Gânduri despre înălțimi

Știu că este o postare neobișnuită pentru mine și cine crede că mă știe (sau nu) trebuie să știe substratul plecării în Alpi. 

De multă vreme tot îmi suna în minte Grossglockner. Era ca un munte care mă atrăgea mai mult decât mai marele Mont Blanc/Monte Bianco. 

Poate și fiindcă nu mai alerg după performanțe, după distanțe, după altitudini. Da, știu ce o să ziceți: cum nu alergi după performanțe când tot timpul spui despre distanțe foarte mari parcurse în timp scurt, când tot timpul spui despre altitudini la care ai ajuns, când povestești despre locuri de top... Ei bine e o mică diferență care e de fapt esența! Una e să îți faci anumite scopuri înalte și să le atingi doar ca să știe alții pe unde ai fost și să îți construiești o imagine de "macho man", de "the best of the best", alta e să vrei doar să îți testezi și eventual să îți depășești limitele și cu totul alta e să povestești și altora despre locurile unde ai ajuns. Asta nu vreau niciodată să fie o mândrie, vreau doar să fie o provocare pentru alții așa cum e și pentru mine. Știți că doar dacă ieși din culcușul tău, din pătura caldă în care ți-e bine, ai șansa să te descoperi și să descoperi că poți un pic mai mult decât credeai. V-ați "aruncat" vreodată într-un vârtej al vieții, într-o călătorie (fiindcă de fapt toată viața e o călătorie pe care tu ți-o construiești) fără să știți exact unde dormiți, unde ajungeți, cu cine vorbiți, ce vi se poate întâmpla? Ați riscat necunoscutul ca să vedeți altceva, să simțiți altceva, să spuneți altceva decât vor ceilalți? V-ați lăsat duși de val chiar cu riscul de a vă strica imaginea (dacă asta chiar contează mai mult decât manifestarea propriei ființe în acel moment)? Acum ceva vreme pe un site de socializare am postat o vorbă înțeleaptă: Un vapor nu este făcut să stea în port, ci în largul mării. Așa sunt eu de cele mai multe ori: în loc "să stau cuminte acasă", plec în lumea largă, mă bag în probleme și în situații care unora le-ar păsa imposibile. Fiindcă știu că într-un fel sau altul, mi se va arăta calea pe care o urmez (prin bunătate, bine sau prin cuvinte sau fapte aparent potrivnice).

Să revenim la Grossglockner și Mont Blanc. Știu că mulți probabil îmi vor sări în cap. Cum adică, să nu vrei tu să mergi pe Mont Blanc unde s-a născut alpinismul mondial? Ei bine, Mont Blanc pentru mine nu era o prioritate. Mulți cunoscuți au fost pe Mont Blanc și asta nu i-a făcut mai oameni (erau oameni și înainte și acum au o experiență în plus!). Și mai ales pe ruta clasică! Fiindcă asta mi-am zis în gând de anul trecut când am văzut prima dată marele vârf alb. Toți merg pe ruta clasică. Înseamnă că nu poate fi atât de greu. Nu țin neapărat să merg. Știindu-mi limitele tehnice, în mod clar nu mă simt capabil să urc pe alte rute mult mai tehnice. Eram foarte mulțumit anul trecut că am văzut vârful în cele câteva ore cât am stat în Chamonix. În timp am mai avut gânduri legate de Muntele Alb. Prieteni vechi (despre care știam că s-au mai lăsat de munte) au ajuns pe Mont Blanc pe ruta clasică. Nu mai țin minte dacă au mers cu ghid sau independent. Dacă au ajuns oameni fără pregătire intensă în ultimii ani, înseamnă că nu poate fi atât de greu. Greșit! Muntele niciodată nu trebuie subestimat! Doar să nu ai un văl pe față și să îți urmezi orb destinul, așa cum a făcut un prieten tot așa dintr-un grup mai vechi care se pregătea pentru Mont Blanc. E vorba de bunul prieten Traian Murgilaș care a fost tras de destin în valea Bucșoiului ca antrenament pentru Mont Blanc și acolo și-a găsit sfârșitul. Dureroasă amintire! Tot Muntele Alb era scopul lor la finalul pregătirii. 

În același timp, dacă soarta de montaniard (încerc să folosesc ortografia românească a cuvântului chiar dacă mi se pare corect să folosim ortografia franceză!) are în drumul ei o reușită de urcare (sau mai multe) și coborâre de pe Mont Blanc sau de pe orice alt Munte de altitudine (în condiții vitrege chiar și munții Baiului pot fi considerați de altitudine), voi/vei ajunge acolo negreșit! La momentul potrivit pe care trebuie să îl aștepți cu răbdare!

Cum Muntele Alb nu și-a manifestat dorința ca eu să ajung pe a lui căciulă înghețată (deocamdată), nu voi ajunge. Dar speranța există. Când Alexandra mi-a trimis inițial planul lor, erau ceva motive de serviciu și rețineri personale pentru Mont Blanc. Mi se părea că e o verigă lipsă între mine și Muntele Alb. Parcă nu mi-aș fi luat atâta concediu, șeful meu nu părea să fie mulțumit când i-am zis că vreau să plec atâtea zile pe munte. Ispita numelui Mont Blanc era de fapt mai mare pentru alții decât pentru mine. Oricui îi spuneam de planul nostru de a urca întâi pe Grossglockner și apoi pe Mont Blanc, reținea doar MONT BLANC! Mai micul și mai tehnicul Grossglockner trecea cu vederea pentru oricine. Doar pentru câțiva montaniarzi buni prieteni însemna "și el ceva". Pentru mine mai important era Grossglockner-ul pe care vroiam mai mult să ajung.

Grossglockner (marele clopotar) era pentru mine într-un timp un magnet. Cu două sute de metri mai jos de granița de 4000 de metri, "Gross"-ul luase locul primelor mele vârfuri pe care le visam sub 4000 de metri. După ce am fost în 2006 și 2007 în Rila și în Pirin în Bulgaria și în 2008 în Olimp (aproape 3000 de metri) și am văzut că altitudinea nu și-a arătat colții, am vrut să urc mai sus. În iarna lui 2009 am ajuns cu mijloace de transport pe cablu pe ghețarul de deasupra stațiunii Solden la 3340 metri. Iarăși nu am simțit nimic neobișnuit. În 2012 am ajuns în tura clubului organizată de bunii "confrați" Dinu și Marlene Mititeanu la 3244 metri pe Tofana di Mezzo cu propriile picioare. M-am simțit excelent. După cum vedeți, tot încercam să îmi testez corpul la altitudine! Nu neapărat pentru performanță și imagine! Revin la anii 2006-2008. După revenirea din Olimp ochii îmi sticleau spre limita de 4000 de metri! Am avut ceva oportunități să urc pe Mont Blanc sau pe alți 4000-ari. Nu asta vroiam! În minte aveam două vârfuri de 3932, respectiv 3917 metri în Turcia (Kackar și Eryies). Și acum de câțiva ani îmi vibra ceva în minte și pentru Jbel Toubkal (4192m) din Maroc. Nu am ajuns pe nici unul dintre ele și îmi rămân ca dorințe. Chiar dacă au ajuns destui prieteni pe ele și acum pot părea banale pentru ei! Pentru mine rămân vise pe wishlist-ul montan. Deocamdată până acolo am "pupat" marii munți Himalaya la bază la 2800 de metri în zona Harsil-Dharali în ianuarie 2014. I-am văzut pe Marii Albi chiar și de departe (adică 5000-arii de la granița indo-chineză). 

"Gross"-ul își făcea loc din ce în ce mai bine în mintea mea. Când Alexandra îmi spune de Grossglockner și îmi trimite și materiale despre ambele rute (normale, clasice), muntele cel mai înalt din Austria pare să mă cheme spre el. "Merg cu voi pe Grossglockner și apoi mă întorc spre casă cu trenul" "Hai poate reușești să vii și pe Mont Blanc". Încerc să mă coving și pe mine să merg deși nu prea mă trage ața. Nu știu exact de ce. Îi spun șefului de cei doi munți și de faptul că nu plecăm prea multe zile, am ceva discuții cu el (foarte puține) și mă bucur când îmi dă ok-ul pentru 7 zile de concediu (adică cele din perioada 1-11 august). No bine atunci! Să mergem pe ambii munți! Facem ceva pregătiri de echipă (or fi prea multe sau prea puține?), studiem materialele (culese de Alexandra) și ne pregătim de marea expediție. Eu nu îmi știu comportamentul peste 3200-3300 de metri. Fiecare metru deasupra acestei altitudini înseamnă un pas în plus pentru mine. Nu știu dacă tehnic voi putea ajunge pe Grossglockner sau pe Mont Blanc, nu știu cum e mersul e ghețar (chiar dacă am mers la noi în ceva ture de iarnă cu extrem de puțin mixt), nu știu dacă respirația sau inima sau ochii se vor comporta bine, mi-am cumpărat echipament tehnic pe lângă ce aveam (piolet de tură mai potrivit decât cel vechi de acum foarte mulți ani, ochelari de ghețar, rucsăcel de vârf, scripete pentru salvarea din crevasă), am împrumutat o semicoardă de 50 de metri de la colegul de club Cezar Manea și am verificat restul echipamentului. Totul pare ok! Doar echipamentul "interior" nu știu cât de cizelat este. Voința știu că e lucrată, anduranța, rezistența și prudența sunt antrenate. Teoretic nu ar fi nimic care să ne împiedice să reușim să ne întoarcem de pe ambele vârfuri. Ah, mie îmi lipsește tehnica de mers iarna pe plăci de gheață expuse. Nu aveam de unde știi că ne putem lovi de asta. Alexandra și Cristi au învățat tehnica respectivă la o școală de iarnă. Eu am în domeniul ăsta doar experiența din ture de iarnă și reținerea datorată (psihologic) a unor incidente din viața mea de montaniard (care pentru un salvamontist sunt doar ceva obișnuit, dar care pe mine m-au marcat!). 

Plecăm și vedem ce putem face. Toți ne dorim să ajungem pe ambele vârfuri și să ne întoarcem în siguranță! Dumnezeu să ne ajute să luăm mereu deciziile cele mai bune!