Dervișii rotitori 21.04.2015

Despre dervișii rotitori (sufi cum de fapt se numesc ei în etapa finală a dobândirii căii spre Dumnezeu cel iubitor), despre sufism (tașawwuf) ca dimensiune mistică a islamului și ca mod de viață și comportament, despre respingerea sufismului de către islam ca fiind o extrapolare la adresa Islamului limitativ, despre iubirea duală între Dumnezeu și fiecare om, despre existența lui Dumnezeu în oricine și în orice, despre Jalal ed-Din Rumi (Mawlana) și ale sale scrieri sufite, despre dervișii rotitori a căror evoluție spirituală se bazează pe transformarea muzicii și a dansului (sama) -  cum de altfel și în hinduism dansul are un rol magic, transformator, înălțător! - , despre răspândirea sufismului și cunoașterea spre vestul ”evoluat”, despre tot procesul religios de apropiere spre Divin, despre liniștea parcului de lângă casă... (cu mulțumiri Centrului cultural turc ”Yunus Emre” din București și personalităților prezente în sală și pe scenă)

Cu trenul prin Europa 4-26.01.2013 Ziua 22-23 Viena, Bratislava, Budapesta, Brașov, București

Ajung dimineață în Viena Westbahnhof. Parcă am mai fost în capitala austriacă la începutul plimbării feroviare europene :D! Mă duc un pic să mă odihnesc în OBB Lounge și mă uit să văd ce tren am mai departe În principiu cam am de gând să merg spre casă... La panoul cu trenuri văd că am un tren la 9.21 spre Bratislava. Întreb și aflu că am trenuri spre Bratislava (City Shuttle) din oră în oră. Doar că trenurile sunt din Wien Haupbahnhof (Hbf), gara principală! Ies din gară și găsesc tramvaiul 18 care merge spre Hbf (fostă Sudbahnhof). Mă urc în el și merg circa 10 stații. Recunosc că am greșit neluându-mi bilet și am mers cam cu inima strânsă, dar chiar nu mai am bani mai deloc după atâtea zile! Trebuie să reduc toate cheltuielile la minim :D! Cobor din tramvai și am ceva de mers prin gara care se modernizează. Sunt ceva pasarele care mă duc la sala de așteptare. Aici văd că am pierdut trenul de 9.21. Nu-i bai, îl iau pe următorul la 10.21 (REX 2514) de la peronul 11! Este un City Shuttle care face puțin peste o oră până la Bratislava (11.27 mai exact ca oră de sosire)!

Urmez indicațiile VYCHOD/EXIT prin gara mare Bratislava Hlavna Stanica și verific trenurile pentru Budapesta. Am la 13.50 sau 15.50! La fix pentru câteva ore de plimbat folosind harta pe care mi-o luasem gratis din Viena! Îmi fixez obiectivele și dă-i în jos pe străzi spre centrul istoric. 

Din piața Namestie Franza Liszta merg în față pe Predstanicne Namestie (încep denumiri cu care noi suntem mai puțin obișnuiți :D!) până în bulevardul Sancova. În față văd panoul celor de la Abba Hotels și fac dreapta spre intersecția mai mare. Fiindcă nu am cum trece marele bulevard decât încălcând reguli de circulație, găsesc aleea care mă urcă pe pasarela pietonală suspendată și ajung pe partea cealaltă pe bulevardul Stefanikova. E cel care mă va conduce spre centrul vechi! Pe bulevard tot cobor până ce văd pe stânga o intrare în parcul Maria Theresa dintre Palatul Arhiepiscopal și Palatul Prezidențial Grassalkovich. Intru prin parc pentru câteva minute pe aleile acoperite de zăpadă și printre statuile ecvestre. Sunt zero grade, e vreme de iarnă așa cum știu eu în România, nu căldură ca în Paris, Marseille sau Roma! Mă plimb un pic și pe altă ieșire revin în Stefanikova.

În piața din fața palatului prezidențial (Hodzovo Namestie) este în mijlocul unei fântâni o statuie-glob cu sculpturi interesante pe ea. Fântâna e oprită și parcă și aici, și prin tot orașul totul merge în reluare (sunt câțiva oameni care trec grăbit prin piață pe sub steagurile din fața Palatului). De la frig probabil e încetineala asta! Se vede că a fost o țară comunistă și înțeleg din plin de ce cehii s-au separat de slovaci în timpul războiului rece. Nu există comparații între Praga și Bratislava!

Trec piața și pe Suche myto ajung în Zupne Namestie unde las pe dreapta biserica capucină, pe lângă cazino intru în mica piațetă Hurbanovo Namestie, trec pe un pod metalic (Podul lui Mihail) peste mlaștina Bratislavei și intru pe Michalska, stradă pietonală care trece pe sub Michalska Brana, una din cele mai vechi clădiri ale orașului. Este singura poartă a cetății medievale care a supraviețuit vremii (51 de metri înălțime). A fost construită prima data în anii 1300 și modernizată în stil baroc în 1758, an în care s-a adăugat în vârf statuia sfântului Mihail cu balaurul. Poarta este singura rămasă din fortificațiile Bratislavei (ziduri fortificate, bastioane, patru porți, mlaștină și un turn de pază parțial refăcut lângă podul lui Mihail).

După poartă fac stânga pe Zamocnicka și ajung în Franziskanske Namestie la Biserica franciscană a Sfintei Marii (Kostol Zvetavannia Panne Marii). Este cea mai veche biserică din Bratislava, construită în 1297 în urma victoriei din 1278 a regelui Ladislau IV al Ungariei asupra regelui Ottokar II al Boemiei. La început a avut stil gotic, apoi renascentist (sec. XVII) și baroc (sec. XVIII)! Una din capele conține criptele familiei Jakub, unul din principalii primari ai Bratislavei (Pressburg/Poszony)... Interiorul are multe detalii interesante, vă las pe voi să le descoperiți în prima vizită în Bratislava...

Puțin în față pe lângă un urs-statuie modern ajungem în Hlavne Namestie unde se află Stara Radnica, veche primărie construită începând cu anul 1370! Este cea mai veche primărie slovacă funcțională, în prezent aici aflându-se muzeul orașului! Primăria a fost construită prin lipirea a trei clădiri și se remarcă prin acoperișul cu șindrilă frumos colorată (asta îmi aduce aminte de ceva asemănător la catedrala Sfântul Ștefan din Viena!). 

Mă rotesc puțin prin piața plină de statui care de care mai inedite și ies pe Radnicna pe lângă restaurantul Paparazzi! Nimeresc în piața Primacialne Namestie din spatele primăriei vechi unde este intrarea în muzeul orașului. Nu intru spre vizită, doar hoinăresc pe străzi...

Revin în Hlavne Namestie, pe Zelena ajung în Venturska pe care la dreapta revăd poarta Sfântului Mihail și pe străduțe nimeresc pe lângă Universitatea Istropolitană în spatele Domului Sfântului Martin. Este dominant în partea asta de oraș și cumva face legătura cu zona castelului Bratislava! Domul este catedrala arhidiocezei romano-catolice din Bratislava și este cunoscută pentru multele încoronări care au avut loc aici între 1563 și 1830 (de la regi ai Ungariei la Habsburgi). Deoarece biserica a fost construită pe un cimitir, sub ea (până la șase metri adâncime se găsesc cripte și catacombe, cele mai cunoscute fiind cele ale familiei Palffy, cea iezuită și cea a arhiepiscopului).

În fața catedralei este Rybne namestie e unde se vede castelul Bratislava și podul modern Novy Most peste Dunăre. Ordinea e evidentă: merg pe pod și apoi la castel. Podul mi se pare interesant prin faptul că sunt căi separate pentru mașini și pietoni. Mai exact pe sub calea de rulaj auto pe cele două laterale ale podului sunt trotuare pe care mergi liniștit fără zgomotul mașinilor. Pornesc pe partea stângă să văd Dunărea care se scurge spre țara noastră și apoi spre deltă și Marea Neagră (era să spun Marea cea Mare cum se spunea în antichitate la Mediterană și apoi la ocean!).

În capătul podului este un turn care se ridică până a 95 de metri înălțime, sus fiind un observator și un restaurant (10 metri mai jos față de punctul cel mai înalt unde se poate urca și vedea cam până la 100 de kilometri). Ei se laudă cu monocularul prin care te poți uita gratuit! Se poate urca pe cele 480 de trepte sau cu liftul (oricare din variante costă)! Ori în momentul de față nu mai dispun de finanțe, așa că renunț la vizitele ”turistice”. Pe scări ajung la partea din amonte a podului pe care mă întorc, de data asta cu ochii în sus pe Dunăre spre Pădurea Neagră și spre castel!

Probabil că o fi ceva interesant și în partea sudică a orașului, nu mai am timp prea mult de vizitat și nici chef pe frigul de acum!

La capătul podului văd un mini-autobuz turistic în stil british și trec printr-o stație largă capăt de autobuz. Pe străduța Beblaveho urc în pantă printre restaurante și magazine cochete spre castel văzând în stânga frumoasele pasarele ale podului Novy Most de mai devreme (chiar, așa se numește și podul din Praga, Karl Most!). 

Pe Zamocke Schody trec prin poarta Sigismund (sec. XV) în curtea Leopold cu bastioane din sec. XVII. Urc pe scările în diagonală spre curtea principală din fața castelului. Aici este statuia călare a regelui Svatopluk I (846-894) care a obținut independența Moraviei Mari de sub Imperiul Franc de Est. 

Castelul Bratislava a fost locuit din epoca de piatră și primele dovezi scrise sunt din 907 A.D. Turnului Coroanei este datat în sec. XIII și poate fi observat și astăzi. În timpul lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) se reconstruiește castelul în stil gotic și după 1526 devine reședința monarhilor maghiari. În timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780) castelul este redefinit în stil baroc. În 1811 castelul arde în întregime și este refăcut abia în 1953. 

Aș vrea să vizitez expozițiile castelului și mă mulțumesc doar cu o trecere pe lângă intrarea expozițiilor și cu o vizită pe terasa înzăpezită de unde se poate admira Dunărea Albastră. Știu că sună mai mult austriac, dar poate vreți să reascultați ”Dunărea Albastră” a lui Johann Strauss fiul...

Prin poarta Vienna (construită în 1712) ies din castel și mă grăbesc fiindcă nu mai am prea mult timp la dispoziție. Totuși locurile prin care trec le observ cu atenție crescută. Azi nu am găsit nimic legat de România!

Și deodată îmi flutură tricolorul deasupra capului. Este cel ridicat la Consulatul Onorofic al Republicii Moldova din strada Zamocka 16! Plăcut moment! Pe o placă văd cuvintele lui T.W.Wilson, al optsprezecelea președinte al Statelor Unite (pentru ajutorul dat slovacilor în căutarea liberății prin Comisia Atlantică Slovacă): ”Mai degrabă aparțin unui popor sărac care a fost liber decât unei națiuni bogate care a încetat să mai iubească libertatea”. Iau un steag slovac pentru mama (are steaguri cam de peste tot pe unde au fost ”ambasadorii” ei), doi magneți și câteva vederi și mă orientez spre gară (cam în fugă fiindcă mai am 15 minute până la tren).

Trec pe lângă palatului grofului Pavol  Palffy (1589-1655), traversez bulevardul Staromeska și ajung la biserica capucină de mai devreme și pe Stefanikova revin pe drumul descris mai devreme la gară unde urmează să iau la 13.50 trenul spre Budapesta. Cu trei minute înainte de plecarea trenului ajung în gară și din fugă merg direct la tren și urc în vagonul restaurant din capătul trenului EuroCity EC 277. 

Întreb grăbit fără să mai salut unde e clasa I. "Hello" "Hello, excuse me" "First wagon" "Thank you" Găsesc un scaun la clasa I lângă doi japonezi cărora controlorul le verifică pașapoartele. Mie nu îmi verifică fiindcă îs european, pentru ei e mai complicat. De fapt nu pentru ei, mai mult pentru poliție că iau la puricat fiecare pagină și viză. Ei au permise Interrail pentru Europa deci la asta semănăm :D! 

Pe drum admir dealurile-munți din nordul Ungariei și încă mă mai bucur de un pic de păduri înzăpezite. Curând va rămâne doar pusta ungară spre Budapesta... Unde ajung în gara Budapesta Keleti la 17.45 cu 10 minute întârziere. Mă duc la casa internațională (pe dreapta cum a intrat trenul în gară) și angajata NAV îmi spune că trebuie să plătesc doar rezervarea chiar dacă îi explic că pass-ul meu nu e valabil în România de la Episcopia Bihor la Brașov. Fiindcă trenul meu Euronight EN 407 merge doar până la Brașov și de aici văd cu ce mă întorc mai departe până în București. OK, așa o fi! Controlorul de la tren îmi spune să îmi iau bilet din tren din România. Schimb 5 euro (233 Ft = 1 euro) de-mi iau o felie de pizza, o sticlă de apă și 4 banane și caut trenul. 

Mă urc și în 20 de minute (18.40) plec spre țară. Urmează ca la 20.57 să trec prin Biharkerestesz la granița cu România după 21 de zile în afara țării!!! Normal că ajung cu câteva minute întârziere, poliția maghiară verifică pașapoartele și în Episcopia Bihor vine și poliția română. Îi întreb dacă trenul stă mai mult de cinci minute ca să îmi iau bilet, cobor, reușesc să iau biletul până la Brașov (din gărișoara mică unde aproape că nici nu credeam să fie casă de bilete!) și mă urc înapoi în tren. 

Deși am rezervare de la Budapesta la Brașov, casierița nu știe să îmi dea fără rezervare de loc și o plătesc și pe asta (3.5 lei). Nu-i bai! În tren controlorul îmi spune că e bilet de clasa a doua (eu mă dusesem tot la clasa I unde stătusem până acum) și mă duc 3 vagoane mai departe la clasa a doua. Așa cu o dezamăgire în suflet... Prin toată Europa am mers la clasa I cu permisul și nimeni nu mi-a zis nimc, am mers cu tot felul de trenuri de la cele mai slabe (acum îmi aduc aminte de trenul de trecere din Belgia în Franța) până la cele mai bune (ICE, TGV) și acum în țara mea un controlor nu mă lasă să merg la clasa I. El are dreptate. Mă mut frumos la clasa a doua ”lovit” de tupeul românesc. Aici din punctul meu de vedere nu e vorba de corectitudine (fiindcă pe asta o înțeleg) ci de atitudine! Pe un conațional care a mers trei săptămâni prin toată Europa cu trenul îl tratezi așa cu sictir? Trec peste moment, în fond știu prin ce lume mă învârt pe acasă. Tot vorbesc cu soră-mea despre toate de acasă (de mult aștepta momentul!) și rămâne să ne auzim mâine. 

Ațipesc câte o oră-două, mă trezesc întâmplător pe la Cluj și pe la Dej și apoi definitiv pe la Bodoc. Abia aici realizez traseul: Cluj-Dej-Deda-Toplița-Gheorgheni-Sfântu Gheorghe-Brașov. De oboseală nici nu am știut cum a trecut timpul. Mă uit pe geam, simt și eu într-adevăr că începe iarna și realizez ca și în alte dăți sutele de ani cu care suntem noi în urmă. Cam peste tot pe unde am mers casele (chiar și ale celor mai amărâți) sunt aranjate, vopsite, curățate, terenurile și pădurile sunt îngrijite, aici totul parcă se apropie cumva de haosul balcanic. Și credeți-mă, nu o spun cu dezamăgire, o spun doar ca pe o constatare! Un lucru bun în Brașov: ajung la casă cu 5 minute înainte de plecarea IR spre București (adica 9.18!) și casierița îmi dă bilet! 

"Dar vezi că ai doar patru minute până pleacă! Ai timp?" 

"La ce linie e?" 

"La 3!" 

"Am timp! Nu am mai luat cu Card Tren Plus că lua timp să treceți toate datele!"

Câteva zâmbete, 

"Drum bun!"

Mă urc în tren în ultimul vagon în care am și locul. Mă tot uit pe geam cu nesaț la iarna pe care am căutat-o în toata Europa. Cu excepția Mont Blanc Express, Bernina Express, un pic din Austria și Ungaria, e primul loc în care văd zăpada "ce-am pohtit". 

De parcă nu aș mai fi mers cu trenul pe Valea Prahovei, stau cu ochii mereu pe geam. La 10.10 trec prin Chamonix-ul românesc privind în sus spre Caraiman, Coștila și Jepi. Parcă le-a fost dor de mine! Și mie de ei! Ajung cât de curând pe crestele voastre! Continui drumul prin aceeași iarnă românească și în jurul meu recunosc balcanismul: tot felul de genți, sacoșe, bagaje, oameni foarte variați (ceva de genul ăsta am văzut în Paris sau Roma), mai simpli, mai complicați. De toate ca la noi! De la un vânzător ambulant încep să îmi refac trusa medicală cu niște plasturi. La 12.00 ajung în Gara de Nord și astfel se termina primul meu circuit feroviar european. Mi-au rămas în minte multe idei: Paris mai pe îndelete, Transsiberianul, Italia mai pe îndelete, poate ceva Dolomiți de weekend la vară, alte linii panoramice, reveniri prin țările prin care am fost...Cât mi s-au deschis ochii și am văzut un pic din lumea în care trăim (sau am vrea să trăim ;) )!

Cu trenul prin Europa 4-26.01.2013 Ziua 21 Venezia, Viena WBh

Schimbarea schimbării! Marian a venit de la job mai devreme și i-a propus Anei Maria să ne ducă el cu mașina la gară și să mergem direct la Veneția Santa Lucia (stația centrală; în continuare voi scrie Venezia!). Ne duce el cu mașina până la Spresiano. Stația nu are casă de bilete și acestea se găsesc la un magazin care deschide la 8.45. La fix că Ana are timp să-și ia bilet până la Venezia (8.3 euro dus-întors fără reducere).  La 8.04 plecăm spre Venezia Santa Lucia cu trenul regional TI 11011. Ana Maria îmi spune așa câte ceva despre Venezia și mai cu seamă despre podul feroviar care leagă Venezia de continent. Fiindcă este chiar așa cum știm cu toții: Venezia este construită pe câteva insule din laguna venețiană (Laguna Veneta) aflată în capătul nordic al mării Adriatice... În larg nu se vede insula lungă Lido-Pellestrina care separă laguna de mare...

În gară văd o placă dedicată lui Francesco Benvenuti care și-a dat viața și tinerețea în lupta de eliberare națională (28 aprilie 1945). E interesant și semnul de toaletă pentru oameni cu handicap (până acum nu remarcasem că și la noi există așa ceva!). Ieșim din gară și peste Canal Grande vedem biserica San Simeone Piccolo. Ca primă imagine din Venezia, chiar e faină! Fac o poză la o hartă cu noile linii de transport pe apă și pornim la drum.

Spre Ponte dei Scalzi ne oprim la biserica Santa Maria di Nazareth (cu denumire veche Scalzi). Biserica a fost construită în 1654 după proiectul lui Baldassare Longhena și terminată de Giuseppe Pozzo. Fațada din marmură de Cararra reprezintă triumful Mamei Virgine și e opera lui Giuseppe Sardi (1672-1680). Biserica e ce mai frumos exemplu de baroc venețian. 

Altarul mai luminat față de nava centrală dă impresia de strălucire... Se remarcă Copilul Iisus de la Praga și Sfânta Tereza în două casete separate, statuile de marmură albă pe substrat roșu sau albastru, orga imensă, altarele de pe lateralele navei...

Trecem Canal Grande pe Ponte degli Scalzi și pornim la explorare. Ca un copil sunt încântat de primele gondole pe care le văd pe canal. Gondolierul cu pulovăr cu dungi roșii și albe îmi pare ceva tipic... Intrăm pe străduțe și mi se pare extraordinar cum Ana Maria știe toate canalele (re) sau străduțe (calle) mai largi sau mai înguste. Contrar aparențelor, în Venezia sunt o grămadă de străduțe și de pasaje pe sub case.... Nu mă întrebați cum am ajuns la intersecția Rio Marin cu Corte Canal și apoi la Corte de Ca'Dario...

Plouă continuu și nouă nu ne pasă. Doar am venit în Venezia și aici apa e ceva obișnuit...

Mă distrează un număr de casă: 24640! De fapt aici numerele sunt altfel structurate, nu ca la noi pe străzi...În Sotoportego de la Laca se pot vedea reclame la alegerile comunale din 1975...

La numărul 2468B găsim ”Laboratorul de analize ale materialelor antice”, L.A.M.A. pe scurt. Mi-a părut interesantă prescurtarea și cu alte rezonanțe...

În Calle de la Laca ajungem prin niște bălți și pe sub pasaje la biserica San Giovanni Evanghelista. Nu neapărat locul e interesant cât faptul că în Venezia o baltă inundă toată aleea :D!

Pe străzi ajungem la Rio dei Frari și la Basilica dei Frari impunătoare peste pod. Mi-e cam greu să vă explic exact pe unde mergem, doar așa ca puncte intermediare vă spun câte ceva...

Ajungem în Campo San Toma unde sunt câteva magazine de cadouri și de măști. Mai ales de măști fiindcă se apropie Carnavalul Venețian!

Continuăm pe Ponte de la Frescada și pe Fondamenta del Torner...

... și ajungem la Canal Grande unde sunt marile linii de transport... Sunt multe gondole, multe palate care mai de care mai elegante, bărci rapide,, bărci clasice de lemn, bărci rapide verzi de transport...

Pe Fondamenta del Forner văd o mască pusă sus pe un zid. E sculptată!

Traversăm Rio de la Frescada și ajungem la Universita Ca Foscari, universitate de arte frumoase...

Pe străzi ajungem la Ponte dei Pugni de pe Rio di San Barnaba. Pe malul canalului este un magazin ambulant flotant :D!

Pe Fondamenta Alberti ne plimbăm și trecem pe cealaltă parte a canalului...

... facem o scurtă vizită la o expoziție dedicată lui Leonardo da Vinci, marele geniu ingineresc (și nu numai, poate unul din cei mai complecși oameni de până acum)...

... nu mai intrăm la o expoziție dedicată lui Tizian în Galeria Academiei, ajungem la hotelul Belle Arti (Dorsoduro 912) unde intrăm pe terasă pentru câteva poze...

... trecem de ambasada Elveției și pe străduțe ajungem la Canale Giudecca... pe partea cealaltă se vede insula Giudecca ce pare departe. În realitate doar Canale Giudecca le desparte...

Pescărușii stau în expectativă pe piloni de lemn alături de cormorani negri...

Ieșim la primul port unde mă uit un pic pe o altă hartă a căilor navale. Aici autobuzele noastre clasice sunt înlocuite de curse pe apă! E un adevărat spectacol să vezi cum vin și pleacă ”autobuzele de apă” din stație...

Mergem pe chei la dreapta, trecem Rio de la Fornassa și avem parte de o surpriză: e deschisă expoziția Bucintoro 2013 care celebrează 130 de ani de existență ai companiei navale și de canotaj! Marian ar fi vrut să vadă expoziția și, cum e gratuită, mergem noi pentru el! Bucintoro este o fundație veche din 1882 care are unul din principalele scopuri activitatea sportivă și competițională. Conform afișului, expoziția e deschisă de marți până duminică între orele 10.00 și 17.00 până pe 14 februarie. În interior sunt caiace de la o persoană până la 8 persoane, de competiție sau de agrement, plăci cu diverse personalități ale fundației și cu participările și premiile de la concursuri de-a lungul vremii, caiace ornamentale și gondole elegante, tot felul de echipamente de navigație, un omagiu celor 130 de ani de activitate, o secțiune dedicată descoperirilor marine, câteva plăci de surf foarte frumoase și fine, o canoe din anii '80... În depozit putem vedea ce înseamnă lucrul în canotaj prin diverse vase și scule aranjate pe pereți și pe suporturi speciale... Spre ieșire vedem un panou cu tipurile de bărci (aș scrie ambarcațiuni, dar sună prea pompos și sec!) din Veneția... Simt bucuria Anei Maria pentru ocazia de a vedea expoziția. Se pare că nu ține atât cât e scris în program că altfel ar fi venit și Marian cu siguranță :D!

Pe Canale Giudecca văd un feribot cu două capete cu platforme care îmi aduce aminte (mai mult acum când scriu, nu mai știu dacă și atunci, de feriboturile mari cu care treceam fiordurile norvegiene acum câțiva ani)...

Cu ochii la frumoasa și alba Chiesa di Santissimo Redentore de pe insula Giudecca, observ o barcă rapidă a Poliției Locale și cormoranii care ba stau cuminți, ba se agită la trecerea vreunui vas de viteză...

Ajungem la Punta della Dogana, un actual muzeu de artă organizat în vechea clădire vamală Dogana del Mar. Clădirea a fost construită în sec. XVII și andocarea se făcea în acest loc cu chiar două secole mai devreme! În vârful clădirii se află statuia Fortunei bătută/rotită de vânt și sprijinită pe globul și umerii celor două statui ale lui Atlas care simbolizează supremația venețiană. 

În muzeu se află colecția Pinault al cărei inițiator a cerut municipalității construcția unei  statui pentru capătul insulei. Charles Ray a construit un băiat de 2,4 metri cu o broască în mână și statuia trebuia să fie expusă de patru ori pe an. Ulterior aceasta a fost luată și înlocuită cu cea a unui felinar vechi din punctul terminal al insulei, felinar care potrivit opiniei curatorului independent Francesco Bonami reprezintă o ”lașitate administrativă” și ”întunericul cultural”. Opinii...

Din capătul insulei fac ceva poze în jur și intrăm pe Canal Grande pe docuri. Vase mari sau mici, gondole, hoteluri... Pe Fondamenta Salute ajungem la Basilica di Santa Maria della Salute unde se pot remarca cu ușurință sculpturile exterioare. 

Uite ce găsim la unul din docurile de piatră înainte de a porni mai departe...

Lângă bazilică traversăm Rio de la Salute (pe care sunt câteva taxiuri pe apă) și pe Cal Le de Bastion mergem pe lângă abația San Gregorio, trecem Rio de la Fornassa și apoi prin Campiello Barbaro, prin spatele Palazzo Dario și pe Rio de le Toreseie ajungem la poarta Colecțiilor Peggy & Guggenheim. Parcă îmi aduc aminte de o poveste stranie a unei femei care a fost aici închisă pentru înșelăciunea soțului și s-a sinucis... Se pare că de atunci palatul nu mai este locuit decât de fantome... O parte din colecțiile de artă modernă sunt în grădina Sandro D'Urso pe care o vizităm rapid. Asta fiindcă s-a oprit ploaia, altfel nu am fi intrat în grădină!

Pe străduțe ajungem la Rio de San Vio cu doc care iese până la Canale Grande peste care se vede podul metalic pietonal ce trece în Campiello San Vidal. Iarăși văd pe un zid o mască fixată în zidărie!

Trecem podul și pe lângă Chiesa di San Vidal ajungem pe canale cu gondole elegante mergem până în Campo San Maurizio unde intrăm la Muzeul Muzicii. 

Muzeul se află în clădirea neoclasică restaurată a bisericii di San Maurizio și conține instrumente mai mult sau mai puțin obișnuite din Venezia timpurilor lui Antonio Vivaldi (născut la Venezia în 4 martie 1678 într-o familie din Brescia, oraș ce se presupune a fi originea viorii). Sunt tot felul de descrieri ale instrumentelor și se pot asculta sunetele instrumentelor prin înregistrări speciale. Doar că nu avem chiar atât de mult timp la dispoziție. Ne mulțumim doar să le admirăm și să citesc câte ceva despre unele din ele.... Cum ar fi oboaiele cehești din 1800-1850 sau cele italiene din 1850-1900, un fagot de la începutul anilor 1800, un atelier de creare de instrumente de cântat, o chitară-liră din Vicenza, 1815, niște mandoline din sec. XVIII, o harpă ”piccolo” tot din același secol, unele viori din sec. XX și o girondă din 1850, o ceteră și o harpă mare din școala venețiană din 1600 (chiar, cum vi se pare să auziți în centrul Bucureștiului în agitata Piață Romană sunete de harpă pe la Coloane?)... 

Pe lângă hotelul San Maurizio și un magazin de sticlărie și altul de vechituri ajungem la Rio Santa Maria Zobenigo, găsim aleea Evropa, trecem de Rio de l'Alboro și ajungem pe lângă Chiesa di San Moise și hotelul Firenze, continuăm pe Calle Larga XXII Marzo pe lângă vechea fabrică de pălării austriacă Habig Hutfabrik (veche din 1862) și pe Salita San Moise ajungem în Calle Larga Ascensione și în Piazza San Marco...

Piazza San Marco, loc ce face parte din patrimoniul universal! Mai bine de o mie de ani centru al activității venețiene, piața este înconjurată de clădiri și monumente faimoase care se combină arhitectural într-un tot unitar: Procuratura Veche (Procuratie Vecchie) și Procuratura Nouă (Nuove) la baza căreia se află cea mai veche ceainărie venețiană, aripa napoleoniană (prin care de fapt am și intrat în piață), Turnul cu ceas și Turnul Clopotniță, bazilica San Marco, Palatul Dogilor și Biblioteca lui Sansovino și două coloane faine la docurile de pe Canale Grande...Detaliez mai încolo, deocamdată sunt un pic dezamăgit că sunt multe schele (se pregătește Carnavalul Venețian)... 

Mă plimb printre magazine cu suveniruri care de care mai scumpe, merg puțin pe la ceainăria Florian și Turnul cu ceas. Cafeneaua/ceainăria a fost fondată în 1720 chiar de către Floriano Francesconi prima dată sub numele Caffe alla Venezia Triomfante și mai apoi Caffe Florian. De-a lungul timpului a fost patronată sau vizitată de personalități precum Carlo Goldoni, Casanova, Goethe, Lord Byron, Marcel Proust sau Charles Dickens. Sălile găzduiesc opere de artă adunate într-o remarcabilă colecție de artă clasică. 

Pa partea cealaltă a pieței este Turnul cu Ceas (Torre dell'Orologio), construit în ultima decadă a sec. XV. Ceasul este astfel poziționat încât să poată fi văzut din Canale Grande ca simbol al bunăstării și puterii venețiene. Primele două nivele formează o arcadă care lega, prin principala stradă a orașului Merceria, centrul religios și politic Piazza de centrul comercial și financiar Rialto. Deasupra ceasului gravat cu litere romane și a Fecioarei cu Pruncul sunt două figurine din bronz care reprezintă trecerea timpului și leul venețian pe fundal albastru.

Următoarea clădire este bazilica San Marco în care intru doar eu, Ana Maria rămânând afară. Ea a mai fost în interior! Nu am voie să fac poze, doar să admir (pe furiș fac câteva poze, mia mult prin arcadele exterioare). Biserica în stil bizantin a fost începută în sec. IX și finalizată spre forma actuală în 1063. Prima biserică a fost construită aici în 828 când venețienii au adus din Alexandria presupusele relicve ale evanghelistului Marcu. În 1094 biserica a fost sfințită după ce s-au găsit relicvele într-unul din stâlpii imenși. După a patra cruciadă au fost aduși și postați deasupra intrării principale patru cai auriți care au fost înlocuiți în timp cu copii de bronz... 

Ies în piață și mă orientez cu fața spre lagună și cu spatele spre Turnul cu Ceas (a-propos de ce am scris mai devreme cu vizibilitatea ceasului!). În stanga mea pe colțul bazilicii este monumentul tetrarhilor care datează din jurul anului 300 și reprezintă scurta conducere tetrarhică a Imperiului Roman instituită de împăratul Dioclețian. Lângă monument este o coloană pătrată cu simbolistică celtă (pare-mi-se!) cu un frumos aranjament din marmură simetrică în spate. În față se pod vedea coloanele sfinților Marco (Marcu) și Tadoro dominând partea mai mică din piața San Marco.

Pe stânga este Palatul Dogilor care se poate vizita și noi ne vom mulțumi doar cu o plimbare pe sub coloanele exterioare. Actualul palat al Dogilor (simbol al puterii orășenești) este fondat în 812 și a fost sediu al dogilor și al magistraturii venețiene. A trecut prin trei incendii (sec. XII, XIV, XV) și a fost reconstituit de multe ori. Găsesc multe informații pe internet, dar cred că și pentru voi sunt la fel de obositor de citit ca și pentru mine! Așa că vă mai stresez cu câteva cuvinte chiar din descrierea din piață și trecem la câteva imagini. Construcția fațadei actuale a început în 1424 cu motive decorative asemănătoare celor de pe fațada veche de la canal. Are două porți masive, Gotic Porta della Carta (Paper Gateway) și Porta del Frumento (Grain Gateway), pe ultima intrându-se în prezent în muzeu. Palatul Dogilor a fost reședința dogilor și sediul guvernului și reflectă aspecte ale istoriei culturale, artistice, economice, militare și politice. 

Ajungem la Servicio Gondole de pe Canale Grande și e musai să mergem la stânga fiindcă mai avem ceva de văzut... 

Este vorba de... Podul Suspinelor! De unde suspinele respective? Nu de la vreo domnișorică sau cine știe ce amantă secretă, ci chiar de la cei judecați de dogi și închiși! În urma judecății din Palatul Dogilor, cel mai des acuzații erau condamnați la închisoare pe viață. Erau duși pe un pod peste Rio di Palazzo spre închisoarea (acum Palazzo di Prigioni) unde aveau să-și ispășească pedeapsa pe viață!

Intrăm pe Calle degli Albanesi și pe canale și străduțe ajungem la chiesa Santa Maria Formosa din Campinello Santa Maria Formosa și la restaurantul Marco Polo. Nu se putea să nu remarc numele celebrului venețian :D! Alte canale, alte poduri, alte străzi și ajungem la celebrul Ponte Rialto!

Podul este unul din cele patru poduri care traversează Canale Grande și leagă sestierele (cartierele) San Marco și San Polo. Este situat în vechiul oraș Rialto unde au venit prima dată și s-au stabilit mai apoi dogii venețieni... Inițial a fost un pod plutitor de vase numit Ponte della Moneta datorită monetăriei din apropiere (1181), în 1255 a fost înlocuit cu un pod de lemn care a ars aproape total în timpul revoltei din 1310, în 1444 și 1524 s-a prăbușit datorită greutății mulțimii care venise să admire o paradă de bărci și în 1588-1591 a fost construit podul de piatră actual. Are un portic central și două rampe cu magazine, în special de bijuterii și de suveniruri. Noi vom merge pe partea din dreapta a podului cu atenția în toate direcțiile...

În capătul celălalt al podului este Palazzo dei Camerlenghi, palat renascentist pentagonal aflat doar el singur pe o insulă! A fost construit în 1525-1528 ca sediu al unor magistrați financiari, primul etaj fiind o închisoare pentru datornici, avertisment pentru cei care vindeau sau cumpărau în zona podului Rialto! În prezent aici este Curtea de Conturi!

Ne întoarcem pe partea cealaltă a podului, facem stânga pe Salizada San Giovanni Grisostomo urmată de strada Nuova, lăsăm Chiesa San Felice pe dreapta și după La Maddalena pe străduțe trecem Rio di San Marcuola și ajungem la Institutul Român de Cultură și Încercări Umanistice. Special am venit fiindcă Ana Maria vrea să îmi arate placa unde e menționat că Nicolae Iorga a încurajat tinerii români să-și desăvârșească știința și cultura! Frumos moment românesc pentru care mulțumesc și sunt recunoscător Anei Maria!

Ieșim pe Rio Terra San Leonardo și trecem canalul spre Campo San Geremia unde este o mică biserică rotundă (Chiesa di San Geremia) cu simbolul ochiului divin. Ne mai plimbăm pe cele două laterale ale Rio Tera Lista di Spagna și ajungem destul de repede în apropierea gării. 

Ana Maria face cinste cu câte un sandwich și repede mergem la trenul spre casă (50 de kilometri din Venezia Santa Lucia până în Spresiano) (tren local 11016 la ora 16.18). 

Acasă Marian ne ia cu mașina de la gară și din povești e uimit cum de am putut vedea atât de multe în doar o zi. Ana Maria mi-a spus (nu mai țin dacă în acest moment sau înainte să plecăm din Venezia) că sunt primul cu care a putut vedea atât de multe într-o singură zi! Face rapid niște paste cu somon, mâncăm (sunt foarte, foarte bune de ”ne lingem pe bot”), îmi strâng repede bagajul și la 19.15 plecăm spre gară. Peste 25-30 de minute iau primul tren spre Veneția (tren 5925, 19.32 întârziere 20 de minute!) după mulțumiri nenumărate gazdelor pentru dormit și ghidare în frumoasa Venezia! 

Aș avea de așteptat până la 00.36 un tren direct spre Viena Meidling... Văd în 15 minute am un alt tren spre Vienna Westbahnhof (tren EN 236). Plătesc rezervarea (9 euro) și mă urc în el. Face cu 3 ore mai mult decât celălalt fiindcă de la Villach nu merge direct la Viena, ci ocolește prin Spittal, Salzburg și Linz. E OK! Am mai mult timp de somn!

În tren abia apuc să rememorez toate locurile de azi și încerc să îmi fac puțină ordine în amintiri. E tare greu când au fost atât de multe noutăți și atât de repede. Adorm rapid și dorm liniștit până mâine dimineață!