Ora 4.45! În cabană e o liniște totală! Somnul încă e la el acasă în fiecare sac de dormit! Ora 5.00! Toată cabana se trezește instant! Parcă ar fi dat cineva alarma că altel nu s-ar fi trezit toți fix la aceeași oră! Nu a sunat nimic puternic. Doar niște alarme timide din sacii de dormit! Și, culmea, toți am gândit la fel. Dacă micul dejun este la 5.30, o jumătate de oră e suficientă pentru echipare. Mai ales că de seara majoritatea bagajelor sunt pregătite pentru asalt (nu "Asaltul Carpaților" prin care s-au marcat foarte multe poteci la noi începând cu 1974 )! Când aruncăm prima geană pe fereastră, e o lumină superbă afară lângă noi și în depărtări. Uite cum se văd Dolomiții!
Ies cu rucsacul pe hol, mă echipez și cobor în sala de mese (lângă sala de mese lăsăm bagajele care nu ne folosesc spre vârf). Cristi și Alexandra hotărâseră să ia doar un rucsac și în cel rămas punem ceea ce nu avem nevoie în următoarele ore. Spre vârf vedem că o echipă a și plecat. Și abia ce s-a luminat! Nu au mai stat să mai mănânce micul dejun de la cabană și sunt deja aproape de serpentinele primului ghețar (adică pe panta ușoară dinainte de "bahnhof"). Îi urmărim cu privirea cum încep să urce pe culoarul de zăpadă și gheață cu înclinație de circa 40 de grade. Harnici oameni! Coborâm la masă și primim de la recepție o farfurie cu un ceai de fructe fierbinte și 2-3 felii de pâine intermediară. Pe masă este un coș mare cu mini-pateuri, gem, ciocolată și miere (pålegg cum zic norvegienii adică tot ce se poate întinde!). Știu bine din atâtea zeci de ture că masa de dimineață este esențială și mănânc cu poftă feliile de pâine cu tot ce se poate (nu ca haplea că îți vine rău, în limita decenței!). Cu tot ce mâncam (noi 6 români și cehii!) coșul rămâne pe jumătate plin. În schimb se umple coșul de gunoi de pe masă!
Cred că de la altitudine parcă totul merge cu încetinitorul! Nu știu cum reușesc alte echipe să-și pună pe ei toate necesare așa repede că nouă ne ia mai mult. Incredibil, mi-a trecut durerea de cap complet! Cred că a fost nevoie să stau câteva ore la altitudine și să mănânc dulciuri de dimineață. Îmi pun hamul, colțarii și căștile pe mine și aștept să fim cu toții gata. Chiar mă verific și cu parazăpezile. Obsevasem de aseară că am pantalonii tăiați puțin pe partea interioară a piciorului de la parazăpezi. Îi rugasem pe Alexandra și pe Cristi ca dimineață să mă verifice dacă mi-am pus bine parazăpezile să nu am probleme cu agățatul pantalonilor. Pornim în două echipe de câte trei (noi trei pe o coardă și cei doi Adi și Andu pe a doua coardă) din fața cabanei (7.15). Avem toate nodurile făcute și verificate (fiecare pe ale celorlalți). Nu suntem nici prima, nici ultima echipă, După noi (cei șase români) mai sunt încă două echipe, una de trei, alta de patru. Cum o fi de aici încolo? Chiar dacă starea generală nu e excelentă, urcăm în aceeași formulă. Știu că se resimte altitudinea la toți și mai puternic văd asta la Alexandra. Nu îmi spune ceva anume, dar din pauzele dese (cu număratul pașilor în gând) deduc că este ceva la mijloc. Bine că și eu respir destul de greu și mă ocup mai mult de reglarea respirației mele. În pauzele corzii, mai scot aparatul și mai fac câte o poză. Nu prea multe fiindcă vin din urmă echipe și Alexandra pornește încet în față (OK ca ritm)!
Muntele s-a albit deodată. Ceața pune stăpânire pe el. Cum în față nu se vede mare lucru, facem câteva poze în spate spre ghețarul Kleinklocknerkees. Admirăm doar marile crevase ascunse din partea de jos a ghețarului. Muntele ne impune să nu vorbim prea mult și doar să mergem. Urcăm două serpentine care de la cabană păreau incredibil de înclinate (de fapt e pantă de 30-35 de grade tăiată de serpentine!) și ajungem la "micul dejun" sau "bahnhof" (stația de tren). Pentru o scurtă perioadă avem o pantă mult mai mică decât până acum. Și schimbăm direcția de mers spre stânga spre marele culoar!
Acum începe distracția cu panta care tot crește. Urcăm iarăși câteva serpentine care ne duc la baza culoarului. Fiindcă tot facem pauze (de înțeles pentru plămânii care cer oxigen mult și mereu!) ne mai uităm în spate. E o senzație foarte faină să vezi șirul de furnicuțe care tot urcă. Am mai trăit sentimentul ăsta de multe ori prin munții de acasă, dar niciodată atât de sus! Suntem cam pe la 3600 de metri.
Culoarul e format din partea cea mai înaltă a ghețarului Kleinglocknerkees și nu mai pare așa de înspăimântător de înclinat cum părea de la cabană. Suntem pe partea dreaptă a pantei (în sensul urcării) și pe o brână ajungem la marginea culoarului. Panta este undeva pe la 35-40 de grade. Intrarea propriu-zisă în culoar se face prin escaladarea unui perete de zăpadă semi-înghețată aflată după un bolovan mare ieșit din stâncă. Curba e atât de strânsă că abia pot să văd când Cristi (primul din fața mea) urcă panta de circa 70 de grade cu trepte săpate și apoi cotește pe brână la stânga. Ajung și eu la pantă și îi spun lui Cristi: "Ține coarda strânsă și eliberează doar când spun eu". Deloc nu-mi place expunerea! Pun un genunchi pe gheață și trec de pasaj. Pentru o secundă mă uit înapoi și gândesc că pe aici trebuie să coborâm. Am așa o mică strângere de inimă! Prea se duce panta ghețarului în jos spre panta dintre cabană și bahnhof! Avem noroc că pe culoar poteca nu urcă direct, ci în serpentine. Mergem spre stânga până la prima serpentină și întoarcem spre dreapta. Mai avem de trecut un pasaj un pic mai expus (decât e în general pe culoar) și după aceea avem încă trei serpentine care ne duc într-o mică șa aflată la 3700 de metri pe creasta pietroasă a lui Kleinglockner. Pe aceste serpentine întâlnim primii "victorioși". Coboară de pe vârf, merg concentrați și ne depășesc pe partea de deasupra noastră. Ei știu foarte bine că trebuie mare atenție la fiecare pasaj, oricât de neînsemnat ar părea!
Aici sunt lăsate bețe și pioleți. Oare chiar nu mai este nevoie mai sus (noi le vom lua cu noi)? În șa scurtăm coarda dintre noi și rămânem doar cu 4-5 metri în loc de 10. Creasta mi se pare tare tricky de aici încolo. Merg eu de mult pe munte, dar lucrul care îmi place cel mai puțin sunt traseele de mixt, gheață/zăpadă și stâncă! Nici cu bocancii nu poți merge că e gheață, nici cu colțarii nu mergi bine că te lovești de piatră și auzi scârțâituri și poți vedea chiar scântei. Cumva începe să-mi fie teamă de zonele astea. Știu că alpiniștii vor râde de mine când citesc astea, dar ăsta sunt eu. Prefer sau piatră sau zăpadă/gheață. Și dacă e panta de gheață prea mare, am ceva temeri datorită sechelelor de la un accident de acum 12 ani. Expunerea mare, panta mare și riscul unor astfel de locuri nu sunt pe placul meu. Merg mai departe cu inima strânsă și cu ceva curaj. Curajul mi-l dau Alexandra și Cristi fiindcă suntem legați prin coardă. La o adică, mă țin ei!
Urcăm printre pietre tăioase cu pernițe de zăpadă (știți cum sunt pernițele de iarbă pe pante expuse) direct pe linia crestei. Peste vreo 30 de metri diferență de nivel poteca ne-a adus pe partea stângă a liniei crestei și pe o brână trebuie să mergem la dreapta la un stâlp metalic. De aici până la următorul stâlp (doar DOI-TREI metri!) trebuie să urcăm pe o placă înclinată și expusă cu gheață. Sub ea e un mare gol de câțiva metri care apoi se lasă în jos spre culoar. Alexandra e la stâlp, Cristi merge lângă ea și se asigură de stâlp, eu sunt în spatele lui pe o mică platformă stabilă. Văd că Alexandra pune colții din vârful colțarilor în gheață și cu pioletul se trage în sus. Cu colții și vârful pioletului abia dacă intră câțiva milimetri în platoșa de gheață. Ajunge la stâlpul de sus, asigură și prin aceeași metodă urcă și Cristi. Se asigură și vine rândul meu. Big problem! Mie chiar mi-e mare teamă de expunerea asta. Încerc să fac doi-trei pași pe lateralul colțarilor și să agăț pioletul mai sus. Pioletul nu se fixează și sparge gheața în zeci de ace. Încerc de două-trei ori să îl fixez și primesc același răspuns de la gheață. "Pune colții din față și pioletul în gheață și urcă". Încerc câțiva centimetri și nu pot urca. Nu am siguranță să stau fixat doar în colții din față. Nu simt eu talpa fixată și mă blochez. "Haide că poți". Ce să fac acum? De înaintat nu pot înainta, de lăsat colegii nu știu ce să spun. Ei clar sunt mai pregătiți pentru pasaje de acest gen. Și înapoi singur nu mă întorc. Ce să fac că mai sunt și alte echipe în spate și îi blochez? Greu moment în care chiar trebuie să iau o decizie care să ne afecteze cât mai puțin pe toți. "Eu nu trec pasajul ăsta. Mă întorc, mă asigur la stâlp și voi mergeți mai departe. Vă dau coarda după ce mă asigur". Moment de cumpănă pentru colegi. Nici ei nu știu ce să facă sau să spună. Cumva parcă mă simt în acel moment din "Touching the void" în care partenerul hotărăște să taie coarda. Nu poți spune nimic. Doar trebuie să acționezi cât mai rapid pentru binele tuturor. Știu cât doresc Alexandra și Cristi să urce. Din acest motiv le spun că rămân aici. "Bine, dar o să te ia frigul" "Mi-e bine, rezist până vă întoarceți. Mergeți pe vârf". Știu că este o ditamai luptă în sufletul lor, dar mi se pare că am făcut ce era mai bine. Cobor la stâlp, asigur și desfac coarda. "Puteți merge!" "Ești sigur?" "Da, sunt sigur. Vă aștept aici!" Atunci eram așa de hotărât în decizia mea. Consideram că e cea mai bună. Abia după-aia m-au năpădit gândurile negre. Dacă vor să se ducă pe vârf fiindcă țin neapărat (aici am gândit greșit, amândoi au stat cu inima strânsă și cu îngrijorare pentru mine), cu ce pot să îi țin eu în urmă? Ăsta e unul din scopurile expediției lor, să îl îndeplinească. Eu mă opresc pe loc și ei urcă apoi niște pași mai lejeri. Gânduri negre care se vor dovedi nejustificate câteva zile mai încolo când pentru mine Alexandra și Cristi vor renunța la un vârf mai mare decât Grossglockner! În spatele nostru sunt ceilalți trei români. Adrian, cel mai priceput dintre ei, este primul. Nu mai merge pe poteca un pic ocolită pe pietre pe care am venit noi și urcă direct un mic horn de gheață până la mine. La un metru sub mine îl asigur cu anoul meu prins de stâlp și ajunge la stâlp. Eu îl anunț că nu mai urc și rămân aici. Urcă și Andu și celălalt Adrian și ne asigurăm toți în urechea stâlpului. Andu îl asigură pe Adrian care urcă peste placa de stâncă cu gheață. Doar el merge mai departe, Adrian (2) și cu Andu nu se simt în siguranță și vor coborî. Strig la Alexandra care e puțin mai sus: "Vine Adi cu voi, așteptați-l!" Adi urcă foarte bine spre colegii mei și mai departe spre vârf (povestea lor o găsiți aici). Când Adi ajunge la Alexandra și la Cristi și îi anunță că noi trei vom coborî pe o coardă, răsuflă ușurați. La figurat că la propriu nu e prea ușor aici!
Din câteva cuvinte stabilim să coborâm noi trei prin rapel până la șaua de sub noi și apoi legați în coardă până la cabană. "Ai ceva echipament de rapel?" "Nu!" "Coborâm pe semicabestan atunci" "Bine, îmi mai arătați o dată nodul și cum cobor?" "Da, uite!" Îmi arată semicabestanul (pe care îl știam de mult), mai stăm să treacă în sus și în jos câteva echipe, legăm coarda în dublu pe după stâlp și începem coborârea. Toată treaba asta a durat circa o jumătate de oră, timp în care temperatura începe să se resimtă puțin prin cele două perechi de pantaloni. Bocancii îmi sunt calzi, de la mijloc în sus mi-e bine. "Coafura rezistă!" Andu se leagă pe coardă și dă-i la vale în rapel. Nu mai legase și o buclă de asigurare deasupra semicabestanului pentru o dublă asigurare. Coboară în pași rapizi direct pe creastă (nu pe potecă). Eliberează coarda cu circa un metru mai sus de șa și urmează rândul meu. Eu inițial aș fi vrut să cobor pe potecă pe unde am venit, dar văzând că e ok rapelul, cobor și eu tot pe linia corzii. Cobor jumătate din distanță și trebuie să mă opresc câteva minute fiindcă o echipă urcă chiar pe lângă mine. Doi din acea echipă trec pe lângă mine și continui la vale până deasupra șeii. Desfac coarda, anunț "Liber" și cobor în șa. Adi coboară pe coarda dublă până la noi și recuperează coarda. O strângem, lăsăm să mai treacă o echipă de trei băieți tineri în urcare și ne vom lega în coardă la coborâre pe culoar (safety above all!). Pornim pe serpentine în jos: Andu, Adi și apoi eu. Ne-am așezat în așa fel pe coardă fiindcă în caz de orice alunecare, știm cu toții cum e cu oprirea în piolet. Coborâm până la prima treaptă și ajungem la a doua (aia expusă). Andu trece asigurat de noi de sus, trece și Adi și urmez eu. Nici unuia din noi nu ne place zăpada care e foarte moale. Mă așez cu fața la zăpadă și cobor pas cu pas. De fapt sunt doar vreo doi metri pe sub stâncă. Strig la colegi să țină bine coarda și reușesc să trec pe mica brână de sub stâncă. Pfuh, am scăpat de locul ăsta de care mi-era teamă de la urcare! De acum e o joacă de copil până la cabană.
Coborâm până la bahnhof pe cele câteva serpentine și ne mirăm cum de am urcat pe aici mai devreme că pare înclinat. Așa lejer pare acum! Parcurgem serpentinele de sub "micul dejun", intrăm pe zona mai liniștită și coborâm legați până la cabană. Abia aici ne eliberăm din coardă bucuroși că am ajuns sănătoși. Ce dacă nu am ajuns pe vârf, Muntele nu pleacă nicăieri :D! Strângem coarda și intrăm în cabană. Primele echipe sunt în sala de mese și se odihnesc, alte echipe vin de jos pentru a urca mâine pe vârf, noi ne relaxăm. De fapt pe mine aproape că mă ia și o ațipeală trecătoare.
Numărăm orele. Dacă noi ne-am oprit sub Kleinglockner pe la 9.30, Alexandra, Cristi și Adi au mai urcat cam o oră pe vârf, încă o oră înapoi până la șa și înca una până la cabană plus o pauză pe vârf, înseamnă că ar trebui să se întoarcă pe la 12.30-13.00. Și așteptăm, și așteptăm... Toți avem emoții pentru colegii de tură! Dau ceva mesaje acasă să îmi anunț retragerea și tot așteptăm. Puțin după ora 13.00 ceața deasă ascunde tot ce e afară. Încep un pic grijile. După vreo jumătate de oră vedem pe geam zâmbetele victorioase ale colegilor. S-au întors cu bine, emoții și oboseală. Intră în cabană, îi acaparăm cu întrebările despre continuarea traseului, ne povestesc cum a fost (din cuvinte și din poze) și mâncăm de prânz niște supe de tăiței. E nevoie de hidratare!
Strângem bagajele, salutăm gazda și cam pe la 14.30 pornim la vale. Cum e prea ceață și colegii sunt obosiți, nici nu mai îndrăznesc să mai spun de creasta Murtztallersteig. Coborâm cu toții pe prima ferrată, facem poze la floricelele de altitudine și admirăm hăul ce se lasă pe stânga noastră și ajungem la săgeata de despărțire a traseului pe Murztallersteig. Coborâm pe unde am venit, e drumul cunoscut și sigur!
Deasupra celei de-a doua ferrate (Andu și cei doi Adi urcaseră printre crevase, nu pe aici), facem o mică pauză de explicații. Crevasele se văd mult mai mari decât erau la venire. Asta înseamnă că muntele/ghețarul lucrează necontenit!
Coborâm pe ferrată printre treptele ude (chiar și așa e tare frumos și ușor!) și regrupăm (parțial) la intrarea pe ghețar. Nu putem sta prea mulți aici fiindcă mica terasă e îngustă. Și sub noi probabil e și un capăt al acelei crevase! Mai în glumă, mai în serios, Alexandra îmi spune că pot să merg înainte dacă vreau. Eu percep asta prea serios, testez zăpada și văd că nu e nevoie de colțari. Treptele sunt foarte bine bătute și panta este mică. Nu e nevoie nici să ne legăm în coardă! Cobor în fața grupului cu câteva zeci de metri și mă uit mereu ca să văd dacă vin și ei în jos. Și-au strâns echipamentul și coboară în monom. Fiind mai mulți, e normal să coboare mai încet! Tot mă opresc să mai fac din când în când poze. urmez drumul lejer pe ghețar și mă bucur de alte peisaje pe care nu le văzusem la urcare. În zona de jos mai plată parcă sunt niște mini-munți albi pe o suprafață imensă. Tot mă uit la ei și fac în minte "profile" de creste și văi glaciare. Că tot suntem pe ghețar! Mă uit iar în spate. Colegii coboară. Merg și eu mai departe ca să ies de pe ghețar. Ajung în zona cu fleoșcăială, o depășesc ca să nu mă ud prea mult, ajung la pietre și gata: aici sunt safe pe terenul meu preferat! Stau câteva minute cu privirile spre marele munte de sub care am coborât, cobor la marea momâie și după ea ușurel la dreapta. Un cuplu cobora în fața mea pe potecă. Văd serpentinele în fața mea și scurtez un pic poteca pe niște plăci și mini-descățărări. Ajung în spatele celor doi la traversarea unei plăci pe care tipul îi arată femeii pașii pe care trebuie să îi facă. Îmi fac semn să trec și îi aștept. În fond eu nu mă grăbesc deloc, colegii sunt în spate. După placă mă invită în față și atunci cobor spre Studlhutte. Știam că ai mei colegi au trecut de zonele de risc și trebuia să fie undeva deasupra momâii (nu se mai vede de aici acea zonă). Cobor pe curba de nivel până în șaua de sub cabană și merg pe banca de lângă cabană, îmi las rucsacul, iau un ceai și mă pun pe așteptat.
Cât aștept, nu am timp să mă plictisesc. O grupă mare de tineri fac tot felul de rapeluri pe peretele de lângă cabană. Așa că mă uit la ei cum coboară și apoi cum urcă pe pantele înierbate înapoi la cabană. Toți au echipament pentru așa ceva! E foarte fain să vezi exerciții de genul ăsta. Îmi aduc aminte de puținele mele ture de cățărare când eram în coardă (urcare sau coborâre) și parcă atunci simțeam doar efortul, nu și plăcerea. Știu că mai am de lucru ca să văd și plăcerea pe lângă solicitarea fizică. Ce să fac, nu am cățărat prea mult ca să îmi intre în automatism! Mai am și altceva de văzut: cablul pe care vine vagonetul de la Lucknerhutte urcă până ceva mai sus de cabană, trece printr-o căbănuță cu cablul de asigurare cam la 135 de grade și apoi vine la Studlhutte. Mi s-a părut tare interesantă schimbarea de direcție a cablului și trecerea unui vagonet suspendat la vale.
Aștept vreo 15 minute și am impresia că au trecut colegii direct în jos de sub marea momâie spre parcare. Greșită impresie! În grupul pe care l-am văzut sunt haine de culoare asemănătoare cu cele ale colegilor mei, dar ei sunt doar patru. Patru, cinci, poate nu am observat eu pe unul dintre ei :D! Ca urmare cam pe la 16.30 merg înapoi până la intersecție pe poteca pe unde am venit și cotesc spre partea dreapta pentru a coborî pe partea stângă a văii Kodnitztal.
După cinci minute îl văd pe Cristi deasupra mea. Îmi dau seama de greșeală și mă opresc. Cristi m-a văzut aici și coboară spre mine. La fel fac și ceilalți colegi. Cristi are elan și ajunge la mine mai repede și stăm un pic de vorbă. Nu văzuseră poteca marcată de mai sus și aici îi e foarte clar. Asta e poteca pe care aș fi vrut ieri să coborâm. Alexandra ajunge lângă noi și e iritată fiindcă o rod bocancii (asta aveam să aflu mai târziu). Îi arăt varianta de coborâre pe stânga și nu vrea să coboare pe acolo. Pare variantă mai lungă și acum nu îi arde de lungirea traseului. Vrea să ajungă cât mai repede la mașină să scape de bocanci. Îmi spune că merge pe unde am venit fiindcă nu a studiat harta. "OK, eu vreau să merg pe aici ca să mai variez traseul" "Bine, ne vedem la mașină". Atunci mi-a părut rigiditate fiindcă nu știam motivul nervozității (durerea din bocanci), după întoarcerea în țară am discutat și am înțeles bine atitudinea ei. Pornesc la vale pe poteca largă pe curbă de nivel. Mă uit un pic cu mâhnire în spate că nu vrea nimeni să meargă cu mine (reacție de moment). Neștiind cât de lungă a varianta mea (am o hartă bună pe care mă orientez), caut să întind pasul fără a accelera prea mult. Nu am ajuns eu pe vârf, dar oboseală e și la mine. Sunt hotărât să mă bucur de fiecare moment.
Cobor pe curbe de nivel lungi pe sub pragul stâncos de sub ghețar, cotesc la dreapta pe un pinten și apoi la stânga spre apa care vine din ghețar. În stânga spre ghețar văd câteva cascade vijelioase și creasta Murtztaller, ajung la râul pe care îl trec peste un pod de lemn și ochii îmi sunt în toate direcțiile. Fiindcă ai ce vedea în toată minunăția de vale Kodnitztal. Și (așa cum bine mă poreclise o fostă prietenă "vulturaș") caut mereu cu privirea pe cei din grupul meu care au ales să coboare spre și pe poteca marcată. Îi urmăresc până ajung aproape de intersecția cu drumurile spre cabanele Salm hutte și Glorer hutte. Las poteca în stânga și eu cobor la dreapta spre Lucknerhutte.
Pe o terasă mai jos de mine văd niște coarne lungi. Sunt capre ibex! Foarte faine sunt că stau chiar în potecă. Fac de acum câteva poze fiindcă nu știu cât de sperioase sunt. Deocamdată până la ele cobor niște trepte de piatră (ca pe scară) și ocolesc pe curbă de nivel o căldărușă glaciară spre dreapta. După un picior înierbat la stânga e turma de capre ibex. Mai întâi văd unul din țapi la stânga, îi fac câteva poze din față și cobor pe potecă aproape insesizabil cu bețele ridicate de pe sol. Doamne ferește să fac vreun zgomot sau vreo vibrație că dispar imediat caprele din fața mea! Mai fac câte o poză, mai înaintez un pas. Caprele se uită la mine pe stânga și pe dreapta potecii, unele traversează poteca. Sunt la maxim 20 de metri de ele. Fiindcă merg așa de încet, nu se sperie de mine și chiar mă lasă să intru între ele. Așa că ajung să fiu în mijlocul unei turme de 20 de capre ibex. În liniște nu mă satur de făcut poze în toate direcțiile! Sunt adevărate minuni ale Muntelui!
Doar un pas mai zgomotos și văd cum toate caprele țâșnesc spre stânga potecii. Vă mulțumesc, dragele mele! Am înțeles, trebuie să merg mai departe! După vreo 20 de metri o capră neagră (maronie) traversează în fugă poteca de la dreapta spre stânga. Am timp doar să o văd, nu să o și pozez. Ce diferență între specii! Mai merg câteva zeci de metri și aud un chiuit de marmotă. E la stânga mea și urcă rapid pe panta înierbată. Îmi scuzați neclaritatea pozei.
Poteca coboară foarte frumos printre gențiene și garofițe, printre margarete și clopoței, printre galben, albastru, roșu, roz, violet și alb într-o mare verde. Heaven on earth!
Ajung pe o treaptă glaciară deasupra cabanei Lucknerhutte. Îmi caut cu privirea colegii care sunt pe firul văii. Nu îi văd fiindcă sunt ceva mai sus pe vale. Au văzut și eu turma de capre ibex și bănuiau că sunt pe acolo. Cotesc la stânga ca să găsesc o posibilitate de a coborî peste treapta stâncoasă, găsesc niște brâne și printre plăci înclinate cobor pe smocuri de iarbă până la a doua treaptă. Sub ea văd un drum care merge la stânga cabanei pe un tăpșan. Merg pe acest drumeag de animale și ajung deasupra unei muchii stâncoase. Interesant este că pe aici e o potecă foarte clară și chiar întâlnesc marcaje turistice. Ajung în capătul de sus al muchiei și începe să plouă mărunt. Cobor cu grijă la expunerea din dreapta și picăturile sunt din ce în ce mai mari și mai dese. Bine că am geaca de ploaie pe mine! Ies peste un pârâiaș la drum și îi dă o răpăială puternică. Cobor la drumul pe care venisem și plaoai se oprește înainte de a ajunge la intersecția pe care o văzusem prima dată ieri. Mai știți că spuneam eu de o potențială potecă la dreapta printr-o trecere prin gard? Aici am ajuns și se vede parcarea. Nu e nimeni pe acolo și știu că nu aveau cum să ajungă colegii mei. Sunt undeva în spatele meu pe vale!
Intru la stânga pe poteca Glocknerspur (de plimbare și documentare) sperând că voi ajunge la parcare. De fapt nici nu are unde să ducă în altă parte! Trec peste o zonă cu noroi și apoi urmez drumul bătătorit la dreapta spre aval. Trec printr-o turmă de vaci calme și intru pe poteca tematică cu multe flori și panouri explicative. Sunt ele doar în germană, dar e ușor de înțeles după denumirile latine. după imagini și câțiva termeni ce-mi sunt cunoscuți sau ușor de asociat. Poteca ajunge la un moment dat aproape de firul apei unde sunt multe momâi înalte. Oare de ce mă duc iarăși cu gândul la Himalaya? Trec printre panouri foarte faine și chiar când văd parcarea la 100 de metri în față, începe o mare răpăială. Dar e bine, sunt la mașină (19.00). Urc câțiva metri la un acoperiș amenajat unde sunt alte și alte panouri explicative și binocluri, mă "păzesc" de ploaie și mă duc la Lucknerhaus la restaurant. Față de cei de acolo, eu sunt tare plouat (la propriu) :D! Altfel mă simt foarte bine că am coborât de pe munte. Chiar de n-am ajuns pe vârf, fac o poză la o cruce asemănătoare cu cea de pe vârf și salut un tânăr montaniard. Vine din Cehia și tocmai ce ajunsese aici cu ghidul austriac. Fuseseră pe Grossvenediger și acum se pregăteau să urce pe Grossglockner (mâine). I-am spus cam ce informații știu din experiența personală și din ce mi-au spus colegii. Chiar dacă merg cu ghid, le-am spus să fie atenți la creasta mixtă de pe Kleinglockner.
Intru în restaurant și îmi comand o bere și o omletă mare cu fructe prăjite. E o super porție pe care abia reușesc să o mănânc! Până să mănânc, cer la recepție (e și hotel) o hârtie și un pix să le las colegilor un bilet la mașină ca să știe unde sunt. Abia ce revin pe ploaie de la mașină și văd colegii care intrau plouați în parcare (și la propriu și la figurat). Alexandra abia aștepta să scape de bocanci și imediat i-a revenit zâmbetul pe față. Vin cu toții la masă, stăm să mâncăm să ne revenim și la sfârșit la plată chelnerița ne spune separat cât avem de plată pe un aparat automat. Și primește banii separat de la fiecare, nu ca la noi!
Întrebăm de cazare aici fiindcă nu am mai pleca și ni se pare scump: 33 de euro de persoană în lagger. Băieții nu ar mai vrea să doarmă la comun. De la restaurant ne recomandă un alt hotel în centru vis-a-vis de biserică. Coborâm cu mașinile și nu avem cui să plătim taxa de drum. Asta e! Coborâm în Kals am Grossglockner și mai departe la stânga spre centru la hotelul recomandat. La hotel nu mai au locuri. Recepționerul ne găsește niște locuri la alt hotel și sunt mai scumpe decât sus la Lucknerhaus. Băieții se hotărăsc să meargă spre casă. Așa că ne salutăm și ne mulțumim pentru colaborarea nesperată și noi mergem înapoi în camping. Știm cum stă treaba și nici acum nu avem cum să plătim fiindcă nu este nimeni la recepție. Ne montăm corturile (sunt ude, dar nu avem ce face, doar așa am plănuit de la început!), fac un duș și mă bag la somn. Sunt obosit și poate din acest motiv aș fi vrut să dorm undeva la cald. Dar nah, ne descurcăm cu ce avem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu