute pornim în sus spre refugiul Coștila. Cum drumul mi-i tare cunoscut din multe plimbări, nu fac prea mari eforturi de orientare. Dacă și noaptea și pe zăpadă mare am urcat pe aici! La ieșirea din poteca marcată așteptăm să treacă un grup mai mare în adidași fiindcă nu se cuvine să vadă intrările în potecile nemarcate, mai sus ne oprim la copacul cu iască multă de la una din intrările spre valea Albă și îi arăt buturugile care au frumoase căciuli de nea iarna, lăsăm în stânga un grup de la Floare de Colț care urcă pe Albă, ne oprim pentru reculegere la Peretele Uriașilor și îi mai povestesc ce mai știu și eu în memoria celor ce au acolo plăci comemorative, urcăm pe câteva serpentine la izvor și îmi place amenajarea băncii cu schiuri vechi (cu drag mă uit la diferite modele) și ajungem în poiana de unde se vede frumosul perete al Policandrului/Vulturilor (cred că mă repet pe aici dacă spun de ce are două denumiri: Policandrului nu suna bine pentru comuniști!). Din poiana asta pleacă una din potecile care urcă spre Brâna Aeriană și creasta Văii Albe. Pentru că știu bine poteca de acum încolo, îi spun Ilincăi să meargă în față și o las pe ea să descopere mai departe poteca spre "bătrânul refugiu". Am simțit de multe ori bucuria descoperirii locurilor și știu ce sentiment plăcut ai când ajungi prima dată într-un loc "de legendă"! Ieșim în firul Văii Coștilei, urcăm puțin pe ea și facem dreapta spre refugiu pe vechi marcaje BA.

Iată-ne la refugiu! Deși am mai fost de multe ori aici, parcă simt de fiecare dată aceeași emoție ca atunci când tata m-a adus la câteva zeci de metri de firul văii Albe. A considerat că pentru un copil de câțiva ani nu e sigură o coborâre în firicelul dinaintea văii Coștilei și mi-a lăsat mie pentru mai târziu plăcerea de a vedea refugiul. Îmi aduc aminte cum îi străluceau ochii când îi povesteam de fiecare dată când ajungeam la refugiu. Amintiri frumoase trebuie să fi avut!

Mă fac comod, dau mesaje celor dragi (inclusiv colegilor Alex Prigoana și Alin Brădeanu care sunt la cățărat în Peretele Văii Albe - ne lăsaseră sacii de dormit desfăcuți ca dovadă că sunt prin zonă!), mâncăm ceva de prânz, admirăm toată valea Prahovei de la limita dintre stâncă și pădure. Înainte de a coborî vreau să urc un pic cu Ilinca pe firul văii să îi arăt pe unde se intră spre valea Gălbinele. De jos pare un urcuș serios până în creastă și știu că de fapt e o joacă de copil. La întoarcere spre refugiu mă opresc câteva clipe și citesc placa pusă în memoria lui Liviu Cârligel (liviucyly de pe www.carpați.org). Știu că vorbisem de câteva ori cu el și nu am apucat să mergem în vreo tură fiindcă în 2008 Muntele l-a ales pentru el. Mai jos mai este o veche cruce greu observabilă prin iarba înaltă. Revenim la refugiul metalic și puțin după ora 13.00 pornim la vale.

Trecem firul văii Coștilei și mă gândesc dacă cumva în vreo tură voi merge pe partea de jos a văii (de sub refugiu). De studiat!

Până la poiana de sub Peretele Policandrului găsim alte variante de poteci și mă bucur de toate locurile pe care le revăd. De aici coborâm pe la izvor, pe la Peretele Uriașilor, în poteca marcată cu TR și ajungem într-o oră și jumătate la Căminul Alpin! 

Ca să variem puțin, coborâm pe strada Valea Albă pe TR, ajungem la DN și la gară la timp pentru trenul de 15.30 (regio) spre București. În Sinaia admirăm Orient Express-ul. Nu știam dacă merge dinspre București spre Brașov sau invers (mai bine zis de la Istanbul spre Veneția sau invers). Recunosc că nu m-am uitat unde e locomotiva, așa de încântat sunt mereu de vagoanele elegante! Căutând pe net mai apoi, am aflat că plecase din București azi dimineață și făcea o pauză în Sinaia. 

Cu amintiri plăcute din aste două zile, ajungem acasă cu bucuria unui sfârșit de săptămână reușit!