Ora 5.00 dimineața. Sună alarma. Ok, începe marea zi! Mai moțăi vreo 20 de minute, mă trezesc și îmi verific rucsacul. Are tot ce trebuie în el și pe el. Mă spăl pe față la toaleta de lângă recepție și încep să strâng cortul, sacul de dormit și izoprenul. Din echipamentul de camping, iau doar sacul-pijama la mine! Îl voi folosi sus la cabană! Termin de strâns cortul care e umed pe alocuri (inclusiv sacul de dormit) și mă gândesc că peste două zile când vom coborî, va trebui să dormim în corturile ude. Asta este! Așezat pe izopren, mănânc două batoane, îmi verific să am apă destulă și băgăm toate bagajele în mașină. La 6.30 ieșim din camping fără prea mult zgomot. Deh, oamenii "normali" la ora asta dorm! Alexandra mai verifică o dată vremea și se anunță ploi pe după-amiază. Așa că va trebui să fim cât mai sus, dacă nu chiar la cabană până să înceapă vremea păcătoasă! Coborâm puțin pe drum și cotim la stânga pe Kalser Glocknerstrasse. E un drum de circa 8 kilometri care urcă în serpentine până la 1912 metri la Lucknerhaus. Drumul e suspendat mai ceva ca Transfăgărășanul și abia ce are loc o mașină! Cam pe la mijlocul drumului este stația de taxare, dar nu e nimeni aici la ora asta. Plătim la întoarcere! Mai urcăm până la Lucknerhaus și deodată ne apare în față piramida de zăpadă și gheață a Grossglockner-ului. Oau! Deci așa de sus vom ajunge noi! Abia aștept să ajungem în parcare să sar din mașină pentru câteva poze. Sunt nerăbdător să pornim!
Muntele e prea frumos și ne anunță cumva cu căciula de pe vârf că urmează vreme mai îndoielnică. Să sperăm că ne lasă să urcăm! Până își verifică Alexandra și Cristi echipamentul, eu (care am deja rucsacul în spate), merg la panoul descriptiv și citesc câte ceva despre istoria marelui Munte. Textul este în germnă și mă bucur (și acum ca și în alte dăți) că tata a insistat să învăț câteva cuvinte în germană. Cam cu ce am mai învățat de atunci, mă descurc măcar să înțeleg despre ce e vorba. Sunt descrieri și portrete ale primilor cutezători spre înălțimea Gross-ului. Este vorba de Josef Schnell (1822-1874), Christian Ranggtinger (1833-1886) și Johann Kerer (1853-1929) care au pus umărul la urcarea spre vârf. Din 1879 până în 1930 s-au construit adăposturi și cabane pe Grossglockner. Tot pe panou este prezentată istoria muntelui până în 1911.
Parcă doar citind aici și urci cu mai multă emoție spre cabanele și spre înălțimea cea mai mare din Austria!
La ora 7.00 ("trecute fix") facem primii pași în sus spre munte. E interesant cum aici la aproape 2000 de metri te simți ca undeva la nivelul cabanelor din nordul Făgărașilor (Urlea, Valea Sâmbetei, Turnuri, Negoiu, Bârcaciu sau Suru). Suntem doar un pic mai sus!
Avem bocancii de iarnă deci nu are cum să fie prea plăcut să mergi pe drum de mașină. Cum urcăm din parcarea gratuită, ajungem la cartea muntelui. Cu foi mari și grele, cu coperți puternice, cartea se deschide povestind despre evoluția geologică a Muntelui și despre diverse date. Totul este în germană! Un fotoliu de lemn parcă te invită să iei cartea pe genunchi să citești!
Continuăm să urcăm pe drumul în serpentine printre ultimele case și dăm de alte panouri explicative despre geologia și glaciologia Muntelui, despre copaci, despre floră și despre microorganisme (foarte faină e construcția ultimului punct menționat într-o lupă imensă!). Fiecare panou este interesant și caut să înțeleg cât mai mult din el. În micul muzeu geologic în aer liber sunt tot felul de roci pe lângă care trec repede. Nu vreau să rămân prea mult în urmă chiar dacă știu că în zona asta recuperez repede distanța! Este zona mea de trekking :D! Trecem de ultimele garduri și chiar de la panoul de glaciologie, o localnică urcă cu vacile la pășunat. Salutăm cu "Gutten morgen!" și mergem pe lângă văcuțe. La o poartă cele două femei trec vacile pe pășune și noi mergem mai departe pe drum. Mi se păruse mie că aici este o trecere de potecă și veți vedea mâine despre ce e vorba.
Când ajungem la pășunea alpină (probabil pe la 2000 de metri), drumul și valea Kodnitztal se deschid larg în față. La prima intersecție un drum merge spre stânga spre stația de jos a cablului de tracțiune pentru materiale de la Lucknerhutte. Indicatoarele ne duc pe drumul din dreapta care începe să urce în serpentine. Mi se pare un drum foarte lejer și ca urmare îmi e greu să merg încet. Cezare, nu e frumos să lași în urmă colegii. Mai așteaptă-i și tu! Așa în drum? Îi văd venind puțin în spatele meu și mă opresc la prima bancă de lemn. Sunt câteva bănci de lemn pe traseu pentru odihnă! Când vin, colegii își aruncă rucsacii pe bancă de parcă ar fi avut zeci de kilograme. Cu siguranță așa îi simțeau, e normal să îi lase de pe umeri! Stăm câteva minute și la îndemnul lor, pornim mai departe. Urcăm o serpentină largă spre aval, apoi alta la stânga, mai lăsăm o bancă pe lângă drum și iarăși iau un pic de avans. Cum văd că vin Alexandra cu Cristi puțin mai în spate, decid să îi aștept la cabană (mereu îi am în raza vizuală). Trec pe lângă mori de apă de jucărie și urc la Lucknerhutte la 2241 metri (50 de minute de la mașină). În 10 minute vin Alexandra cu Cristi și facem o pauză de câteva minute de odihnă.
Tot la semnalul lor (eu am stil mai rapid și nu pot forța pe nimeni să meargă așa de repede ca mine pe terenul ăsta!) pornim mai departe. După cabană e un anunț: cară bagajele până la Studlhutte pe cablu pentru 4 euro! Parcă ai mei colegi ar scăpa de bagaje, eu nu. Doar rucsacul (și drumul) sunt prietenii cei mai buni! Curând dau de o intersecție. De aici pleacă două poteci spre Erzherzog Johann Hutte, ambele cu același timp de mers 4,5 ore. Eu stau să aștept colegii și se opresc lângă mine o echipă de cehi. Sunt foarte simpatici (un bărbat cu două femei sportive) și mă întreabă de variantele de aici. Optează pentru varianta mai ușoară pe la Studlhutte pe unde vom merge și noi (clasică). Pornesc mai departe și când vin Alexandra și Cristi le arăt cele două opțiuni. Cum cea din dreapta (Murztallersteig) pare mai tehnică, mergem pe Studlhutte (de fapt așa era plănuit de acasă). Pornim încet, lăsăm pe stânga un mic canion și încet câștigăm altitudine. Probabil fiindcă am pasul ceva mai mare, nu simt cum ajung să fiu din ce în ce mai în față. Mă uit din când în când în spate ca să văd dacă nu s-a întâmplat ceva cu colegii mei. Urcă mai încet și constant! Așa caut să îi am mereu în vizor! Mă prinde însă elanul muntelui. Nu am mai dormit/fost de mult la altitudine și abia aștept să trec de limita psihologică (pentru români!) de 2500 de metri. Fac calcule și văd că limita asta ar trebui să o depășesc undeva pe treapta glaciară din față. Deasupra ei se vede un perete ce pare să mărginească ghețarul în partea de jos. Urc pe poteca marcată pe treaptă și mă opresc. Îi depășisem pe cehi și îi văd cum recuperează distanța. Ne salutăm numai zâmbete și fetele merg mai departe fiindcă bărbatul o luase înainte. Așa îmi e ușor să văd pe unde e poteca. Asta după ce observ plăcile explicative cu diversele zone ale parcului național Hohe Tauern.
Colegii sunt în spate, i-am văzut! Logica îmi spune să stau pe loc până vin colegii, picioarele sunt în formă și parcă o iau înaintea mea. Le urmez cu pași de melc, tot uitându-mă în spate la colegi. Dacă s-o fi întâmplat ceva de merg așa încet? Văd că vin în ritm constant și asta mă liniștește. Urc tot așa încet până la o serpentină unde trebuie să cotesc la dreapta. Văd o blăniță cu coadă care sare din piatră în piatră. E o marmotă!!! Caut să scot aparatul pentru o poză și văd că nu stă deloc locului. Apăs de două ori pe declanșator și renunț la poze. Dacă nu vrea poze, măcar să o admir. Dispare printre pietre și pornesc mai departe după cehi. Începe zona pietroasă și poteca e amenajată de zici că mergi pe bulevard. Caut totuși să nu măresc viteza de mers. Trec încet de pe o piatră pe alta, urc pe valea din stânga, trec pe sub cablul de tracțiune și ajung în șaua cabanei Studlhutte. Cabana se află nițel la stânga față de șa sub vârful Freiwandspitze (2919m). În dreapta se află creasta Studlgrat care e descrisă pe un panou cu toate etapele și în dreapta mai mult este traseul clasic peste ghețarul Kodnitzkees (pe care vom urca noi). Mă uit la ceas. E 9.30. Ai mers bine, Cezare! Ca de obicei te grăbești și trebuie să îți aștepți colegii! Merg la intrarea în cabană, mă uit lung pe valea Teischnitztal pe partea cealaltă a crestei terminată în vârful amintit (de fapt e prelungirea de jos a crestei Studlgrat), îmi las rucsacul și bețele și aștept colegii. Vin peste 30 de minute după mine și vor să se odihnească. Normal să mai stăm, doar nu suntem la competiție! Stăm afară pe bancă, eu îmi iau un ceai și o prăjitură (ce i-am stresat pe colegi în Dolomiți cu prăjiturile la fiecare cabană!), ne mai odihnim și abia când suntem cu toții pregătiți, vom porni mai departe.
Un minut ne oprim la stâlpul din șa ca să admirăm începutul crestei Studlgrat pe care o lăsăm cu respect în stânga. Noi mergem pe traseul clasic (normal, ruta 712) spre ghețar.
Urcăm pe o potecă ușor în urcare și nerăbdarea e la cote maxime. Ne apropiem de ghețar. Cum o să fie oare? Pașii ne urcă pe poteca clară printre pietre, trecem de varianta care coboară spre mașină pe partea stângă a văii Kodnitztal spre cabanele Salm hutte sși Glorer Hutte - ruta 713 (cum traseul nostru a fost fixat și gândit de la început, o potențială coborâre pe aici deocamdată nu intră în calcul!) și mergem până la momâia mare din fața noastră. Pentru minute bune ea e cea care ne străjuie orizontul! Deocamdată eu mă mișc foarte bine și ajung mai repede la momâie. "Haideți sus la momâie că se vede ghețarul!" Eu sunt uimit de frumusețea muntelui și caut să îi sorb din energie! Are atâta de dat! În momentele în care ceața se mai ridică de pe ghețar și spre vârf, reușesc să văd multe echipe care urcau sau coborau spre cabană. Chiar se vede foarte clar ruta pe care vom merge. Singura incertitudine este dacă vom merge pe crestuța cu via ferrata sau urcăm printre crevase pe ghețar. Decizia o vom lua la fața locului cu probabilitatea de a alege ruta sigură pe ferrată! Regrupați și odihniți, ne apropiem de ghețar.
Deocamdată panta și crusta de gheață sunt o joacă de primăvară târzie de la noi. Pe sub 10-30 centimetri de gheață curge apă, din loc în loc e băltoacă și parcă mai mult mi-e să nu îmi ud bocancii :D! Urcăm câteva zeci de metri pe marea înghețată și ajungem la un punct unde o îngrămădeală de pietre late sunt loc de echipare sau dezechipare (în funcție de direcția de mers). Nouă ne e rândul să ne echipăm. Alții mai scot câteva ceva din echipament înainte să pornească la vale sau rămân cu el până la Studlhutte. Punem hamurile, le verificăm să fie suficient de strânse, verificăm să avem pe ham tot ce ne trebuie pentru orice eventualitate, scoatem coarda pe care în prealabil făcusem noduri (coada vacii) să știm la ce distanță vom merge (am făcut asta aseară în pregătirea echipamentului) și punem căștile la îndemână (deocamdată nu pe cap!). Ne ia vreo 20 de minute să ne echipăm, timp în care trec pe lângă noi câteva echipe!
Pornim în sus în echipa stabilită de acasă: Alexandra prima (fiind prima și cu cunoștințele cele mai multe, dacă are ghinionul vreunei căderi în crevasă să ne fie mai ușor să o scoatem), Cristi al doilea și eu ultimul. Trecem pe sub Schere (3037m în stânga noastră) și continuăm urcarea pe pantă mică-medie. Acum nu mai putem merge independent cum sunt(em) obișnuiți pe munte. Suntem legați la 10 metri unul de celălalt și dacă unul se oprește, trebuie să se oprească toți. La fel dacă unul merge, trebuie să meargă toți. Și în același ritm cu primul! Nu te poți opri când vrei tu să faci poze sau să admiri peisajul. Sau să te odihnești fiindcă acum (peste 3000 de metri) plămânii cer mai mult aer ca să compenseze lipsa de oxigen. Cum Alexandra e prima, vocea ei se aude ceva mai greu până la mine (20 de metri mai în spate). Văd că se oprește destul de des și se odihnește. Clar că nu face asta pentru poze! Probabil că ceva se simte! Stau la distanța stabilită și de fiecare dată facem pauză când este nevoie. De câteva ori ne oprim la cererea mea sau a lui Cristi ca să mai reglăm câte o chingă la rucsac sau pur și simplu să ne odihnim. Urcăm pe serpentinele clare ale rutei, din când în când ceața se mai ridică și apucăm să vedem pereții din față. Giganți, cu scurgeri de pietre, cu rimaye imense la contactul cu ghețarul, cu mici crevase de mijloc (dacă termenul "mic" poate însemna 10-15 metri lungime și 5-6 metri adâncime - vizibili!). Din timp în timp ceața/norii se mai ridică și apucăm să mai vedem cabana sau creasta dintre cei doi ghețari după care vom urca mâine! La una din pauze suntem mai aproape, ne auzim și stabilim că mergem pe ruta normală pe ferrată. Prea sunt mari crevasele alea printre care au trecut unele echipe! Urcăm, urcăm și ajungem la intrarea în ferrată. Stăm de vorbă dacă să ne scoatem coarda sau încă mergem legați. Mi se pare că e mai sigur să stăm încă legați și doar scurtăm coarda între noi. Nu stăm prea mult și pornim în aceeași formulă în sus pe ferrată (fără colțarii pe care îi pusesem în rucsaci).
Uite cum se vedea crevasa cea mai mare chiar de la intrarea pe cablu!
Ferrata e chiar simpatică. Nu e deloc dificilă, doar la câțiva pași trebuie să ne întindem ceva mai mult! La serpentinele ferratei (ca și la cele de pe ghețar) atenționez colegii să lase coarda mai largă să le pot parcurge ușor. E ușor, e frumos, e plin de imagini mentale de pe ferratele din Dolomiți. E un pic ud pe jos și tălpile bocancilor fac să nu simt diferența foarte mare între stânca udă și stânca uscată (în acest loc!)! Bună alegere a bocancilor! Trecem de cabluri și urcăm puțin pe creastă. De aici am putea să evităm gheața chiar pe culmea crestei sau să tăiem o mică porțiune de ghețar pe urme. Urme care sunt înghețate sub bocancul care intră în gheață câțiva milimetri. Noroc că e pantă mică până la creasta de piatră.
Ajungem la intersecția cu traseul care vine de pe Murtztallersteig. Propun o eventuală coborâre pe acolo mâine dacă ne permite muntele. Nu e în plan, vedem mâine. Și uite ce urâtă pare creasta pe care se coboară!
Acum chiar că nu mai e cazul de coardă. O desfacem din hamuri și o pun în rucsac. Mergem la liber pe cablurile care ne arată poteca în sus spre cabană. Aici suntem la aproximativ 3400 de metri și Alexandra mă "invită" să merg eu în față. Cu siguranță se simte ceva oboseală care la mine pare să nu fie. Doar pare! După ce fac o poză la intrarea în traseul spre Murtztallersteig, strâng rucsacul bine și pornesc după colegi (ei erau câțiva pași mai sus pe creasta pietroasă). Merg spre ei și mi se pare că îi văd pe o zonă extrem de expusă. Spre dreapta pare să se lase sub ei un perete de multe sute de metri. "Cristi, mergi mai la stânga!" Nu știu dacă m-a auzit, dar îl văd că face stânga pe un mic capăt de cablu. Răsuflu ușurat. Oricum el vede mult mai bine acel pas fiind acolo, eu de mai jos doar am o impresie. Totuși consider că e bine să avertizezi colegii despre potențialele pericole. Îi ajung la acel capăt de cablu și merg încet în fața lor. Este o oboseală evidentă de la altitudine în toți. Caut să îmi păstrez ritmul de acasă (adică susținut la altitudine mai mică) și văd că nu se poate. Fac zece pași și parcă nu mai pot respira. Mă opresc câteva secunde, îmi revine respirația normală și mai departe. După zece pași iarăși! Clar, Cezare! La 3400 încep pentru tine problemele de altitudine. Respiri mai greu, obosești repede. Ce o să faci mâine? Sunt convins că e doar lipsa de aclimatizare și sper ca mâine să îmi fie ok să urc câteva sute de metri mai sus. Într-una din pauze chiar pot vedea zona vârfului (mai bine zis creasta pe care se urcă pe Kleinglockner). You can do it! You can do it! Mă uit în spate și văd că și Alexandra și Cristi urcă încet și aproape unul de altul. Or fi aceleași probleme ca și la mine? Ritmul lor constant mă face să continui și eu. Și mai urc doi metri pe cablu, mai trec de câte un pas la care trebuie să ridic genunchiul la mijloc, mai trec câțiva metri de cablu, mai am câte o fereastră de senin în marea de ceață și la ora 15.10 văd peretele de lemn al cabanei și altitudinea: 3454 metri. Am reușiiiit! Acum mă odihnesc!
Cristi ajunge după câteva minute și ne felicităm reciproc. Pentru amândoi e o mare reușită. Un tip se uită la noi insistent. "Salut!" "Salut!" Sunt români și veniseră ceva mai devreme la cabană. Intrăm în vorbă și ne bucurăm că găsim români aici. Și ei au exact același plan ca și noi: mâine vârful! Între timp vine și Alexandra și se bucură la fel de mult ca și noi de întâlnirea cu cei doi Adi și Alex. De bucurie facem poza de grup.
E rece și mergem în cabană la recepție. Doamna de la recepție e foarte de treabă, ne găsește rezervarea și ne cere carnete de membru al vreunui club alpin. Cum aflasem de la Mihai Cernat că ne dau reducere aici, avem cu toții carnetele de membru CAR. Așadar în loc de 23 de euro de persoană plătim 15 euro de persoană! Că tot facem plata, ne întreabă de masă: micul dejun (care e obligatoriu) și cina. Cum ne e foame, le acceptăm pe amândouă. Ne dă trei locuri în "lagger III" care e la etaj în capătul din stânga. Avem cazare în lagăr :D? Facem glume pe seama cuvântului și abia mai încolo realizăm despre ce e vorba. Urcăm la etaj, găsim camera 3. Nu e asta că e doar cu două paturi și e ocupată! Unul din noii colegi români ne explică unde e lagger III: cameră cu 14 priciuri! Foarte faină! Ne alegem trei locuri în patul de jos la geam. Cred că trebuie să ne odihnim un pic. De altfel nici nu prea avem prea mult ce face până la 18.00 când e masa (adică două ore)!
Ieșim un pic pe afară pentru poze. Și începe să mă ia durerea de cap. La început o neglijez. Eh, o fi de la altitudine! Trebuie să treacă! E o durere surdă care nu mă lasă absolut deloc! După ce mă învârt puțin prin sala de mese, iau o vedere și pun ștampilele cabanei și vârfului (ideea cu vederea mi-a dat-o Alexandra) și merg în lagăr la odihnă. Abia pot să ațipesc vreo oră mereu cu ochii pe ceas și cu durerea de cap constantă. Puțin înainte de masă ne trezim din amorțeală (mai mult decât somn) și coborâm la masă. Stăm la aceeași masă cu colegii români și cu echipa de cehi. Avem parte de o supă bună de usturoi, un fel de ostropel cu paste/melcișori și un desert compot de fructe. Chiar dacă eu nu mănânc carne, aici nu comentez nimic. Orice e bun! După masă ieșim un pic pe afară, găsim ferestre de lumină, facem poze-tablouri peste tot în jur. Munți, munți și iar munți. Se văd "picturi" în apropiere, se văd Dolomiții, se vede Grossvenediger, se văd pantele abrupte ale Grossglocknerului... Nu prea poți surprinde în cadre micuțe imensitatea alpină de aici. Doar prin camerele de filmat ale minții putem capta frumusețea de aici printre valuri de nori.
Fiindcă văzusem mai devreme că o săgeată arată că spre Grossglockner se coboară (!), cu Adi (unul din ei) merg un pic pe lângă cabană. Așa e! Poteca merge pe sub cabană ca apoi să înceapă să urce. Adi se întoarce și eu mai urc câțiva pași cu bocancii nelegați la șireturi (doar așa câțiva pași). De sus cabana și steagurile de rugăciune tibetane mi se arată în toată frumusețea. Doar ele fiindcă vârful e în ceață!
Cobor la cabană și îmi dau seama de ce sunt aceste steaguri de rugăciune tibetane. Cabanele austriece încurajează Tibetul angajând câte un tânăr tibetan. Frumos și de apreciat gest! La cabană mai fac ultimele poze în zonă înainte de a intra la căldură. Uimitori sunt muncitorii care lucrează pe afară la cabană indiferent de cât de frumoasă sau de urâtă e vremea!
Ca perspectivă pentru ziua ce vine, uite cum arată camera de echipament a cabanei (unde fiecare își lasă echipamentul de cățărare și bocancii și folosește papuci de la cabană).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu