Revenire la iarnă - Răchițele 25-26.01.2014

Fiind o tură mai veche (are aproape 4 luni de-acuma!) și nefăcând un rezumat la momentul respectiv (cum fac de obicei), o să dau ceva mai puține detalii tehnice. Cert e că mi-au rămas în minte momente pe care greu le poate uita cineva :D!

Abia întors din fascinanta Indie, în grupul nostru CAR Cluj Universitar, apare o invitație din partea Marei Constantinescu pentru o revedere rară. Ea e plecată de ceva timp în America de Sud și acum în vacanță vrea să-și revadă draga familie clujeană și să mai stăm la povești (de loc îi din Avrig de sub Alpii noștri!). Cum să nu răspund la chemarea confraților mei? Cum le stă în fire, aranjează cu transportul și cazarea la pensiunea Valea Stanciului de lângă pensiunea Șușman, Răchițele. Eu vin cu trenul de la București (sâmbătă dimineață în Cluj și la locul de întâlnire suntem o întreagă trupă de 20 "omuleți dragi" - copyright de expresie Dia Somogyi). Ne aranjăm în mașini și pe-aci ți-i drumul către Răchițele (ei știu drumul Cluj-Huedin-Călata-Răchițele, eu doar mă supun lor;) ). 

Cam pe la miez de zi suntem cazați și aranjați în camere și pornim într-o mică plimbare sub îndrumarea lui Dinu și a Marlenei. "Ținta" de azi (de fapt nimic nu e țintă pe munte, e doar un loc a cărui bucurie unii o împărtășesc altora) este vârful Pietrele Albe. Pentru asta urcăm pe valea Stanciului până la cascada Vălul Miresei. De așa multe ori auzisem de numele ăsta și abia acum am ajuns și eu! Chiar săptămâna trecută fuseseră niște colegi aici. Și săptămâna viitoare o să fie un concurs de cățărare pe gheață (mai mult dry tooling!). Mireasa ne lasă să-i admirăm frumoasa rochie luminată slab prin pătura de nori. Se anunță ceva ninsoare! Două colege se întorc spre pensiune, patru colegi vor veni aici la cățărat (poate Mihnea nu e chiar așa dezamăgit că nu e multă gheață!) și noi urcăm mai departe pe vale/drum forestier. Mini-candelabre de gheață, panouri cu scurte descrieri de trasee (cum ar fi Traseul Grotelor unde se spune că s-au ascuns bravi români în lupta de rezistență anticomunistă postbelică)... Deocamdată urmăm marcajele PR și curând vom intra pe rarele marcaje PA spre Pietrele Albe! Urcăm pe versantul drept (geografic) al Văii Secii până la o stână cu binemeritată pauză de masă și de semnal la telefon. Afară începe să viscolească ușor. Avem ceva de furcă cu deschiderea și închiderea ușii care s-a umflat de la frig și de la zăpadă și gheață! Cu energia refăcută (dulciuri și ceai fierbinte!) pornim mai departe. Rarele marcaje PA urcă pe lângă noi până aproape de originea Văii Seci (șaua Pietrele Albe) și fac stânga spre vârful Vlădeasa. Doar că e o mare albă care învăluie vârful și nu prea ne îndeamnă.  În dreapta noastră înainte și după stâna vedem din poienii diverse variante de urcare spre Pietrele Albe. Un vâlcel cam expus ar fi o soluție ceva mai riscantă. Un alt urcuș pe muchia vestică a vârfului prin pădure ar fi o soluție cu pierdere de timp și efort inutil. Convenim la soluția de a ocoli obârșia Văii Secii și de acolo să mergem pe buza pereților cât putem. Ne urmăm planul și cam într-o oră suntem pe muchia vârfului Pietrele Albe deasupra pereților. De aici cu grijă mergem pe lângă buza prăpastiei până la ultimul loc sigur unde facem gipfelkuss-ul tradițional al clubului. Întoarcerea cu puține emoții deasupra pereților se liniștește pe drumul cunoscut (pe care am venit) până la stână, unirea cu marcajul PR (cu descoperirea variantei ocolite a acestuia) și apoi pe drumul de pe valea Stanciului până la pensiune. Mai sunt mici tensiuni și neînțelegeri de ritm care dispar o dată ce căldura pensiunii și a ciorbiței calde ne aduce "la aceeași masă". Seara îi cedez locul Marei fiindcă îmi pare că are povești mai interesante din America de Sud decât am eu din India. Adevărul e că deși erau calde și poveștile mele, cu cât povestesc mai mult, cu atât încep să mă plictisesc și eu. Eu mă retrag la somn mai devreme cu tot cu veselia și zgomotul colegilor.

Pentru duminică convenim să urcăm pe vârful Lespezi. La masă dimineață ne facem puțin griji pentru colega noastră Raluca Leuca care dispăruse fără urmă. Eu o văzusem că a plecat pe durm în jos spre Răchițele (probabil ca să își cumpere ceva) și colegii nu au vrut să mă creadă. Cum o știm noi pe Raluca de atâta timp și așa îi stă în obicei să facă ce vrea ea (e o dulceață de fată, nici nu te poți supăra pe ea!), nu ne-am făcut prea mari griji (nu mi-AM făcut mai bine zis!). Simțeam că e totul în regulă! 

Gazda noastră ne arată un drum care pleacă fix de lângă pensiune în sus prin pădure spre vârful Lespezi. Urcăm în serpentine, povestim (acum simt că sunt ascultate poveștile mele; mă simt cumva stânjenit când trebuie să povestesc ceva în public, așa direct de la om la om sau în scris e mult mai familiar!) și nu simțim prea mult panta care ne duce într-o mare poiană. De-am vedea și noi ceva prin laptele care ne înconjoară! Mara rămâne puțin în urmă pentru câteva mesaje și semnal și o aștept cu drag (rolul de măturică dat acum 10 ani mi se potrivește de minune; prefer să văd mai puține locuri, să stau mai puțin și să fiu sigur că nu e nimeni rătăcit în spatele meu). Din poiană facem stânga și ajungem în dreptul marcajelor CR spre vârful Lespezi. Ieșim din poteca orizontală, facem stânga și dibuim marcajele rare care urcă prin dărâmături lemnoase. Panta prin pădure ne scoate pe creasta Lespezilor. Urcăm în dreapta pe trepte de zăpadă până sus în vârf. "Oau!" se aude din gura fiecăruia. "Uite cascada jos!" Prin vălătuci de ceață vedem câte o bucată din Vălul Miresii care și-a lăsat rochia și s-a aruncat de pe stânci (conform legendei locului). E ceva vânt, e ceva ninsoare, sunt atâtea suflete calde! Asta vroiam de la tine, iarnă! Fericit cum nu se poate, cobor cu Dinu pe "ultimele locuri" din grup până la potecă și de aici la stânga pe marcajele CR urmăm drumul de exploatare care ne scoate puțin mai sus de baza Salvamont Mărgău. Luciul gheții de pe drum e motiv de distracție pentru unii, de atenție pentru alții! La un perete colegii noștri erau în ceva trasee pe un perete în prezența prietenilor de la Salvamont. Cu acest prilej Dinu află ceva detalii despre incidentul recent al prăbușirii avionului sub vârful Frânturile. Coborâm la pensiune, ne întâlnim cu draga Raluca, completăm grupul și pornim la vale spre Răchițele și apoi spre Cluj. Pauză și masa de seară (doar pentru unii din noi care nu se grăbesc) sunt alese de colegii mei cunoscători. Ajungem în timp util în Cluj pentru a lua trenul de noaprte spre București.

Vă mulțumesc, dragi frați pentru că mi-ați împlinit dorul de iarnă!