Flăcări în Crai 12-13.10.2013
Colegi de tură: Carmela și Andrei Mușu, Florin Stoia, Emil Engel, Cezar Partheniu
Tura a fost total neprevăzută şi neplănuită. Nu mă gândeam să plec două zile chiar în muntele meu drag. Pe miercuri-joi aveam un plan de o plimbare de o zi în Bucegi pentru "pădurea în flăcări". Nu era nimic sigur şi joi seară la întâlnirea de la Schiller (proiecţii montane) nişte prieteni spun ceva de o tură în Crai. Eu nu zic nimic fiindcă nu mă gândesc la posibilitatea asta şi las alţii prieteni să clarifice situaţia. Vineri pe la prânz aflu că am şi eu un loc în maşină dacă vreau să vin. Normal că vin, dormim în cort şi căutăm să cheltuim cât mai puţin. Plecarea e vineri seara şi ca urmare când ajung acasă, doar arunc câteva haine şi cortul în rucsac şi la 19.00 ne întâlnim la Obor. Întârzierea a venit şi din faptul că mai devreme la cumpărături intrase unul cu maşina în maşina Carmelei şi au pierdut timpul cu amiabila! Pe la 19.30 pornim la drum prin Pipera, autostradă până la Ploieşti, valea Prahovei, Pârâul Rece, Râşnov, Zărneşti şi Plaiul Foii (mai precis pensiunea Dianthus). Carmela şi Andrei rezervaseră o cameră şi restul stăm la cort. Avem trei corturi şi montăm doar două, unul Florin şi al doilea Emil. Eu dorm cu Florin şi Emil doarme singur în cort pentru protecţia celorlalţi contra sforăitului :D! Până să montăm corturile, mâncăm (sănătos?) de seară ;). Cumpăraseră ei pastramă, legume, cartofi, brânzeturi şi alte alea. Undeva după miezul nopţii mergem la somn fără un plan clar pentru mâine.
Ziua 1 - 12-10-2013
Dimineață nu ne grăbim prea mult cu plecarea. În fond am venit să admirăm simfonia culorilor și nu neapărat pentru un traseu. La masa de dimineață analizăm mai multe propuneri și optăm pentru o plimbare pe Padina Șindileriei. Cum nu avem o țintă precisă, viteza e pe măsură! Mergem cu mașina până la prima intrare spre schit, mai urcăm puțin doar cât să nu o lăsăm în drum și de aici pornim agale la deal. Fiindcă pe aici nu e traseu marcat, glumim pe seama noastră și ne ferim de amenzi ;). Găsim un drumeag în pantă, ajungem la poteca marcată cu BA (Zărnești-Colțul Chiliilor-Diana-Șaua Padinei Închise-Curmătura-Prăpăstiile Zărneștilor-Zărnești) chiar în mijlocul unui grup de elevi ce urcau până la schit. Mâine e hramul schitului, Sfânta Parascheva! Ce îmbulzeală o fi la Iași! Mergem cu grupul și cu povești înșirate pe vreo sută de metri (copiii abia mai suflă de efort, noi zburdăm!), la izvor depănăm cu ei ultimele povești și noi începem să urcăm spre Diana (cam pe la ora 12.30!).
Într-un sfert de oră ajungem pe urcușul plăcut prin pădure la intersecția cu CR (adică marcajul Padinii noastre). Lăsăm BA în circuit în față și noi vom urca la stânga spre îngusta intrare din vale.
Trecem de Săritoarea cu Scară (denumită așa fiindcă aici la început a fost o scară de lemn), admirăm pereţii din stânga şi din dreapta noastră şi grohotişul deocamdată acoperit de iarbă pitică. Nu ne grăbim şi tot ne oprim din doi în doi paşi la poveşti. Vedem că sunt trei băieţi în faţa noastră şi aşteptăm să dispară după colţ pe grohotiş pe stânga. Suntem în faţa marelui amfiteatru din stâncă şi parcă nu ne mai vine să mai urcăm. În plus ne şi întâlnim cu trei montagnarzi adevăraţi şi vechi: State Moldoveanu, Viorel Olteanu și Mihai Barbu. Ne lungim la poveşti până pe la 18.30 când considerăm că e cazul să coborâm spre maşină. Pe ei îi lăsăm să-şi urmeze drumul dinainte stabilit spre creastă.
Cam pe la 19.00 suntem la Săritoarea cu Scară. cobor direct pe surplombă după Carmela şi Andrei şi vreau să îmi facă şi mie cineva o poză "de facebook". Cum prima poză nu reuşeşte, revin pe cablu pentru a doua serie de poze. Figuri pe stâncă...
Coborâm pe acelaşi drum la maşină puţin după lăsarea întunericului, mergem până în Zărneşti de facem rost de slană şi pălincă (ceapă avem pentru pachetul complet pentru "ardeleni"). Cu maşina revenim la Dianthus, ne apucăm iarăşi de masă, grătar şi voie bună şi undeva pe la miezul nopţii cam batem în retragere. Strângem totul de pe masă într-o pungă pe care o lăsăm sub grătar. Dimineaţă va fi împrăştiată de pisici şi probabil de marele leneş ciobănesc (un animăluţ mai mare decât o oaie şi lăţos cât se poate)! Ne retragem la somn şi eu aleg să dorm afară. Aseară mi se umezise sacul pe exterior de la condensul din cort şi nu mi-a plăcut asta. Îmi iau izoprenul şi sacul de dormit şi mă culc pe terasa din lemn unde se poate ieşi doar din sala de mese. Aşa bine am dormit şi doar spre dimineaţă lăţosul şi un musafir de la pensiune au trecut miraţi pe lângă mine. mereu îmi voi aduce aminte de o noapte din refugiul Funduri când aparent eu am dormit cel mai chinuit şi de fapt a fost cel mai odihnitor somn posibil. La fel şi acum!
Ziua 2 - duminică 13.10.2013
Ca și ieri, nu avem absolut nici o grabă. Suntem doar la relaxare! Eu mă trezesc mai devreme fiindcă lumina nu mă mai lasă să dorm, mă mai învârt un pic în sac până iese și Emil din cort, reîncălzim grătarul de aseară, Florin se duce să ia lapte (nu are noroc la stână și vine fără "pradă"), ne lungim la masă și la strâns cortul și Andrei nu poate să mănânce nimic datorită unor arsuri destul de urâte la stomac. Are însă poftă de papanași și pentru asta mergem la Plaiul Foii la restaurant. Doar el mânăncă ceva din meniu, eu mai rod două mere și ne jucăm cu un pui de rotweiller. Cred că are doar câteva luni și sare după ceva în iarbă. E o broscuță pe care o rostogolește pe toate părțile. Ce chinuită e! Ocupăm un pic câinele cu mângâiatul și Emil salvează broscuța pe o frunză. Sperăm că își va reveni. Îi onorez cu o poză pe pod (Carmela între Emil și Florin) și ne întoarcem la Dianthus. Strângem corturile și facem curățenie "la locul de muncă" și Carmela (fiind "de-a casei" - au stat de câteva ori la Dianthus) ține să ne arate camerele și sala de sport. Foarte faine amenajările din lemn de peste tot (bucătării, holuri, camere, sala de sport). Că tot am ajuns aici, Carmela ne provoacă la câte o partidă de tenis de masă. Doar eu nu răspund la provocare, restul iau bătaie de nu se văd! "C-așa e-n tenis...".
Ce facem azi? Emil propune să mergem prin Măgura la doamna Runceanu. Așa mult îi place acolo. Și are și de ce fiindcă eu nu voi avea răbdare și voi bălăuri puțin pe Măgură. La 14.00 plecăm de la Dianthus, trecem prin Zărnești, pe la Fântâna lui Botorog și urcăm spre Măgura (o oră). La o intersecție de drumuri Emil vrea să oprim să ia o bere (de fapt vreo trei beri).
Satele Măgura, Peștera, Ciocanu și până spre Dâmbovicioara sunt situate pe o platformă delurită la 1000-1100m altitudine. Casele par risipite pe pășuni și sunt cuprinse de o armonie a locului pe care oricine o compară cu cocheta Elveție. De fapt zona mai e numită și "Elveția României"! De pe un panou aflat pe circuitul tematic aflu că zona a fost locuită cel puțin din epoca bronzului (60.000-40.000 î.e.n.), dovezi fiind obiecte de uz gospodăresc și de podoabă descoperite la Peștera. S-au găsit piese de ceramică dacică modelată cu mâna și ceramică din perioada postromană (sec III-IV e.n.). Din sec IV-XVI nu există dovezi scrise, dar denumirile instrumentarului și produselor pastorale și portul popular (identic cu cele de pe Columna lui Traian) constituie mărturii ale menținerii obștei sătești în care legile nescrise formau "obiceiul pământului". Satele brănene apar menționate din 1729 când autoritățile austriece aveau interesul să "strângă" dările de la fiecare cap de familie. În acest an într-o "listă a colibașilor" brăneni apar satele Moieciu de Jos, Coacăza (Peștera), Valea Lungă (Cheia), Zbârcioara (azi parte din Moieciu de Jos) și Moieciu de Sus. Satul Măgura este consemnat abia în 1869 doar pentru că veniturile acestuia erau nesemnificative pentru imperiul austriac. Până în 1848 satele moiecene aveau statut de "sate supuse sau dependente de orașul Brașov" și sunt întâlnite în documente sub numele de "divizii". Prin desființarea iobăgiei brănenii devin liberi și treptat își recapătă proprietățile. În timp satele brănene vor cunoaște diferite arondări ("comune politice" cu administraţie proprie, plasa Bran, comuna Moieciu cu satele Moieciu de Jos, Peştera, Moieciu de Sus, Cheia, Măgura, Cheia, Drumul Carului). Ca un paradox, satele moiecene au înflorit în perioada regimului comunist deoarece aici nu s-a putut face cooperativizarea agriculturii (a fost încercarea întovărăşirilor care a dat greş). După cum ştiţi cu toţii, zona Bran-Moieciu este una din cele mai căutate zone din România.
Eu nu mai am atâta răbdare de bere și de povestiri (îmi cam "fierb" picioarele) la Runceni și pornesc agale pe o uliță în sus spre coada Gălbinarei. Iniţial mă gândeam doar să urc până în culme. Trec printre case faine din lemn şi prin grădini pline de mere, urc pe un şanţ de noroi şi ies pe tăpşan. Încerc să mângâi o juncană timidă care pleacă de lângă mine şi urc mai departe. În creastă mă opresc la o fostă casă din lemn, admir Crăiasa şi ieşirea văii Prăpăstiilor şi parcă mă atrage Gălbinarea ca un magnet. Anunț pe Carmela unde sunt și îmi spune să merg înainte că vin și ei pe scurtătură (vroiam să ajung pe pietrele cele mai înalte).
Pornesc spre primii copaci la deal și pe dreapta (sud) muchiei dau de o potecă de sat ce apre să traverseze muntele. Urc un pic până în șa și urc dreapta spre pădure printre pietre acoperite cu mușchi. Panta crește și în față dau de un perete stâncos. Încerc o săritoare verticală care m-ar fi scos peste perete. Nu reușesc să urc fiindcă e prea expus, cobor pe sub perete, merg pe sub el până la un alt vâlcel mai puțin înclinat și folosind niște crengi-mâner ies deasupra primului perete. Nu prea am în ce direcție să pozez fiindcă totul e haotic: copaci și crengi căzute, adâncituri în pământ, covor de frunze uscate și ace de pin... Continui pe linia muchiei printre căzături, mă strecor printre crengi încurcate și după 40 de mintue de la plecare ies în prima poiană lungă printre tufe de ienupăr. Simt sălbăticia care mă înconjoară și împlinirea de călător-explorator îmi pătrunde în toată ființa. Am din ce în ce mai multă energie de a căuta și a inspira fiecare frunză, fiecare tufă, fiecare fir de iarbă. Pentru noi (cei ce nu se încadrează în majoritate și care pătrund fiecare colțișor al Mamei Naturi) să fii chiar și pentru câteva clipe sau ore în verdele pur înseamnă energie și inspirație pentru multe zile :)!
În stânga mea sunt două sălașe de vară cam dărâmate, dar posibile adăposturi de iarnă pentru vreun we mai liniștit. Îmi place construcția lor (piatra la bază pentru rezistență și lemn în partea de sus), trec pe lângă ele și urc spre pădure tot înainte.
Prin pădure trec un gard mic de piatră și o potecă firavă mă conduce spre a doua poiană mare. În dreapta e un sălaș pe care îl surprind din spate și apoi din față (cu Crăiasa în fundal) și mai în față e teren "cunoscut": pentru puțin timp intru pe poteca marcată cu BR pe care fusesem acum câteva luni. Merg până în șaua dinaintea vârfului Gălbinarea și ies din poteca marcată. De aici marcajele fac stânga pe la un alt sălaș și ocolesc muntele pe nord. Eu vreau să urc spre stâncile verticale și golașe din față.
Mă îndrept spre perete căutând un vâlcel pe care să urc. In dreapta spre capătul peretelui nu am nici o soluție. Totul e vertical! Merg mai în stânga printre copaci și găsesc un mic pasaj înclinat cam pe la 70 de grade. Am prize bune și reușesc să urc fără mari probleme. Pentru prima dată văd stâncile cele înalte ale Gălbinarei. Sunt deasupra peretelui și merg un pic spre capătul lui. Nici gând să continui pe aici fiindcă totul e căzut vreo 7-8 metri mai jos! Sunt deasupra ramurilor tuturor copacilor din jurul meu! Caut să mă întorc spre "hornul" meu, nu îl mai găsesc și dibui o brână ce coboară sub perete. Cobor sub un perete de vreo 4 metri pe o brână plină de frunze și ajung în șaua ce leagă culmea mea de Gălbinarea. Parcă mai am ceva de cercetat pe aici! Trec pe lângă o panseluță sălbatică ce colorează maroniul frunzelor.
Cobor puțin din șa spre sud, las în stânga câteva juncane și îmi croiesc drum prin poieni spre pereții Gălbinarei. Mă sună Carmela fiindcă nu știa pe unde sunt și nici ei nu mai vroiau să mai stea prea mult. E ora 16.10 și mai avem ceva de plimbat. Îi spun că mai am un pic să ajung sub pereții cei mai de sus și de acolo intenționez să cobor prin șaua Măgura. Urc printre copaci pe o pantă de 45 de grade și ajung chiar sub perete. Înaintează, Cezare, dacă mai ai pe unde! Găsesc o brână îngustă care pare să mă ducă spre perete și mă blochez la un vâlcel aruncat de sub mine spre pădure. Clar nu pot merge pe aici! Mă întorc pe unde am venit și găsesc o brână care mă urcă pe o pantă destul de scurtă până la un pinten pe care e o mică cruce. Mai târziu Emil îmi va spune că știa de crucea asta! El a fost de mai multe ori prin zonă!
De la cruce îmi zic că pot să mai urc un pic până pe vârf chiar dacă mă grăbesc la colegi. Urc un pic printre pietre și în doar câteva minute sunt pe vârf (16.20). O sun pe Carmela.
"Uitați-vă pe pietre cel mai sus. Vedeți un punct portocaliu?"
"Da, dă din mâini să te vedem...Oau, ce sus ești!"
"Da, eu sunt!"
"Cum ai ajuns acolo?"
"Printre stânci... am găsit vâlcele până aici!"
"Și pe unde cobori?"
"Merg spre șaua Măgura și de acolo cobor pe marcaj TA până în Măgura. Vin cât mai repede!"
"Nu te grăbi, te așteptăm!"
De aici pot vedea "Elveția românească" aproape în totalitate. E tare fain de aici de sus! Cobor rapid spre șaua Măgura și tufele de ienupăr mă conduc până sub șa. Sunt încântat că găsesc mereu alte drumuri decât cele pe care am fost până acum. La ieșirea din pădure/tufișuri văd că sunt niște oi în față. O singură temere am: câinii! Nu vreau să am de-a face cu ei. Cum nu îți dorești răul, nici nu vine spre tine! Câinii sunt tolăniți undeva pe lângă cioban și nu dau semne de agresivitate. Salut ciobanul de la distanță și cobor pe lângă oi spre poteca marcată.
Din șa cobor pe marcaj pe curba de nivel și în momentul în care poteca cotește la stânga spre primele case, eu sar peste un gard și țin direcția spre biserică. Culorile mă însoțesc în stânga (spre case) și în dreapta (spre Gălbinare) și mereu îmi întorc privirea spre ele. Nu știu dacă sunt eu nesătul de frumusețe sau doar frumosul mă cheamă la el! Fiecare casă, fiecare copac, fiecare văcuță, fiecare potecuță rătăcită pe deal, fiecare vâlcel pe care trebuie să îl traversez, fiecare unghi spre biserica satului, fiecare lucru parcă îmi spune "Uită-te și la mine! Fă-mi și mie o poză :D!" De aici și seria pe care o vedeți mai jos :D!
Se apropie de ora plecării. În câteva minute cobor pe lângă un câmp de brândușe, ajung la drumul principal și în două minute sunt la mașină. Colegii mei tocmai ce aduceau sticlele de lapte la mașină, îmi schimb tricoul cu unul uscat (că nu e furmos să murăresc mașina) și pornim pe drumul pe care venisem eu. După un timp Emil recunoaște că nici el nu a mai fost pe drumul ăsta. Ținem drumul tot în față, mai întrebăm de două ori dacă suntem pe drumul cel bun și ajungem până jos în Moieciu. Nu eram foarte siguri că ieșim bine și la asfalt am realizat că suntem la ieșirea dinspre Măgura. Drumul e foarte frumos și ne dă câteva motive să ne mai oprim.
Ultima imagine este făcută de la locul de popas de mai sus de Moeciu înainte sî înceapă curbele spre Fundata! De aici mergem întins spre Câmpulung, Târgoviște și București și debarcăm pe seară la Piața Victoriei pentru ca fiecare să meargă spre casă (21.30).
Tare m-am bucurat de colegii de tură și de toamna care și-a amestecat culorile într-o pictură irepetabilă! În fiecare săptămână Natura se îmbracă în altă rochie și putem să o admirăm cu alți și alți ochi!
Ziua 1 - 12-10-2013
Dimineață nu ne grăbim prea mult cu plecarea. În fond am venit să admirăm simfonia culorilor și nu neapărat pentru un traseu. La masa de dimineață analizăm mai multe propuneri și optăm pentru o plimbare pe Padina Șindileriei. Cum nu avem o țintă precisă, viteza e pe măsură! Mergem cu mașina până la prima intrare spre schit, mai urcăm puțin doar cât să nu o lăsăm în drum și de aici pornim agale la deal. Fiindcă pe aici nu e traseu marcat, glumim pe seama noastră și ne ferim de amenzi ;). Găsim un drumeag în pantă, ajungem la poteca marcată cu BA (Zărnești-Colțul Chiliilor-Diana-Șaua Padinei Închise-Curmătura-Prăpăstiile Zărneștilor-Zărnești) chiar în mijlocul unui grup de elevi ce urcau până la schit. Mâine e hramul schitului, Sfânta Parascheva! Ce îmbulzeală o fi la Iași! Mergem cu grupul și cu povești înșirate pe vreo sută de metri (copiii abia mai suflă de efort, noi zburdăm!), la izvor depănăm cu ei ultimele povești și noi începem să urcăm spre Diana (cam pe la ora 12.30!).
Ziua 2 - duminică 13.10.2013
Ca și ieri, nu avem absolut nici o grabă. Suntem doar la relaxare! Eu mă trezesc mai devreme fiindcă lumina nu mă mai lasă să dorm, mă mai învârt un pic în sac până iese și Emil din cort, reîncălzim grătarul de aseară, Florin se duce să ia lapte (nu are noroc la stână și vine fără "pradă"), ne lungim la masă și la strâns cortul și Andrei nu poate să mănânce nimic datorită unor arsuri destul de urâte la stomac. Are însă poftă de papanași și pentru asta mergem la Plaiul Foii la restaurant. Doar el mânăncă ceva din meniu, eu mai rod două mere și ne jucăm cu un pui de rotweiller. Cred că are doar câteva luni și sare după ceva în iarbă. E o broscuță pe care o rostogolește pe toate părțile. Ce chinuită e! Ocupăm un pic câinele cu mângâiatul și Emil salvează broscuța pe o frunză. Sperăm că își va reveni. Îi onorez cu o poză pe pod (Carmela între Emil și Florin) și ne întoarcem la Dianthus. Strângem corturile și facem curățenie "la locul de muncă" și Carmela (fiind "de-a casei" - au stat de câteva ori la Dianthus) ține să ne arate camerele și sala de sport. Foarte faine amenajările din lemn de peste tot (bucătării, holuri, camere, sala de sport). Că tot am ajuns aici, Carmela ne provoacă la câte o partidă de tenis de masă. Doar eu nu răspund la provocare, restul iau bătaie de nu se văd! "C-așa e-n tenis...".
Ce facem azi? Emil propune să mergem prin Măgura la doamna Runceanu. Așa mult îi place acolo. Și are și de ce fiindcă eu nu voi avea răbdare și voi bălăuri puțin pe Măgură. La 14.00 plecăm de la Dianthus, trecem prin Zărnești, pe la Fântâna lui Botorog și urcăm spre Măgura (o oră). La o intersecție de drumuri Emil vrea să oprim să ia o bere (de fapt vreo trei beri).
Satele Măgura, Peștera, Ciocanu și până spre Dâmbovicioara sunt situate pe o platformă delurită la 1000-1100m altitudine. Casele par risipite pe pășuni și sunt cuprinse de o armonie a locului pe care oricine o compară cu cocheta Elveție. De fapt zona mai e numită și "Elveția României"! De pe un panou aflat pe circuitul tematic aflu că zona a fost locuită cel puțin din epoca bronzului (60.000-40.000 î.e.n.), dovezi fiind obiecte de uz gospodăresc și de podoabă descoperite la Peștera. S-au găsit piese de ceramică dacică modelată cu mâna și ceramică din perioada postromană (sec III-IV e.n.). Din sec IV-XVI nu există dovezi scrise, dar denumirile instrumentarului și produselor pastorale și portul popular (identic cu cele de pe Columna lui Traian) constituie mărturii ale menținerii obștei sătești în care legile nescrise formau "obiceiul pământului". Satele brănene apar menționate din 1729 când autoritățile austriece aveau interesul să "strângă" dările de la fiecare cap de familie. În acest an într-o "listă a colibașilor" brăneni apar satele Moieciu de Jos, Coacăza (Peștera), Valea Lungă (Cheia), Zbârcioara (azi parte din Moieciu de Jos) și Moieciu de Sus. Satul Măgura este consemnat abia în 1869 doar pentru că veniturile acestuia erau nesemnificative pentru imperiul austriac. Până în 1848 satele moiecene aveau statut de "sate supuse sau dependente de orașul Brașov" și sunt întâlnite în documente sub numele de "divizii". Prin desființarea iobăgiei brănenii devin liberi și treptat își recapătă proprietățile. În timp satele brănene vor cunoaște diferite arondări ("comune politice" cu administraţie proprie, plasa Bran, comuna Moieciu cu satele Moieciu de Jos, Peştera, Moieciu de Sus, Cheia, Măgura, Cheia, Drumul Carului). Ca un paradox, satele moiecene au înflorit în perioada regimului comunist deoarece aici nu s-a putut face cooperativizarea agriculturii (a fost încercarea întovărăşirilor care a dat greş). După cum ştiţi cu toţii, zona Bran-Moieciu este una din cele mai căutate zone din România.
Eu nu mai am atâta răbdare de bere și de povestiri (îmi cam "fierb" picioarele) la Runceni și pornesc agale pe o uliță în sus spre coada Gălbinarei. Iniţial mă gândeam doar să urc până în culme. Trec printre case faine din lemn şi prin grădini pline de mere, urc pe un şanţ de noroi şi ies pe tăpşan. Încerc să mângâi o juncană timidă care pleacă de lângă mine şi urc mai departe. În creastă mă opresc la o fostă casă din lemn, admir Crăiasa şi ieşirea văii Prăpăstiilor şi parcă mă atrage Gălbinarea ca un magnet. Anunț pe Carmela unde sunt și îmi spune să merg înainte că vin și ei pe scurtătură (vroiam să ajung pe pietrele cele mai înalte).
"Uitați-vă pe pietre cel mai sus. Vedeți un punct portocaliu?"
"Da, dă din mâini să te vedem...Oau, ce sus ești!"
"Da, eu sunt!"
"Cum ai ajuns acolo?"
"Printre stânci... am găsit vâlcele până aici!"
"Și pe unde cobori?"
"Merg spre șaua Măgura și de acolo cobor pe marcaj TA până în Măgura. Vin cât mai repede!"
"Nu te grăbi, te așteptăm!"
Tare m-am bucurat de colegii de tură și de toamna care și-a amestecat culorile într-o pictură irepetabilă! În fiecare săptămână Natura se îmbracă în altă rochie și putem să o admirăm cu alți și alți ochi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu