duminică, 27 octombrie 2013

Prin Țara Pădurenilor 21-22.09.2013

Prin Țara Pădurenilor 21-22.09.2013

Colegi de tură: Mihaela Vecerdea, Alin Popa, Adi Pop, Cezar Partheniu

Am avut un we foarte fain! Cu articolele scrise de Dinu Mititeanu, Marian Poară, cele de pe pagina web http://padureni.wordpress.com/turism/ și traseul în GPS (construisem un traseu de 39 de kilometri care trece prin satele Ruda, Poienița Voinii, Sohodol, Lelese, Cerișor și Crăciuneasa) am pornit la drum spre satele vechilor daci. Vineri la 16.30 în loc de autocar (fiindcă nu mai erau locuri) merg cu alți 3 călători (cunoscuți în autogară) cu un tip cu taxiul până la Sibiu (avusese o cursă la București și am convenit la pret la fel ca la autocar - 50 de lei). E mai convenabil așa fiindcă putem face câte pauze vrem! Pe seară ajung în Sibiu la Mihaela, stăm la povești și undeva după 23.00 ne retragem la somn. Pentru întoarcere Mihaela face rezervare la autocar pe numele ei la firma Alis (23.00 plecare din Sibiu, 4.20 București). Trezirea e la 6.00 ca să îi luam pe Adi Pop din Cisnădie și pe Alin Popa din Sibiu și să mergem spre Ținutul Pădurenilor (Sebeș, Călan, Hunedoara, Ghelari).

Ziua 1 - sâmbătă 21.09.2013

Puțin după ora 9.30 ajungem în centrul comunei Ghelari lângă catedrală. Intrăm în curte spre impresionanta biserică ce domină comuna. Ctitorul ei, părintele Nerva Florea a avut în 1927 (pe când era student la teologie la Sibiu) o revelație și un glas tainic i-a spus: "Unde te duci, să zidești o biserică măreață". Părintele a avut viziunea bisericii exact așa cum este ea în ziua de astăzi. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în 1939, biserica fiind terminată și sfințită abia în noiembrie 1973. Părintele a convins toți locuitorii să contribuie cu un procent din salariu la construcția bisericii. Pentru completarea fondurilor în 1942 și 1943 corul și fanfara din Ghelari au făcut un turneu prin țară. Neexistând drumuri practicabile, materialele erau aduse cu mocănița până la Rețișoara, iar de acolo erau trase în mină pe un plan înclinat și transportate în vagonete prin galerii. Erau scoase cu un funicular și transportate până la șantier cu carele cu boi. O dată cu venirea regimului comunist, părintele a fost arestat și eliberat după un an din lipsă de probe. I s-a interzis înă continuarea construcției bisericii. După 1955 a reușit să "păcălească" autoritățile cu următoarea argumentație: "Ridicăm o biserică în vârf de munte, nu e în calea nimănui, nu o vede nimeni, dar la o adică puteți spune că respectați drepturile religioase, că și așa ne acuză cei de la Europa Liberă. Pe de altă parte, minerii sunt o clasă socială greu de stăpânit, vor avea o identitate spirituală, religioasă și socială și vor fi liniștiți în jurul bisericii". Ca o paranteză, minerii în perioada mai recentă a istoriei noastre au fost mai ușor manipulați și controlați cu bani și putere decât cu credința :(. După cutremurul din 1977 terenul pe care fusese construită biserica a început să se scufunde. Dedesubt erau galerii vechi de mină care nu fuseseră umplute cu steril. Pereții bisericii se crăpau și se distrugea superba pictură interioară. Deși se putea prăbuși în orice moment, părintele Florea a continuat să slujească în ea sfânta liturghie și să caute soluții pentru reparație. A fost nevoie de alți ani de  muncă neobosită și de sute de tone de steril injectate în adânc pentru oprirea surpărilor. Părintele, însă, nu a mai apucat să vadă finalizarea lucrărilor. S-a dus la ceruri în 1990 lângă duhovnicul și sfetnicul lui de o viață, ieromonahul Arsenie Boca. Pe lângă catedrală mai sunt alte trei biserici în Ghelari, fiecare cu istoria ei, și alte cinci biserici în satele din apropiere (Plop, Ruda, Govăjdia și Mănăstirea). Bisericile din Plop și Ruda (pe ultima o vedem puțin mai încolo) au fost începute tot la stăruința părintelui Florea. Informațiile de mai sus sunt de pe panoul din fața catedralei realizat în cadrul proiectului asociației "Alternative Rurale"  - Ghelari finanţat prin schema de granturi mici din cadrul ARDDZI și cofinanțat de Consiliul Local Ghelari 2009-2010.
Eu rămân mai în urmă pentru un cadru general și colegii intră în biserica mare unde stau de vorbă cu îngrijitoarea bisericii. Eu intru mai întâi în biserica mică din stânga. Tavanul bisericii are un model de cer albastru simplu cu ornamente florale. Iconostasul (dominant în culoare albastră ca tot interiorul pictat) se remarcă prin câteva icoane unicat (Alin are mai multe cunoștințe în cest sens). Îngrijitoarea catedralei ne istorisește cu multă dragoste despre părintele Florea și ne ghidează spre celelalte sate din zonă. Din câte ne spune femeia, putem merge cu mașina până în satul Alun, locul mult dorit.


Mergem cu mașina până în Ruda și Mihaela vede biserica din dreapta noastră. "Mergem până la biserică?" Lăsăm mașina în drum și facem câțiva pași pe uliță. La stânga un pădurean (acum mutat la Hunedoara) strângea cartofi. "A ieșit ceva anul ăsta?" "Ceva, ceva!" Colegii intră prin cimitir spre biserică și eu ocolesc pe drumul de mașină.  Ajung înaintea lor și constat că e închisă. E frumoasă și așa!
Ne întoarcem la mașină și mergem până în Ruda. Vedem biserica din lemn și întrebăm cum putem intra în ea. Cheia e la crâsnic (îngrijitorul bisericii) și primim indicații unde îl găsim (aproape de casa memorială a cântărețului Drăgan Muntean). Cu nepotul crâsnicului mergem la bisericuța din lemn de pe culmea dealului. Biserica e foarte veche (a fost datată în 1653) și în ea se vede patina timpului. În biserică găsim icoana Maicii Domnului adusă de la Ierusalim. Acoperișul bisericii (inițial din lemn) este din tablă pentru a se păstra mai bine.


La ieșire mai povestim ceva cu ghidul nostru și renunțam la casa lui Drăgan Muntean. Trebuia să urcăm până la casa îngrijitoarei și pierdeam ceva timp! Îi mulțumim băiatului pentru explicații și mergem cu mașina spre Bunila. La drumul indicat spre Alun facem dreapta și coborâm pe o curbă de nivel suspendată pe panta muntelui. Când drumul cotește la dreapta spre valea Nădrabului, pietrele sunt prea mari pentru mașina încărcată. Mihaela ne roagă să coborâm și să mergem pe jos până unde se face drumul mai bun. E normal să ajutăm mașina! Coborâm până în firul văii și ajungem la drumul pietruit cu marmură de pe valea Nădrabului. Așa frumos va fi diseară când vom merge la lumina lunii pe poteca albă! Mihaela mai urcă puțin spre Alun și drumul se cam strică (pentru mașină mică). Miha vrea să lăsăm mașina aici. O scoate din drum pe margine și aici campăm.
De fapt nu întindem corturile, doar stabilim locul de campare, ne echipăm cu rucsăcei mici de tură și pornim la drum. Ochisem pe hartă (când am costruit traseul) un drum ce taie o serpentină lungă și ajunge la cariera de lângă Alun. "Pe aici mergeam eu în tinerețe", glumește Adi. În câteva minute suntem la drumul de mașină ce urcă în sat. În stânga e cariera de marmură.  Le spun colegilor că mă duc puțin să văd ce e pe acolo. Nici nu bănuiam cât de fain este! Intru la primul nivel al carierei, pe stânga ajung la al doilea unde se vede un diedrul alb șlefuit și vreau să ocolesc peretele primului nivel. Urc pe partea dreaptă pe pământ și printre arbuști țepoși și pe pietre dau să cobor la colegi. Ei nu mai sunt acolo! Urcaseră după mine spre nivelul 2 și sunt surprinși să mă vadă în spatele lor. Găsesc un mini-horn și ajung imediat la ei la diedru. Facem ceva poze, mă uit în jos și îmi amintesc de cariera de la Iacobdeal (lângă Măcin, Dobrogea) și propun colegilor să urcăm la nivelul 3. E o pantă cu iarbă și stâncă puțin alunecoasă. Miha e în față și trecem peste un prag stâncos (un pic de cățărare expusă). Trecem cu atenție pragul și suntem acum deasupra carierei. De aici pe o brână putem merge la dreapta în urcare printre bolovani. Găsesc aici roci de tot felul: cuarțuri, roci sedimentare solidificate sub formă de valuri, urme fosilizate de frunze și resturi organice, bucăți din fisuri de rocă cu aspect de geodă. Sunt încântat de frumusețea ascunsă pe care o găsesc într-o carieră de marmură!







La capătul brânei suntem sub nivelul 4 al carierei (aproape de vârful dealului). În dreapta spre drum sunt copaci prea deși. Facem stânga pe unde pare să fie o potecă, coborâm peste un prag de pământ și ajungem într-o livadă de meri. Pauză de degustat! Sunt așa multe mere gustoase că doar ridicăm mîinile și luăm mere din pomi! Prin livadă găsim o potecă ce coboară de-a lungul pârâului până în curtea unei case de lemn părăsite. Bătrânii s-au stins și acum proprietarii sunt cei de peste drum. E așa faină casa și mărul de lângă ea că ne învârtim prin curte pentru diverse unghiuri.
Vedem mânăstirea și spre ea urcăm până la prima intersecție de ulițe. Pare cumva centrul satului! Spre mânăstire trebuie urcat pe ulița din stânga. Deocamdată în dreapta e o bătătură din care mai pornesc două ulițe. Pe cea din stânga se ajunge la biserica veche din lemn. Mâine vom merge pe aici! Acum mergem pe ulița din dreapta trecând pe lângă o casă de lemn cu cruce pe ea. Acum e modernizată și cumva deschisă ca o pensiune (în special pentru anumite grupuri ;) ). Trecem pe lângă o livadă cu poarta de lemn deschisă. Sunt o grămadă de brândușe și ne lungim la poze. Adi întreabă niște pădureni din curtea din spate de ceva locuri de vânzare pe aici. Ei strângeau pere pentru țuică și Adi vine cu mâinile pline de pere. La următoarea casă din lemn colegii merg înainte și cei din curte mă opresc să-mi dea niște mere. Adică vreo 3-4 kilograme adăugate cu povești și glume! Tot de la ei aflăm de un alt bătrân care vinde casa nițel mai sus după biserică. Ne conduce într-acolo!

Eu pe drum mă opresc puțin în fața bisericii din marmură fiindcă mă atrage o cruce din lemn și crucea eroului soldat Herban Lazăr ctg 1945 din Batalionul 15 Vânători de Munte căzut pe Câmpul de Luptă din 23 noiembrie 1944 pentru Apărarea Patriei.
Urc după colegi pe prima uliță după biserică. Eu, fiind mai în urmă, intru în vorbă cu o bătrână care ajuta vecinii ciobani cu apa pentru stână. Îmi spune că măgarii așteaptă să vină ciobanul, să le pună pe spate canistrele cu apă (canistre de aluminiu în care se pune lapte în fermele de vaci) și să urce la stână. Poate nu știu eu să explic exact, dar nu înțelege cum vom urca noi spre Sohodol. Ajung din urmă colegii care vorbeau cu unul din puținii pădureni care vând casa în timp ce cu toții mâncau nuci luate direct din pom. Iau și eu câteva și rămâne mâine să mai fac ceva poze la casă și la curte. Lipită de curte e fosta școală unde se făceau altă dată și proiecții de filme. Echipamentul de proiecție era într-o cămăruță separată în curtea omului.




Crâsnicul din Bunila ne va povesti mâine că primele patru clase le-a făcut în Bunila și până la clasa a opta a învățat în Alun (de unde concluzia că în Alun erau mai mulți copii). După școală mai mergem câteva zeci de metri și ne cocoțăm (eu și Alin) pe un gard pentru a fotografia o frumoasă și părăsită casă de lemn. Continuăm până se termină ulița și GPS-ul îmi indică o altă uliță la stânga. Dacă era să continuăm pe un drum de căruță, probabil că ajungeam direct în valea Sohodolului! Mihaela ar fi vrut să coborâm până la mânăstire, dar timpul pentru asta e mâine, nu azi!
Pe la 14.00 pornim la drum pe dealuri spre vest spre obârșia Sohodolului. Urcăm pe ulița întunecată și la lumină Mihaela își confirmă cu o bătrânică drumul bun. Trecem de dealurile Curcubelu și Șlemului și ne apropiem de pădure. Uimitor, dar drumurile de car urmează chiar traseul făcut pe GPS :D!





Intrăm în pădure pe același drum de car și peste câteva minute dăm de proprietarul de la pensiunea Panorama (Sergiu Țent) care adună ciuperci cu un prieten. Ne arată pitongii/hribii mari și ne poftesc a doua zi pe la ei la o plăcintă cu gem de prune. Poate venim! Pitongii îs tentanți și în câteva ore voi aduna vreo 9 kg pentru acasă! Pornesc mai înainte cu mașinuța lor (ceva între ATV și mașinuțele de golf) până în Sohodol și se vor întoarce. Urmăm track-ul și cotim la dreapta la indicația GPS-ului.


Prin pădure începe să ne picure și pare să dea o ploaie mai urâtă. Doar pare fiindcă se oprește repede și a fost doar așa de sperietură! După ploaie trec pe lângă noi amicii cu ciupercile și îi rugăm să ne ducă și nouă sacul până în Sohodol. Ei oricum se întorc și se oferă să ne ducă hribii (pitongii) până la mașină. Nu am fost inspirați și seara la mașină nu scoatem pitongii din sacul de  plastic. Fac ceva viermișori care se duc la spălat! Prietenii noștri au fost inspirați și ne-au lăsat sacul ascuns cu niște crengi în fața mașinii. Pe drumul forestier de culme ne îndreptăm spre satul Sohodol și ne întâlnim iarăși cu prietenii noștri de la Panorama.

Intrăm printre grădini și salutăm oamenii la cules de cartofi. Mai coborâm pe uliță și stăm de vorbă cu un pădurean foarte iute de minte. Îl întrebăm de-ale locului, de drum și ne povestește fel de fel. Are o pălărie de pădurar veche pe care nu ar da-o pentru nimic în lume! Ca și pământurile de care fiecare ține cu dinții!
Coborâm spre centrul satului, întrebăm de case și de locuri în stânga și-n dreapta și nimeni nu pare să știe ceva. Îi înțelegem că țin la pământurile străbune! Și în plus nimeni nu crede că putem face traseul așa de lung cum era plănuit inițial (Lelese, cerișor, Crăciuneasa, valea Rețișoarei). De fapt îl și scurtăm! Înainte de a ieși din Sohodol facem o scurtă vizită la biserica închisă și un pic izolată de case.
Ieșim din sat spre Lelese (ultima casă cică ar fi de vânzare, dar nu găsim pe nimeni acolo) și pe la 17.00 luăm pauza de masă hotărâți să scurtăm drumul plănuit. E nevoie de mâncare că nu am ciugulit nimic astăzi și am tot mers! După masă mai urcăm dealul, ieșim din Sohodol și coborâm pe drum spre Lelese (trecem pe lângă frumoasele cruci de la ieșirea din Sohodol spre Lelese).

Din poveste în poveste (între noi și cu puținii localnici, mai bine zis o bătrânică ce-și aduna vacile și juncanele spre casă cu o nuielușcă) ajungem în Lelese. Ne întâlnim cu primarul care ne spune că ne poate coborî cu mașina la valea Sohodolului imediat ce își găsește soția (era cu o mașină mai nouă). Vizităm puțin biserica din Lelese și primarul ne ia chiar din fața biserici cu mașina.
Cu mașina ne coboară pe drum spre valea Sohodolului până la intrarea în valea Nădrabului. Pe drum ne povestește despre ce înseamnă la pădureni "gardul din deal". Fiecare om are o suprafață de pământ din care jumătate o pune anual la dispoziția comunității. În comunitate se stabilește ce se va face cu acel pământ în acel an și proprietarul nu are dreptul să intervină (anul agrar este până în mai, anul următor). Pe cealaltă jumătate a pământului proprietarul face ce vrea. În anul următor partea cultivată pentru comunitate îi revine lui și partea cealaltă e folosită pentru comunitate și tot așa. Tot el ne povestește despre facerea lumii la pădureni. Se spune ca la început Dumnezeu şi Socea erau prieteni buni. Socea a vrut să îi fie egal lui Dumnezeu şi atunci Dumnezeu a făcut Uscatul şi Marea şi i-a dat adâncurile lui Socea. Dumnezeu şi Socea au hotărât să facă Omul. Au convenit să pună fiecare câte ceva. Dumnezeu i-a spus lui Socea să coboare în fundul mării şi să aducă nisip să facă Omul. Socea a coborât, a luat nisip în mână şi până să urce la suprafaţă, tot nisipul i-a căzut printre degete. S-a necăjit şi a coborât a doua oară. Când a urcat, tot nisipul îi căzuse printre degete. Coboară a treia oară şi când se întoarce îi rămâne nisip sub unghii. Cu acest nisip au făcut Omul. Socea a pus în Om şi răutate care s-a adunat din ce în ce mai multă. Dumnezeu i-a zis că e prea multă ură şi l-a scuturat pe Om. Aproape tot răul s-a scurs şi a mai rămas puţin. De atunci mai e o fărâmă de răutate în Om. După aceea Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul şi celelalte aşa cum apar în Biblie. Tot ne mai povestește despre satele pe care le are în grijă și regretă că nu ne poate duce mai mult. Are o pensiune în Cerișor și îl așteaptă musafirii. Mai devreme ne spusese de pensiune și chiar am întrebat dacă putem sta la el la pensiune. De nu avea musafiri... La 20.30 ne lasă la intrarea în valea Nădrabului. E întuneric și acum nu avem decât de mers pe drum vreo patru kilometri. De fapt nu e chiar aşa de întuneric că deocamdată nu avem nevoie de frontale! Merg cu Miha mai în faţă, ne adunăm la un loc unde drumul e rupt (doar cu maşină cu gardă înaltă se poate trece pe aici), eu rămân mai în urmă în încercarea de a face ceva poze nocturne, cotim pe firul văii la dreapta şi după vreo oră e prea întuneric să mai mergem fără lumini. Aprindem becurile şi continuăm prin pădure. În doar 15 minute ajungem la poienile de pe vale, poieni pe care le văzusem mai devreme în coborârea spre valea Nădrabului. Fain moment când drumul alb de marmură începe să se arate! Parcă e "poteca galbenă" spre ţara lui Oz! Şi în plus avem şi o atmosferă niţel misterioasă: ceaţă şi luna ridicată în spatele nostru. Mihaelei îi e frig şi merge mai în faţă. Pozarii încearcă să capteze ceva din senzaţiile momentului.
O ajungem din urmă pe Miha la maşină şi ne apucăm de pregătirile de somn. Miha alege să doarmă într-un cort separat. Eu nu mi-am luat cort şi ca urmare dorm unde este un loc cât pentru sacul meu de dormit. Cum în cortul lui Adi e loc pentru toţi trei, prefer să dorm cu ei decât singur într-un alt cort. Mă schimb cu haine uscate şi până la facă colegii ceva cald de mâncare, eu am şi adormit (cam pe la 23.00!). Ei şi-au făcut o supă, au mai stat la poveşti şi la râsete şi după ce s-au băgat la somn, surpriză mare: un băţ de la cortul Mihaelei s-a rupt de la vânt peste ea (cam pe la 2.00). Nici nu adormise bine şi senzaţia nu a fost deloc plăcută! Aşa că a lăsat cortul acolo şi a dormit în maşină. 

Ziua 2 - duminică 22.09.2013

Duminică e zi lejeră! Ne trezim pe la 8.00, strângem bagajele, lăsăm corturile întinse pentru uscat și urcăm la mânăstire pentru slujbă. La intrarea în curtea mânăstirii e o cruce de lemn între braţele căreia un păianjen şi-a croit un laţ pentru prinderea hranei. Are dreptate Miha spunând că o astfel de imagine denotă tristeţe şi neglijenţă a strămoşilor. Estetic este însă foarte faină imaginea!
Biserica este construită integral din blocuri de marmură rostuite în anii 1937-1939. Construcția bisericii a fost făcută chiar de ctitorul bisericii, părintele Petru D. Roșu, paroh între 1937 și 1940, martir al luptei pentru dreptate socială și apărător al credinței în fața prigoanei comuniste. În 1941 părintele Roșu este luat în război drept confesor militar pe frontul din Caucaz și Crimeea. În 1943 devine preot militar la gradul de locotenent colonel la Sebeș. În 1953 se întoarce la Alun și după trei ani e condamnat la 20 de ani de închisoare pentru activitate patriotică, fiind chinuit prin temnițele de la Gherla, Aiud și București. Își găsește sfârșitul în lagărul de exterminare de la Grindu, Periprava (județul Tulcea) în 1962 (informaţii de pe pliantul făcut de măicuţe). 
Biserica preia hramurile bisericii din lemn (Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Împărați Constantin și Elena) - monument pe care îl vom vedea ceva mai târziu. Fiindcă sătenii s-au mutat în cea mai mare parte la oraș (Hunedoara) și bisericile au fost părăsite, s-a hotărât la 1 martie 2011 înființarea schitului "Adormirea Maicii Domnului". 
De atunci mohahia Isidora (Aurora Rusu) se străduie cu încă o măicuță să facă toate cele pe lângă schit în speranța că odată va deveni mânăstire. Au mult de lucru, au multe de construit, au o foarte frumoasă grădină de muncit, au de luptat împotriva securiștilor care fac tot posibilul ca cele două măicuțe să renunțe la schit (au recurs chiar la vrăji - cioburi care opresc plantele să crească - sau la manevre de distrugere a frumoasei biserici de lemn), au ceva de furcă cu vecinii cu care nu se înțeleg pentru pământul pe care vor să construiască gardul (personal mi se pare aiurea să îți limitezi proprietatea cu garduri cât mai înalte când bunul simț ar trebui să delimiteze proprietatea şi înţelegerea între vecini), au mult de muncă la casa parohială (speră să vină un preot cât de curând), au de îndeplinit sarcinile bisericești... Cu încredere, dragoste de Dumnezeu și speranță le fac pe toate și sunt convinse că va fi bine (căci Dumnezeu ajută și îndrumă pe cei ce fac și gândesc pe calea bună și dreaptă).
În timpul slujbei (trebuie să recunosc că nu sunt foarte în temă cu detaliile bisericești), monahia Isidora, mă întreabă dacă vreau să citesc în strană. Cum nu am mai făcut asta și știu că vocea nu mă ajută, refuz și Alin le va ajuta cu drag la strană. Atâta bucurie să vină cineva de departe și să le ajute la slujbă! Eu simt că mi se cere altceva. Nu am "răbdare" să stau la toată slujba și ies pe afară. Mă joc un pic cu cățelușa (care ne întâmpinase în alergare), admir munca măicuțelor în frumoasa grădină (de remarcat rândurile de porumb pentru mălai, varza, roșiile și multe alte răsaduri) și mă plimb puțin prin împrejurimi. 


Prima "tentație" este casa din fața bisericii.  Are un măr foarte fain și mare la intrare, casa mare cu etaj nu mai are bara de sprijin la scările de ciment, în casă nu am pe unde să intru (deși tare mi-ar fi plăcut), casa de chirpici, cotețul de porci, scările de lemn și butoaiele de lemn parcă așteaptă viaţa de demult... Din spatele curții vine băiatul de mai devreme (cel cu perele) care ajuta niște consăteni să mulgă oile. Ne salutăm bucuroși și fiecare pleacă în drumul lui. Eu ies din livadă prin poarta de căruță și cobor spre bătătura de sub biserică.



Din bătătură merg pe ulița din stânga și nu văd poarta bisericii din lemn. Întâlnesc o femeie pe uliță și o întreb de bisericuța veche de lemn și pe unde ajung la ea. Îmi spune că mă duce ea fiindcă vroia să meargă la mormântul mătușii ei și îi e tare frică de șerpi. Merg eu în față! Intru pe poarta uitată de vreme și puțin căzută, urcăm printre cruci și copăcei crescuți anapoda și mergem la biserică. E închisă și femeia nu știe unde aș putea găsi cheia. "E la măicuțe!" E tristă că biserica pe care o știe ea demult e dărăpănată și că cimitirul e acum neîngrijit. O întreb cum o cheamă pe mătușa ei și caută printre cruci: Herban Salvina! O văd cum îi lăcrimează ochii când găsește crucea și simt că mi-am îndeplinit misiunea în acest moment. Îmi povestește istoria morții mătușii ei. Pe 1 aprilie 1955, fratele Salvinei (tatăl "ghidei" mele) era în mină. De afară l-au anunțat că sora lui a murit la naștere și a luat-o ca pe o glumă de 1 aprilie. Când a ieșit a doua zi a văzut adevărul. Sora lui murise în încercarea de a naște pe băiatul ei Viorel. Nefiind la țară atât de multă grijă ca acum la nașteri, copilul s-a născut mort și mama a mers cu el pe lumea de dincolo.

"Rugăciune"

Puțin înainte de 12.00 mă întorc la biserica de marmură fiindcă știam de la "ghida" mea de mai devreme că slujba se termină la miezul zilei. Aștept să iasă prietenii de la slujbă și ies cu monahia Isidora. Ne-a adunat la masă! Coborâm la bucătărie (sub viitoarea casă parohială), pregătesc de mâncare și îl așteptăm pe Adi care coborâse până la mașină să aducă pâine. Nu știam că mai au măicuțele! Cu rugăciune înainte și după masă ne bucurăm de bucatele pregătite cu multă dragoste. Colegii mei își manifestaseră dorința să meargă la biserica de lemn. Maica Isidora are o cheie mare și veche de la ușa de lemn! Coborâm pe uliță în bătătura de sub biserică, intrăm pe ulița din stânga și iarăși ajungem la biserica de lemn. Văd sfiala și bucuria de a ne deschide ușa vechii biserici. Biserica a fost ridicată în sec XVII pe locul unei foste biserici de la care au fost preluate câteva bârne și forma arhaică a planului. Fundația biserici este de piatră lucrată pe uscat și zidurile sunt din dulapi de brad groase de 14 cm, îmbinate la colțuri în "coadă de rândunică". Fațada este netencuită, în stare naturală. Acoperișul și pereții sunt acoperiți cu șiță (șindrilă de lemn). Maica Isidora ne spune cu tristețe că nu există nici un act legal care să ateste de când este biserica (cam de pe la 1700!). Intrăm în prima cameră și pânzele de păienjeni sunt peste tot. Când să mai grijească și de biserica mică? Din prima cameră intrăm în a doua (corpul bisericii) printr-o poartă de lemn. Lumina sfântă răzbate printre praf și pânze construite cu migală de micile insecte de pradă. Ștergem puțin praful, adunăm în minte imaginile și ni se permite (bărbaților) să intrăm în altar. O cruce ce a rămas pe masa cu fața de masă cusută special pentru biserică, un sfeșnic-pom pentru lumânări, urme de vechi icoane pe pereți și tavan (sec XVIII), cruci scrijelite pe pereți, urme ale icoanelor furate... Dumnezeu este aici, indiferent cât de mult luptă unii să îl alunge!






La ieșirea din biserică maica Isidora ne arată pe unde era tot cimitirul vechii biserici. De aici vroiau să facă o potecă să ajungă la biserica nouă din marmură și nu au primit acceptul tuturor pădurenilor ce au curțile în drum. La ieșirea din cimitir rămân câteva secunde în urma la crucea Malvinei. Ea m-a adus aici ceva mai devreme!

Cu maica Isidora mai stăm la povești în bătătură și apare și paznica noastră albă și jucăușă. Ne stă de pază la intersecție de drumuri. Aşteptăm cu dezgust să se liniştească vânătorii cu maşinile lor de teren adunate la pensiunea de lângă noi.
În poarta bisericii mai continuăm să stăm de vorbă cu măicuța, eu mai fac câteva poze la casa de vânzare de mai sus de biserică, Adi vine de la mașină cu câțiva hribi pentru măicuțe și îi ducem înapoi după rugăminți de a-i lăsa la biserică. Au strâns mulți pentru iarnă și i-au pus la rece! Îi mulțumim tare maicii Isidora pentru toate câte ne-a dat și îmi promit să o ajut pe cât de mult pot. Sper cândva să mai revin aici sau cei ce ajungeți pe aici să-mi spuneți doar de bine de mânăstire! Coborâm de la biserică spre mașină pe drumul cunoscut de ieri. Timpul va arăta ce se va întâmpla cu toți. Deocamdată schimbăm planul fiindcă e destul de târziu (15.00). Miha ar vrea să mergem și până în Bunila. E păcat să nu vedem  și acel sătuc dintre munți! Mergem într-acolo! Strângem corturile, împachetăm totul în mașină, verificăm să nu rămână în urma noastră mai mult decât iarba tasată de cort (care își revine în maxim 24 de ore). Miha văzuse la coborârea spre mașină niște tufe de măceșe și s-a apucat să adune. Găsesc și eu o găletușă de iaurt în care îmi adun măceșe din tufele de lângă mașină. Reușesc să nu mă înțep prea mult! După ce trec câteva mașini de teren, Adi se întinde pe izopren chiar în mijlocul drumului de marmură. Ce loc mai bun de de odihnă :D!
Pe la 16.00 abia ne urnim din loc. Fiindcă nu vrem să riscăm ca mașina să se zgârie pe pietre, urcăm puțin pe drum până după curba îngustă. Pe curba de nivel ajungem la mașină, urcăm câteva zeci de metri și ne oprim la un măceș mare de lângă drum. Mai adunăm puțin și pornim la drum spre Bunila. Urcăm până în drumul principal la marginea Poieniţei Voinii şi cotim la dreapta spre satul pe care îl vedeam ascuns pe culme de sus din Alun. Oprim lângă un fost magazin sătesc şi întrebăm în stânga şi-n dreapta de biserică şi de uliţa mare. Crâsnicul satului se oferă să ne ducă spre biserică. ne povesteşte de toate de-ale locului. Ne arată fiecare casă pe care au cumpărat-o oameni de la oraş şi au înfrumuseţat-o. Pe stânga văd o potecă printre garduri şi îmi spune că pe acolo urcau când erau copii de jucau fotbal. Trecem pe lângă o grădină mare şi verde cu brânduşe de primăvară şi mai în faţă vedem singura casă cu acoperiş înalt din fân. E singura casă din sat rămasă aşa şi crâsnicul ne povesteşte de "păturile" de fân care se puneau şi se înnoiau pe fiecare pantă a acoperişului. Vă mai aduceţi aminte de colibele mocăneşti din Apuseni?

Urcăm pe uliţă şi pe altă culme de deal vedem biserica din lemn. Drumul ocoleşte şi crâsnicul ne duce pe scurtătură. El mai fusese şi dimineaţă la biserică la slujbă, dar tare îi e drag să ne arate locurile. Ne duce pe o scurtătură care iese în cimitir. Cu smerenie trecem printre morminte şi ne povesteşte câte ceva despre fiecare om rămas acolo pe vecie. Mergem spre biserica mică de lemn ce a depăşit vârsta centenară (născută în 1903). Biserica a fost construită din lemnul bărdaşilor Herban Şofron, Herban Petru şi Nistorescu Igna. Nume de daci din aste locuri (Igna, Herban)! În faţa bisericii sunt două mese de piatră pe care se fac praznicele şi pomenile. Că mulţi s-au stins aici... Crâsnicul ne spune că şi el e singur de când i-au murit părinţii. Nemaiavând serviciu (a lucrat ca miner şi apoi ca paznic), părintele îl are în grijă ca îngrijitor al bisericii. Biserica e curată şi îngrijită prin credinţa puţinilor locuitori rămaşi în Bunila. Mulţi au coborât la oraş în speranţa unei vieţi mai bune. Mai încolo două femei se şi miră cum de am venit noi de la oraş în pustietăţile astea! Aşa se întâmplă mereu, uităm să mai vedem frumuseţea locului în care trăim fiindcă ne doboară greutăţile! Mie îmi vine greu să ies din biserică şi curiozitatea mă urcă spre turla bisericii. În pod descopăr o cruce de lemn cu un foarte frumos ornament din lemn. Crâsnicul nu ştie de când e crucea (poate chiar de la facerea bisericii) fiindcă el a prins-o tot în pod.


Mă impresionează cu cât respect ne arată mormântul fostului crâsnic, Nandra Petru, trecut la odihna veşnică în 2005. Pare că de la el a primit binecuvântarea de a urma la grija bisericii vechi! Nici crucile nu mai ştiu de când sunt aici :D!
 Prin cimitir ne întoarcem pe unde am venit şi urcăm pe poteca-scurtătură. Mai încet că la urcare e mai greu ;)! Nişte cai foarte faini şi singuri mă fac să întreb de sunt sălbatici au ba. Sunt domestici şi lăsaţi să pască dacă nu mai are cine să grijească pământul. Şi crâsnicul are pământ aici, dar nu are cine să îl mai lucre... Văd o potecă la stânga şi întreb de nu putem ieşi mai spre maşină. Desigur! Mergem pe curbă de nivel şi mai luăm câte o nucă sau câte o pară doar întinzând mâna. Mergem prin curţile oamenilor pe poteca făcută de pădureni. Nu sărim garduri căci sunt făcute trecători peste ele. Nu de ceilalţi se feresc oamenii cu gardul, ci de animale. Intrăm într-o curte prin poarta din spate şi la uşa casei femeia mai tânără se pregătea de plecare spre oraş. Le salutăm cu căldură şi ieşim prin spatele casei pe altă poartă. Nişte mărgele de flori mă atrag.  
"Cum îi zice la floarea asta?"
"Nu ştim. Are mărgele cum are şi curcanul!"
Ziceţi că nu-s frumoase!
Până la curtea următoare (care iese la uliţa mare) trece un pădurean cu căţelul lui, Nero. E un puiuţ de două săptămâni tare jucăuş! Trebuie să tragă de el ca să nu vină cu noi! 
Ieşim la uliţa principală şi câteva case mai jos văd pe stânga şcoala părăsită. Întreb dacă pot să intru. E şcoala unde crâsnicul a făcut primele clase înainte să înveţe în Alun. Am mai spus asta? Intrăm cu toţii şi ne arată sala mare (în care făceau orele de învăţătură), curtea de joacă şi camera învăţătoarei (unde îşi pregătea cărţile).

Mai mergem puţin, lângă coliba de mai devreme salutăm pe nepotul crâsnicului care strânge bagajele să coboare cu maşina la oraş şi ne opresc câteva minute florile minunate din grădina unei a din cele două femei de mai devreme. Se lasă pozate ca nişte ferestre de culoare în mijlocul unui sat aproape dispărut.
Până la maşină mai face o scurtă pauză de admirat spre culmile dintre satele Cernişoara Florese (colo jos în vale!) şi Hăşdău. Pe undeva pe acolo sunt Cheile Cernei prin care vom veni altă dată!
Ajungem la maşină şi, fiindcă vorbeam de nuci, crâsnicul ne spune că ne dă el nuci de pe pământul lui "că el aici face legea". Pe la 19.00 pornim din loc.
Oprim puţin la o "defilare de modă" pentru a admira apusul pictat de nori.

"Defilarea de modă"

Trecem prin Ruda şi facem ultima oprire în cartierul Cuţ la intrarea în mina centrală. De pe un panou informativ vă redau câteva informaţii. Mineritul în Ghelari are tradiţie veche, cercetătorul Kolosvary Emeric susţinând că în Ţara pădurenilor exploatările miniere existau din vremea împăratului roman Caracala (215-213 î. Hr). Dovada acestei afirmaţii ar fi găsirea în sec XIX în timpul săpării unei galerii a trusei miniere şi a scheletului unui muncitor dispărut probabil a o prăbuşire. Inscripţia latină "NATUS IBI; UBI FERUM NASCITUM" (Născut acolo unde se naşte fierul) arată preocuparea romanilor pentru exploatările de fier (extras din magnetită, 75% fier). Mina s-a închis în 2003 o dată cu încheierea exploatării fierului. Muncitorii erau pădureni localnici, chiar şi femei. Începând cu perioada austro-ungară (când au fost aduşi specialişti din Italia şi Cehia) au fost folosiţi şi prizonieri din Lagărul de la Ghelari. De la cariere sau de la mine minereul era transportat cu funicularele la furnalul de la Govăjdia. Aş fi vrut să ajung şi acolo, mai ales că se spune că de aici a ajuns oţelul la Paris sub mâna lui Eiffel. Ghiciţi despre ce e vorba? Fiindcă îmi plac călătoriile feroviare, vă povestesc ceva şi despre funicularele folosite. Tehnologiile în premieră folosite pentru transport urmăreau exploatarea forţei gravitaţionale şi caracteristicile terenului. Linia îngustă de cale ferată Hunedoara-Govâjdia, construită în 1900, a fost prima de acest fel din Transilvania. Calea avea 760 mm ecartament şi o lungime de 16,1 km. A fost o adevărată performanţă tehnică prin soluţiile de amplasare a liniilor pe curbă de nivel exploatând terenul în aşa fel încât trenurile urcau pe o mare diferenţă de nivel fără să depună un efort prea mare. Numită şi "Calea ferată ardeleană", această linie a fost utilizată în principal pentru transportul minereului de fier către noua uzină de fier de la Hunedoara. la sfârşit de săptămână trenul era format din vagoane pentru pasageri. Acolo unde nu existau condiţii de acces rutier iar linia ferată era prea costisitoare, transportu ls-a făcut cu linii de funicular. Astfel linia de funicular Vadu Dobrii-Govăjdia era cea mai lungă linie de funicular din Europa anilor 1900. Pentru coborârea materialelor de la un orizont la altul s-a folosit planul înclinat care se baza pe forţa gravitaţională. În timp ce cobora vagonetul plin, el trage în sus vagonetul gol. Ingenioasă era soluţia prin care cei doi vagoneţi utilizau aceeaşi linie şi tehnica frânării în coborâre. Minereul din zona Ghelariului era cel mai bogat în fier de pe tot cursul inferior al Dunării. Tradiţia de sute de ani s-a concretizat în performanţe tehnice uimitoare. Un exemplu este cuptorul descoperit în 1895 la Ghelari pe locul numit Valea Caselor, utilizat prin sec IX d. Hr. şi expus la British Museum din Londra. Pe baza cuptorului a funcţionat şi furnalul de la Govâjdia (pus în funcţiune în 1806/1810/1813 după diverse surse). Cu o capacitate anuală de 8000 de tone, era considerat cel mai mare din sud-estul Europei. A funcţionat până în 1918 şi a fost declarat în 2000 monument de arhitectură industrială.
Pe drum Miha mai opreşte doar 5 minute pentru a lua pământ pentru cei doi pui de nuc luaţi din Bunila pentru bunica ei. Pe drumul de întoarcere Mihaela gonește fiindcă făcuse (pentru mine) rezervare la bus la 23.00 din Sibiu. În doar 3 ore ajungem în Sibiu şi fiindcă mai avem o jumătate de oră, îmi arată un pic centrul noaptea (de reținut covrigii și clătitele de vreo 16-17 feluri - mulţumesc pentru clătite!) și ne postăm pentru vreo 20 de minute în parcul de lângă gară/autogară în așteptarea busului. După ce plec eu, Miha îi duce acasă pe Alin şi pe Adi. 

Cu plecare la fix din Sibiu și mulțumiri dragilor colegi de tură, pornesc spre București (4 ore 40 minute) încercând să mai dorm puțin. Urmează 5 zile până la următoarea ieșire în natură! Și cine știe când voi mai ajunge aici fiindcă Poiana Ruscă cere și alte ture ;)!

2 comentarii: