sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Reveillon la Bicfalău 30.12.2016-02.01.2017

Trecerea dintre ani... De câteva luni Mihaela (Bacea) și Pancu au început organizarea revelionului (ca să spun varianta românească a cuvântului) pentru prima dată la o pensiune aflată la margine de pădure. Ca urmare au fost câteva emoții pentru ei, emoții care s-au risipit după câteva zile foarte faine. Așadar eu și Alex suntem ultimii care ne alăturăm celorlalți 26 de ”revelionari” (cuvânt preluat de la organizatori) și cu o mare dibăcie, suntem împărțiți pe camere și pe mașini. (cei 28 suntem următorii: Radu Ioanițescu-Pancu, Mihaela Bacea, Ștefan, Flore, Fiona, Adriana N., Cosmin, Ana, Nicoleta M., Cezar Partheniu, Vali P., Andrei T., Sis, Ramona, Rodica, Nicu, Mihaela B., Cristina V., Cristina S., Cristina B., Alex P., Maria R., George R., Ana-Maria-Hana, Raluca F., Tibi S., Mhaela J., Liviu B., Petru E.)

Unii au plecat cu o zi înainte și au simțit zăpada mare la Piatra Singuratică (Egyesko) din Hășmaș, noi (o mașină) am plecat pe 30 dimineață și după noi au tot venit mașini până după miezul nopții. Cu cât au venit colegii/prietenii mai târziu, cu atât au mers mai bine! Cu mare ninsoare și cu aglomerație pe DN1, vreo două ore am stat (fiindcă nu se poate spune mers) între Comarnic și Predeal! Când suntem oameni faini în mașină (Cosmin, Ana, Nico și cu mine), nici nu simțim cum trece timpul. Ce bine ne simțeam pe serpentinele de după Predeal când în sfârșit puteam și noi să mergem fluent! La intrarea în Brașov multele mijloace de orientare ne încurcă un pic până să ieșim pe centura Brașovului și apoi tot întins spre secuime! Fiindcă am uitat un detaliu important: mergem în pensiunea Mokus (Veverița) din satul Bicfalău (Bikfallo) de la începutul județului Covasna! Oameni de nota 20 pe aici, nu știu de unde poveștile răutăcioase despre ei! Probabil că dacă gândești negativ despre o anumită zonă și anumiți oameni, îți ies în cale cei meniți să îți confirme asta. Dacă gândești doar de bine, îți apar în drum exact oamenii faini! 

Revenind la povestire, mergem pe centura Kronnstadt-ului (sună foarte bine varianta asta a Brașovului) și facem dreapta la primul mare giratoriu spre Tărlungeni. Mă uitasem eu pe hartă și știam că trebuie să trecem prin Budila și Mărcuș și nu observasem că trecem prin Teliu. Aici este una din cele mai mari realizări tehnice românești, vă voi povesti mai multe detalii când ajung pe acolo. În Mărcuș este o mănăstire (omonimă) unde intenționam să ajungem și știu că au ajuns trei sau patru colegi/prieteni din grup (cel puțin RoNi-i, se știu ei) într-una din zilele de pauză (pare-mi-se că pe 1 ianuarie!). Pe 1 ianuarie plănuisem să mergem prin Sfântu Gheorghe (Sepsiszentgyorgy) într-o vizită a orașului. Cum gazdele noastre ne-au oferit o variantă mai interesantă, am schimbat planul ;).

Trecem prin Dobârlău/Doballo și după cinci kilometri intrăm în Bicfalău. Sistemele de navigație ne scot la o curbă mare a drumului la dreapta (drumul principal face stânga), urcăm pe ceva marcaje cu mașina, tot vedem săgeți din lemn care ne duc spre pensiune și ajungem sus la Veverița. Fiind primii, încă e zăpadă serioasă pe jos și ceva gheață pe trepte. Gazda, Raduly Lenke (atât de faini îs oamenii că abia ne-au spus în ultima seară cum îi cheamă!), ne-a primit cu brațele și cu ușile deschise. Fiecare își găsește numele scris pe ușă (idee foarte faină a lui Pancu!) și știm exact care în ce cameră stă. Camerele din corpul nou al clădirii (în care stăm noi) sunt finalizate de curând, la fel și bucătăria (miroase totul a nou) și sala de mese aranjată pentru marea trecere dintre ani! Primire de nota 20 și asta ne vor confirma în toate zilele petrecute aici! 

După prânz (adică undeva pe la 14.00) ne așezăm la masă, la povești, la jucat Dixit (ce dacă nu am mai jucat, e tare interesant și frumos jocul), la râsete și glume și pe rând mai apar colegi cu alte mașini. Mai povestim, mai mâncăm, mai ceva chitară, unii se retrag spre seară la somn. Mi se pare normal să așteptăm pe Bacea care aduce ultimii mohicani din capitală. Târziu, oboseală, ce mai contează! Ne bucurăm tare de revedere și la somn. Mâine e programată prima tură la care se înhamă doar vreo 10 colegi (binențeles că și Bacea și Pancu, nu contează că au venit târziu). Noi mai povestisem de tura asta și trag concluzia personală să nu merg în tură. Mă știu și nu aș fi putut sta prea târziu după tură în noaptea de revelion!

Pancu e matinal, dă trezirea celor care vor să plece și pornesc la drum înainte să se lumineze. Vor avea o zi de vis în circuitul din Turia pe valea Jaidonului, culmea Gândacului, vârful Cărpiniș (1241m), vârful Sarheghi (1226m) și coborâre înapoi spre Turia.

Istvan (gazda) ne dăruise ieri două hărți cu traseele făcute de ei și de alții înaintea lor pe dealurile/munții din spatele casei și așa ne putem planifica mici plimbări. Ca să nu ne obosim pentru seara ce va urma :)! Undeva până la miezul zilei plănuim un traseu în circuit pe dealul Koves Ponk care începe chiar de la noi de la pensiune. Veți vedea imediat și o poză cu harta! Deocamdată noi urcăm pe TG cu planul de a merge până la belvederea Elohegy Kilato și întoarcerea pe PG pe la belvederea spre Bikfalău (Bikfalvi Kilato). Am pornit la plimbare trupă de 11, deci e foarte ok și buna dispoziție ne însoțește. Poze, urme mai noi sau mai vechi, mâini ale soarelui aruncate printre crengile pinilor pe luciul zăpezii... La prima masă/belvedere colegii merg tot în față și eu rămân cu Flore puțin în urmă. Genunchii îi comentează și parcă ar face cale-ntoarsă. Chiar și așa aproape, cu genunchii în pioneze nu se poate întoarce singură! Sunăm la Nico să anunțăm mai sus și ne cheamă sus la belvederea 2. Mai sunt câteva zeci de metri! Așa că ajungem și de aici Flore clar se întoarce. Mai bine ușurel decât să avem surprize. Îi dau harta lui Alex, ”șeful de grup” (vorba vine că nu există șefi între noi!), fac o poză ca să avem și noi harta și rămân cu Flore să coborâm. După o scurtă lecție de bucurie și geografie panoramică!




Trupa urcă spre belvederea Elohegy kilato, culmea golașă de deasupra pensiunii. De aici se vede Pilișca, vârful cel mai înalt, împădurit, al munților Întorsurii. Este planul pentru ziua de plecare! Vederea panoramică de aici este extraordinară (anticipez începutul ultimei zile pentru mine :D). Mai departe pe BG urcă prin pădurea feerică spre cetatea Barabas vara (pe care, între noi fie vorba, nu a găsit-o nici unul din noi) și apoi pe semnul ”Scaune” pe la cetatea Csiga spre pensiune. Nu le-a părut ceva impresionant și de aceea au mers și a doua zi pe aici. E adevărat că pe o variantă ceva mai scurtă și cu mai multe povești din partea gazdelor! Vă spun și eu ce am reținut din ele la vremea respectivă! 

Noi coborâm agale pe PG sau pe la marginea pădurii până la cotul acesteia. E un frumos fag uscat care ne dă prilej de admirat și de pozat. Așa de fain e aici că parcă nu am mai pleca! Doar frigul e cel care ne gonește la vale! Cred că sunt undeva pe la zece grade sub zero că ne îngheață mâinile dacă stăm prea mult pe loc!




Coborâm ușor pe lângă pădure și semnele ne duc într-o șa. Nici nu ne mai interesează de hartă și pe unde am ajunge direct la pensiune! Mergem în jos spre sat? Da! Drumul pare așa de lejer la stânga la stânga și apoi printre câțiva pini face dreapta spre firul înghețat al unui pârâu. Urmele merg pe firul pârâului și văd la dreapta niște căsuțe de lemn care par mai prăpădite. Și au atâta frumusețe prin simplitate, prin fânul din poduri, prin hainele puse la uscat pe o sârmă între ele, prin fumul care se ridică din creștetul casei. Cum pare să fie cineva în casă, îmi e jenă să mă apropii și mă întorc la Flore care mă aștepta câțiva metri mai jos la urme.


La prima casă e o pereche de țigani maghiari care veniseră cu un cărucior de lemne de sus din munte și acum se gândeau cum să le taie și să le aranjeze. Neștiind cum să intru în vorbă cu ei (tare faini sunt), îi întreb de drum spre centru și apoi Mokus. Bineînțeles că știu și ne ghidează: tot pe aici în jos și apoi la dreapta. Îi văd foarte sumar îmbrăcați și întreb unde stau. ”Aici, în casa asta!” ”Aici?” ”Da, cu toții” Ne confirmă ceea ce ne spusese Istvan: chiar dacă aici oamenii sunt maghiari și vorbesc maghiară, dacă spui ceva în română te ajută și îți răspund în aceeași limbă! Și uite că am dat de oamenii cei mai simpli de la care poate mă așteptam să nu știe română! Unul ne cere bani (avem cu siguranță fețe de turiști deci surse de bani) și nu îi dăm fiindcă bănuiesc că ia de băut. Nu mai insistă când vede că nu primește nimic! Cert e că ceva mai jos ne trezim cu două fete aproape dezbrăcate. Una cred că are vreo 15-16 ani și cealaltă vreo 8-10. Poate el le-a trimis sau au venit singure.
”Ne dai niște bani să luăm de mâncare?” 
”De mâncare? Și voi de unde luați de mâncare?”
”De la magazin de jos”
”Hai până la magazin și vă iau de mâncare”
”Ah, nu dă-ne bani și ne luăm noi”
”Dacă veniți la magazin, vă iau ce vreți, altfel nu”
Am scăpat de ele fiindcă nu vor să vină. Dacă sunt așa călite nu ar fi bai să coboare până în sat. Abia acolo am înțeles de ce nu au coborât. Țiganii nu sunt prea bine văzuți în sat și de aceea coboară doar când e nevoie!

Coborâm pe uliță, lăsăm în dreapta săgeata spre Mokus și mai jos, după ce ne depășește o mașină, vedem pe dreapta o casă mare și albă. Hai până acolo, cred că e unul din cele 36 de conace despre care ne povestise Istvan. Pe frontispiciu scrie anul 1882. Deci e destul de vechi! E privat și putem face câteva poze doar peste gard și la clopoțelul de la poartă. Nu am sunat și Flore îmi spune că data viitoare, când a făcut pe ghidul pentru colegi, a tras de clopoțelul cu clinchet cristalin! În fața conacului este o curte cu câteva oi care mâncă dintr-o căruță și câteva utilaje care au intrat în pauza de hibernat. Foarte rustic și faină imaginea! Mergem și în spatele conacului unde vedem un cuptor modern și foarte fain și ne întoarcem spre ulița principală. Mai avem de mers și chiar mă bucur că am venit aici în loc să mă întorc la colegi așa cum spusesem. Câștigăm atât de mult prin vizitatea satului! Ceea ce vor mai face alți colegi în următoarele zile!





La colțul asfaltul țiganul care ne ceruse mai devreme bani e la post și ne repetă cererea.
”Nu dau bani. Dacă vrei ceva, îți iau mâncare. Unde e magazinul?” 
”Uite acolo”
Mergem la magazin, îi luăm câte ceva de mâncare, schimbăm câteva vorbe cu localnicii care erau în magazin și, probabil, se miră că nu bem și noi ceva cu ei. Și nici nu luăm alcool. Pentru simplul motiv că alcoolul doar încălzește pe moment și de fapt răcește și mai rău și te poți trezi în hipotermie. Dar, nah, cum poți spune unui om care a băut toată viața că alcoolul nu face bine când e frig! Ieșim din magazin, îi dau țiganului punga cu mâncare și văd că se uită în ea un pic nemulțumit. Dă punga unei femei care urcă cu ea spre casă. Tot sunt bucuroși de cadou chiar dacă nu se manifestă!

Pornim mai departe și pe stânga vedem un alt conac pe care scrie 1790 și apoi o poartă pe care scrie 1767. Aici pare să fie cea mai veche mențiune la vedere! Pe dreapta ba urmează o casă acoperită cu șindrilă, ba una cu tindă și cu o poartă foarte faină lucrată din lemn. Îi fac câteva poze și mâine Istvan ne va povesti că este poarta caracteristica secuimii și în special Bicfalăului. Observați în poze acoperișul folosit drept căsuță pentru porumbei!


Pe dreapta dăm de școala construită în 1896. De remarcat ceasul solar de pe zidul clădirii și steagul românesc, nu cel secuiesc, așa cum se tot arată pe la televizor! Tot de la Istvan aflăm cu tristețe că școala acum e folosită foarte puțin fiindcă mai sunt doar 24 de copii care mai învață aici. E natalitate scăzută ca mai peste tot la noi!

Tot pe dreapta într-o curte vedem o afumătoare... Pe stânga trecem pe lângă biserica ortodoxă... Pe dreapta trecem pe lângă poteca Berde și nu știm despre ce e vorba (vom afla la întoarcere că este o scurtătură spre biserică)... Trecem de Căminul Cultural care este în reconstrucție și de monumentul eroilor din primul război mondial... După Căminul Cultural pe dreapta pe o uliță niște săgeți ne conduc spre biserica reformată. Este cea mare cu turlă vizibilă de deasupra satului. 



Vedem că țiganul nostru vine după noi și ne depășește în timp ce admirăm o zglobie păsărică spălându-se în zăpadă. Pe stânga este un alt conac pe a cărui poartă scrie 1830. Deci tot din cele vechi!
Țiganul se oprește în fața noastră și ne întreabă: ”Pâine nu ați luat?” ”Nu aveau pâine, ai acolo mălai, îți faci o mămăligă că și aia ține de foame!” Nu mai zice nimic și pornește tot înainte.

Tot printre case faine vedem biserica reformată și facem dreapta pe o uliță/utca. Așa am scăpat și de țiganul care a mers tot înainte. Întrebăm un nene dintr-o curte de pe stânga dacă ajungem la biserică pe aici. ”Da, da, ajungeți!” ”Mulțumim” Tot mai în față dintr-o curte ne latră doi câini. De fapt au chef de joacă și vin la gard. ”Erau vagabonzi și îi îngrijesc eu acum” ”Sunt foarte frumoși” Ca o paranteză Istvan ne spune că în anii trecuți au luat câini vagabonzi de la Brașov și i-au eliberat pe aici prin păduri. Adevărul e că am văzut mulți câini și multe pisici prin sat! Mai urcăm lejer pe uliță și ieșim chiar la un mic giratoriu de sub biserică. Ce repede am ajuns! 

Intrăm în cimitirul reformat cu inscripții majoritatea în maghiară și din ani îndepărtați: 1820, 1848, 1870... Foarte rar am văzut monumente funerare mai noi de 1940-1950! Lumini faine printre garduri și cavouri... Deschidem poarta micului zid de apărare a bisericii și suntem sub turnul mare restaurat. Tot e rece, nu putem sta pe loc prea mult și dăm un tur bisericii! Impresionantă și e păcat că nu putem intra și înăuntru. Prin gaura cheii doar se vede un godin fără foc! Probabil că e mai rece ca afară! Găsim un copac memorial pentru un primar de demult, mai fac câteva poze cu străluciri mai noi (ale soarelui pe zăpadă) și mai vechi (ale oamenilor rămași aici cu viețile lor pline, grele și frumoase) și ieșim pe poartă admirând alte cavouri ce seamănă cu niște cutii de prăjituri :D!








De la micul giratoriu din fața porții facem dreapta și pe uliță văd iar pe dreapta o poartă deschisă cu o sculptură interesantă cu niște sori cu mai multe raze decât de obicei. Or fi tot carcteristici zonei? Cu o poartă din zid de la 1800 și un conac mai nou încheiem partea de sus a satului și coborâm la stânga pe ulița largă revenind pe drumul pe care am fost. Remarcând motanul mustăcios de pe un gard :D...


... și ceasul solar de la căminul cultural pe care nu îl observasem mai devreme!
Pe deplin mulțumiți de vizitarea satului, urcăm ușor spre pensiune unde ajungem unde pe la 15.30-16.00. După câteva minute vin colegii noștri care merseseră pe varianta lungă a traseului. Ne așezăm toți la masă și la căldură, ne povestim drumurile făcute și ne arătăm o parte din poze, ne apucăm iarăși de voie bună și Dixit... Mai un biliard, mai un ping-pong...Iarăși trece timpul...

Ajung și colegii noștri din tura lungă din Bodoc cu mult după întunecare (undeva pe la 19.00-20.00), povestim și fiecare se retrage cât crede la odihnă pentru revelion. Eu nu am putut adormi, doar așa un pic de odihnă la orizontală. Ne aranjăm și pregătim pentru revelion, care de care cât mai frumos. Bună dispoziție, râsete, glume, cântece la chitară, mâncare peste mâncare... Așa cum promiseseră, gazdele ne oferă ”o singură masă” în preț: o oală imensă de ciorbă de porc și o oală de sarmale cu carne (pentru majoritatea) și câte una mai mică (ciorbă fără carne și sarmale foarte gustoase cu orez și morcovi) pentru vegetarieni. Mă număr și eu printre ei și nu mă pot abține să mănânc și puțină carne. Nu multă fiindcă, așa cum am experimentat cu o săptămână înainte de Crăciun la pomana porcului la rudele-mi dragi din Movileni, Oltenia, prea multă carne de porc la un stomac ne-mâncător de carne a creat o oarecare indispoziție peste noapte! Cum am venit pentru Revelion și cu mașini, câțiva colegi au adus șampanii pe care le agităm înainte de momentul zero. Pe care îl sărbătorim cu cântec, îmbrățișări, șampanie, artificii... Și mai mari (nu chiar așa de mari ca ale colegilor brașoveni din cealaltă parte a pensiunii, artificii pe care le admirăm preț de minute bune), și mai mici așa pe bețișor așa cum aveam și acum treizeci și ceva de ani pe la revelioanele copilăriei din același sat Movileni... Trăim momentul cu fericirea că suntem împreună și totul e minunat. ”Oile placide/S-au așternut la iernat... OOOO, totul e minunat!” (Timpuri Noi - ”Perfect”).



Înapoi în sala de mese că sunt doar -14 grade afară :D! Alte jocuri, alte cântece, alte prăjituri făcute în casă, altă mâncare, alte poze, alte pisici, alte filmări... Orele trec și pe fiecare îl ia somnul când vrea el. Eu mă retrag undeva pe la 4 și ceva, câțiva au stat până s-a luminat de ziuă cântând! E adevărat că până să adorm, am mai auzit câteva cântece din sala de mese! Ce faini oameni!

La mulți ani, 2017!

Să nu uit că pe la 1.00 noaptea gazdele au venit la noi și au ținut un toast de Anul Nou. Se simt tare bine cu noi fiindcă în tinerețe au mers și ei mult pe munte (Făgărașii i-au bătut la picior) și atmosfera noastră le face plăcere! Printre altele ne-au spus că pe la 12.00-12.30 pe data de 1 ianuarie vor face o ieșire pe dealul din spatele casei și ne invită cu ei. Eeee, 12.00-12.30 ca să se facă 13.00-13.30! 

Dimineață de trezim lejer (e mai faină opțiunea asta decât varianta inițială cu Sfântu Gheorghe fiindcă avem în plus ghizi oameni ai locului și aflăm foarte multe de la ei) și pe la miezul zilei mai mâncăm puțin sau bem o cafea și ne pregătim de pornire.

Pe lângă Istvan și Lenke suntem însoțiți și de cei doi copii ai lor. Băiatul are un toiag care îmi place tare mult. Are vârful mai gros ca un ciomag ciobănesc! Sau mai degrabă ca toiagul lui Zamolxe :D! Și de câinele casei, Ursulețul, care îi întâmpinase pe colegi aseară undeva pe la cetatea Csiga. Așadar suntem 16+1 prieteni în plimbarea de 1 ianuarie!

Urcăm în șir indian până la prima măsuță. Aici Istvan ne povestește câte ceva despre satul Bicfalău. Este un sat din care au plecat foarte mulți, acum mai numără doar vreo 400 de suflete și 36 de conace de prin anii 1750-1850. Multe au fost părăsite, cumpărate mai apoi de particulari care le-au restaurat și acum sunt case de vacanță. Ne povestește câte ceva despre biserica reformată (și ei fiind reformați, cum vom afla pe seară) și despre problemele pe care le au cu țiganii care nu vor să muncească și preferă să stea pe banii  primiți ca ajutoare. Ne povestește de kurtos kalacs, despre porțile tradiționale (cea pe care v-am arătat-o mai devreme), despre încercările de modernizare și în același timp de păstrarea tradițiilor. De admirat comunitatea care face ceva pentru conservarea tradițiilor într-o lume a distrugerilor tradițiilor! 


Mai urcăm printre speciile adunate pe aici: de la fag la pin și ienupăr, de la plantații speciale la creșteri naturale. La o pauză unde Ursuleț ne veghează de mai sus ne povestesc despre drumurile lor prin Făgărași pe la Negoiu, Bârcaciu sau Bâlea. Se simt că sunt oameni de munte tare faini. Și sunt și foarte cinstiți. Ne explică modul corect de a face turism și promovare a zonei fără vreo discriminare. De exemplu maghiarilor le pregătesc mâncăruri tradiționale românești și nouă, veniți de la câmpie, ne pregătesc mâncăruri tradiționale. Bineînțeles că la cerere! 
Urcăm la următoarea belvedere la masa de lemn (montată de ei) și Istvan ne face surpriza: scoate pahare de plastic și o pălincă foarte tare! Tare bună! Cine vrea, bea, cine nu, nu! Vă garantez, ca doritor de băuturi tradiționale românești, că e foarte gustoasă și tare! Facem o scurtă lecție de geografie de la munții Întorsurii până la munții Baraoltului. Așa ne povestește că de fapt depresiunea Brașovului e formată din depresiunile Bârsei, Covasnei și a Târgului Secuiesc și ni le și arată pe cât posibil fiindcă marea albă ne lasă să vedem doar vârfurile munților mari, coama Măgurii Codlei și turnul de răcire de lângă Brașov! 
Ne întoarcem la marcajul TG și pe el urcăm mai departe. E nou pentru toți și mă bucură nespus răbdarea gazdelor. Copiii lor sunt fericiți că sunt liberi să stea pe zăpadă și să facă ce vor. Le mai facem și lor poze ”că mai multe are câinele” :D! Cu Lenke vorbesc de rădăcinile pe care le avem noi în țărișoara noastră. Au fost și ei plecați, am fost și eu și ne confirmăm că nimeni nu ne poate șterge rădăcinile pe care le avem în pământul ăsta! Mai bine aici pe pământul nostru decât printre străini. Aici nu te poți plictisi! Peste tot, oriunde te-ai duce, îți trebuie cel puțin 3-4 zile ca să vezi ce e caracteristic locului. Și la oraș și cu atât mai mult în natură! La intersecția cu TA Istvan ne explică rezistența pe care au arătat-o oamenii ca să nu distrugă pădurea de pin ”fiindcă acolo pe hărți apare pășune”. De altfel e și cam greu să tai pădurea întunecată de pin!
Mai urcăm puțin și suntem la belvederea Elohegy. Ne-am oprit la stâlpul de marcare a drumului de culme și eu nu am răbdare. Îmi vine să alerg de fericire prin zăpada până la genunchi. Asta și fac și urc pe  vârful plat de pe care pot vedea panorama de la munții Buzăului și Întorsurii până la Făgărași. Mai ales că toți sunt peste stratul alb de ceață de deasupra marii depresiuni! Colegii mai servesc câte un pahar de tărie și mie îmi e foarte bine așa mai izolat fiindcă pot vedea imaginea de ansamblu. 






Revin la colegii care se porniseră la drum. Nu mult căci mai fac o pauză de regrupare la următorul stâlp de unde vom ieși din drumul de culme și intrăm la stânga printr-un culoar de pădure pe TR. Nu înainte de a ne bucura de îndepărtata Poartă a Vânturilor dintre Bocârnea și Mălaia! Și de zona dintre Siriu și Pilișca de unde răsare soarele!

În pădure nu mai e frumusețea de ieri și lupul din mine merge puțin pe un drum paralel cu colegii până la izvor. Aici cineva a lăsat un pahar metalic și urmează niște amenajări. Istvan ne explică diferența dintre marcaje. Marcajele TR și Scaune au fost făcute de un profesor urmând direct linia matematică spre anumite puncte. Noul marcaj PA (nu e pe hartă) urmează curbe de nivel mult mai ușoare. Pe TR și PA ajungem la cetatea Csiga. Facem pauză de ceva povești și tărie :D! Doar eu și cu Istvan am băut aici (deși știți că nu beau pe traseu :D)!



De fapt cetățile pe care le vedem noi aici sunt fundația unor turnuri de supraveghere înalte de circa 15 metri din vremea atacurilor tătărești. Vă închipuiți că la vremea aia nu era pădure aici și puteau vedea până departe. Treaba e că în izvoarele scrise nu s-au găsit dovezi ale acestor fortificații și doar istoriile locale orale dovedesc asta. Se spune de exemplu că aici undeva ar fi fost ascunsă o comoară și nici o cercetare arheologică nu a reușit să dea de ea. Aici este și un punct unde se lasă niște coordonate ale celor care ajung aici și că ar fi o cutie metalică scufundată undeva la câțiva metri adâncime. Ba mai mult se vede un canal pe unde se spune că ar fi fost un tunel subteran de evacuare care în timp s-a dărâmat... Cert că sunt interesante poveștile care adaugă farmec unor ruine circulare!

Coborâm puțin pe marcajele Scaune și TR și facem dreapta pe TR spre vale. Scaunele rămân în față pe culme. Merg cu grupul acum și tare sunt curios ce poate fi în față! Coborâm în câteva serpentine până aproape de firul văii și la stânga apoi pe o potecă tăiată în pădure. Pare un culoar natural pe care ne străduim să nu cădem. Se spune că cine cade pe 1 ianuarie se căsătorește în acel an! Poate unii chiar vor să cadă :D! Poteca ne duce la o intersecție de vâlcele la care se nimerește să fiu cu Istvan la urma grupului. Vrea să îmi arate un vișin sălbatic căzut în vale și nu îl mai vedem. Probabil că l-a luat altcineva! Lenke îi spune să nu mergem pe mal fiindcă nu avem cum coborî și o ascultăm. E cam vertical spre firul de apă înghețat! Istvan îmi spune că intenționează să facă aici un pod metalic între doi copaci groși. Probabil că așa se va numi locul: La Pod!

Urcăm pe partea cealaltă și prin raze de soare prin pădure ne apropiem de garduri și de pensiune. Scurtăm marcajul Scaune direct spre pensiune. De fapt spre platforma de peste drum de pensiune unde diseară vom avea parte de un spectacol al renașterii divine!



În coborârea spre pensiune Pancu zice că ar fi frumos să vedem apusul. ”Merg cu tine!” ”Sigur mergi?” ”Da” ”Atunci mergem direct acum!” Coborâm la pensiune și noi doi continuăm pe PG în sus prin grădină. Pancu se gândea la banca de mai sus de la intersecția TG cu PG. Acolo urcaseră George cu Maria (nu știam de ei). Îi spun că de la prima masă putem merge pe PG în față până la colțul pădurii și e mai aproape. Recunosc că nu știam exact primele câteva sute de metri și doar intuiam direcția. Într-adevăr după vreo sută de metri printre pini ieșim la șaua unde pierdusem marcajul când am coborât cu Flore. E frumos aici și mai fain de sus de la colțul pădurii. Și sunt câteva minute până acolo! Urcăm și ajungem chiar când se ridică cortina spectacolului. De fapt au timp și cei doi de la masă și vin spre noi. Ne recunoaștem abia când ajung la noi! Doar bănuiam că suntem din același grup. Ei coboară, noi mai stăm să vedem actele operei apusului. Mai întâi galben, apoi portocaliu, apoi roz, apoi frig, apoi mai roșu, apoi mai frig, apoi dungi roșii alternante cu cele albe de la avioane, apoi cerul se albăstește din ce în ce mai mult... Pancu vrea să coboare și îi spun că mai rămân puțin și vin și eu. Vreau să asist și la ultimul act. Adică vreo 10-15 minute după ce luminosul zilei s-a retras după colțurile munților Postăvaru și Crăiasa în spate... Încă nu s-a întunecat de tot când încep și eu să cobor. Frigul mă cam gonește spre pensiune și căldură...













Ajung puțin înghețat și cu zâmbetul pe bune. ”Merge careva mâine la răsărit? Eu vreau să merg!” În fine, cu nebunul nu te poți pune dacă își propune ceva realizabil :D!

Mă încălzesc puțin, continuăm petrecerea și când să îmi pun niște sarmale în farfurie, îmi zice un coleg că ne arată gazdele un costum tradițional la ei în casă. Normal că vin, pot mânca după aia! Erau vreo 5-6 colegi în holul lor, mai mergem 3-4 și mai vin tot cam așa încă 3-4! Multă lume și curiozitate. Ne explică despre cele două feluri de haine și despre cusăturile făcute manual, despre muzeele tradiționale din satele din apropiere și, la un semn începem să îi colindăm. Fără ceva plănuit! Iese foarte fain, primim câte un pahar de tărie și câte ceva dulce! Parcă așa e iarna, corect? 
Mulțumim tare pentru primirea așa de caldă și mergem la noi pentru continuarea mesei și pentru pregătirea pentru spectacolul ce vine în vreo juma de oră. Încă nu am spus ce este? Vedeți în pozele următoare!



Adăugați aici ”Oile placide”, ”Andri Popa” sau alte cântece de foc și veți înțelege atmosfera :D!

Cântecele, pisicelile, Dixit, vinul, cozonacul, prăjiturile, câte o sarma așa din când în când continuă seara, nici nu mai știu cât de târziu în noapte...

Eu de fapt m-am retras mai devreme (undeva pe la 23.00) cu gând de mers la răsărit. Vin și colegii de cameră pe la 12.30 cu grijă să nu mă trezească. Fără grijă, fâșâiți că nu am adormit :D! Somnul vine repede, mai ales pentru mine care mă voi trezi devreme!

Pe la 6.30 caut să fâșâi cât mai puțin în cameră și mă îmbrac definitiv pe hol. Câteva minute după 7.00 ies din cabană și pornesc spre grădină. Mi-am aprins frontala și după câteva zeci de metri o sting. Nu are sens să o folosesc fiindcă se vede foarte bine cu ochiul liber. În 15 minute sunt la colțul pădurii, încă e întuneric și ies pozele mișcate. Trec de băncuță și abia sus începe să se vadă fain. Încă e întuneric spre răsărit. Apar semne fiindcă pereții Bucegilor, ai Crăiesei și ai Făgărașilor încep să se înroșească. La fel și orizontul dinspre vest! Urc, urc și în 40 de minute de la plecare sunt sus la belvedere (mă asigurasem că nu întârzii pe nimeni dacă mă întorc pe la 9.00-9.30 la pensiune). Între munții Siriului și vârful Pilișca din Întorsurii începe să mijească răsăritul. Nu pot sta pe loc și urc pe lângă pădure pe drum în lumina din ce în ce mai puternică a avanpremierei solare. Ajung la pădure și încă mai am de așteptat momentul. Merg în față și înapoi de câteva ori ca să nu mă ia frigul și la 8.00 și 13 minute focul răsăritului se arată de după culmi și încălzește cerul și pădurea. Filmez, fotografiez, îmi aduc aminte că pe 3 ianuarie 2014 urmăream răsăritul tot așa pe munte în inima Indiei. Atunci în plus aveam la mine mantre care cântau într-una de pe telefon... Cel mai bine înțelegeți răsăritul din imagini...








No buuuuunnn! Acu nu m-oi întoarce pe același drum! Hai să văd cum e drumul pe care au mers colegii. Mai ales că nu pare să fie distanță prea mare (pozasem harta pe 31 la belvedere, vă aduceți aminte)! Prin pădurea ”tăiată” de razele soarelui printre copaci merg lejer pe BG (mă rog ce poate fi lejer la lunganul de mine care mai și pozează câte ceva) și urc un pic până la intersecția cu marcajul Scaune. Caut să identific niște urme de ruine în zona și nu le găsesc (circa 8.30), urc la borna topometrică pe marcajele Scaune și apoi încep coborârea prin pădure. Și cobor, și cobor serios prin zone care parcă ar fi fost râmate de porci sălbatici (știu că pe aici au trecut colegii acum două zile) până ce dau de marcajele TR și PA. Aaaa, da, acum sunt la Csiga vara la turnul de apărare!



Doar trec pe lângă turn și cobor pe cele două marcaje care curând se separă. Dacă data trecută am mers pe TR, acum îmi satisfac curiozitatea și cobor pe culme pe Scaune. E o culme care aduce cumva cu coborârea din Poiana Tăiată spre Podul Teslei (Ciucaș), doar că mult mai scurtă. Nu durează mult și ajung ceva mai sus de zona ”La pod”.

Mi-e cunoscut drumul și mă hotărăsc pe moment să urmez traseul Scaune până la drum (adică vreo sută de metri mai jos de pensiune pe un culoar mai adâncit printre curți). La 9.00 mă întâmpină Ursuleț la pensiune, îl mângâi puțin și în câteva minute sunt în sala de mese unde colegii își luau micul dejun. Îi bucur cu ceva poze de la răsărit, mănânc și eu puțin și acum (mâncasem vreo trei felii de cozonac înainte să plec la răsărit azi-dimineață) și merg să îmi fac bagajul. După cum am stabilit cu Cosmin și Ana, noi vom pune tot bagajul în mașină și apoi după Pilișca pornim direct spre casă. Pe Buzău, așa cum convenisem cu toții ca să nu ne blocăm în valea Prahovei!
Cum doar o parte plecăm pe Pilișca (3 mașini), ne îmbrățișăm colegii care încă mai beau cafeluța matinală și pornim la drum, mai întâi prin ceața matinală din vale și apoi la stânga în Dobârlău/Doballo spre centru. Bacea e prima și după Primărie facem dreapta unde e un loc de parcare. Așezăm mașinile la rând și la 11.00 suntem gata de drum. Ar fi și un muzeu tradițional de vizitat aici dacă mai avem timp la întoarcere. Și dacă e deschis! 

Trecem podul și urcăm pe ulița cu luciu de gheață pe ea. Cam păcătos pentru noi, nu și pentru fata de-a locului care coboară pe gheață fără grijă. La prima intersecție facem stânga după niște poze de grup și ținem serpentinele drumului în sus pe piciorul dealului. Mai pauze, mai striptease că pare foarte cald, mai urcăm prin zăpada ce dă urme să crească pe la 30-35 de centimetri! Eu sunt lăsat să deschid potecă (sau am ajuns în poziția asta fără să îmi dau seama), trecem de un prim vârf și vedem că mai este ceva de urcat până la pădure și apoi puțin prin pădure. Urmăm un drum de car care face stânga și urcăm la dreapta prin zăpada care crește din ce în ce. Pentru Nico e prea mare și hotărăște să se întoarcă. În fond pe munte trebuie să mergem de plăcere și nu să ne chinuim. N-aș lăsa-o singură la vale și îmi zice că e ok. Mă gândesc că se oprește undeva pe aici sau coboară mai încet și noi o prindem din urmă după vârf (care nu e departe). Așa că regrupăm ceva mai sus unde colegii se bucuraseră de o portocală sau două și de o gutuie (îmi revine și mie o bucată, mulțumiri) și mai urcăm câteva minute până pe vârful Pilișca/Pulișca cu borna aflată la 1223 metri altitudine (e cel mai înalt din munții Întorsurii). Câteva poze, câteva bucăți de ciocolată și la vale! Colegii coboară pe unde am venit, eu măcar așa un pic aș varia... Cobor pe stânga prin pădure pe zăpadă până la genunchi. Pare să nu vină nimeni după mine și știu că ajung în poteca de venire. Când ies la poiana mare văd că Ana și Cosmin sunt pe urmele mele. Care bineînțeles că sunt prin zăpada cea mai mare posibilă! Colegii sunt un pic mai sus în dreapta și stau în partea de jos a poienii ca să nu stric sau să fac alte urme să stric pozele lor. Așa că tot cobor și puțin mai jos aștept să vină colegii. Nu mai facem serpentine și coborâm cât mai direct posibil. Mai ales eu care tot merg pe lângă drumul de venire cât de mult se poate! Și iese asta foarte fain până la ultima serpentină unde drumul chiar face stânga și trebuie să îl urmăm. O sunasem pe Nico, e la căldurică la un magazin și rămâne să o sun iarăși când ajungem la mașini. Ceea ce se întâmplă peste 40 de minute! 




































Se interesase și muzeul este închis. Celelalte mașini trebuie să se întoarcă la pensiune să se reorganizeze și noi nu avem de ce să mai mergem la pensiune. De fapt o dată ajunși acolo au mai petrecut și mâncat puțin fiindcă sarmalele încă nu se terminaseră! 

Cum am făcut și la venire, suntem prima mașină și anunțăm și restul echipelor despre condițiile de drum. Care sunt foarte bune! Pe scurt drumul este Teliu-Întorsura Buzăului-Buzău-Urziceni-București. Drum fain și cu la fel de multă bună dispoziție ca și până acum!

Mulțumiri tuturor colegilor/prietenilor din tură, Bacei și lui Pancu pentru super-organizare, gazdelor pentru că ne-au demonstrat ce înseamnă gazdă adevărată și ghid local, chitărilor pentru ajutorul dat în fiecare seară și Divinității care a făcut să fim împreună la trecerea dintre ani! Tot așa să o ținem tot anul! Încă o dată ”La mulți ani”! 

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Maroc 19-30.08.2016 - începutul și prima zi/beginning and first day

Maroc... idee apărută pe neașteptate... Nu aveam în plan asta pentru anul ăsta și la o discuție la un prieten (Emil) după o tură înghețată la o stână în Grohotiș, Ștefan îmi propune să urcăm anul acesta pe Mont Blanc. Am o experiență în masiv (nereușită din punct de vedere alpin, reușită ca ”explorare”) și încă nu mă simt capabil de a trece de la 3730 metri (cât am urcat eu cel mai mult pe Grossglockner) la 4810 metri. Mai bine zis îmi place să fac totul pas cu pas. Întâi aș trece de 4000 puțin și apoi mai sus. Și îmi vine ideea cu Toubkalul (știu, unii au trecut de etapa asta de multă vreme) care urcă până la 4167 metri. Rumegăm o vreme planul ăsta, e bun pentru amândoi și după câteva luni ne luăm biletele pentru august 2016. 

Căutăm să mai mergem în ceva ture împreună și nu prea reușim. Fiecare își face antrenamentul în felul lui. Pe văi, pe crestele Făgărașilor sau ale Bucegilor, prin nopți dormite la peste 2000 de metri, prin întâlniri cu oameni tare faini...

Pentru Atlasul Înalt am cumpărat forma digitală a unui ghid bine documentat și ne vom folosi din plin de el (Cicerone, Des Clark, Mountaineering in Morrocan High Atlas), Ștefan a scos pe hârtie capitolele care ne interesau pe noi (zona Toubkalului), amândoi citim și avem în minte destule detalii, convenim la un riad unde vom sta în Marrakech, facem rezervări și plătim o noapte (încă nu știm câte nopți și unde vom sta), înainte de plecare cântărim și re-cântărim rucsacii să nu avem depășire de greutate, nu am făcut vaccine, avem bani suficienți pregătiți (euro cash și pe card și eu cumpărasem de la o prietenă vreo 300 de dirhami care le rămăseseră din tura lor în Maroc cu puțin timp înainte de a pleca noi). Avem și ceva emoții, e prima dată pentru amândoi în Africa...

Fiecare ajunge la aeroport unde ne stabilisem întâlnirea și eu chiar reușesc să ajung aproape de limita de timp. Toate formalitățile decurg normal, suntem la poarta de îmbarcare și primul avion Ryanair pornește în jurul orei 22.00 spre Roma Ciampino. Nu am mai zburat de ceva vreme, îmi place și mă bucur de atmosfera din avion. Îmi aduce aminte de alte și alte zboruri. Mă și joc o vreme cu băiatul care stă pe scaunul din fața mea. Nu contează culoarea, nu contează limba, cert e că zâmbetul unui copil și buna lui dispoziție face orice loc de o mie de ori mai plăcut... În dreapta mea este fata unui doctor italian care stă mai în față cu cealaltă fată. Cam multă seriozitate pe oamenii ăștia :D...

În fine, ajungem la Ciampino (aeroportul G. P. Pastine) și, fiindcă e companie low cost, trebuie să ne luăm bagajele între curse. Așa că ne așteptăm uriașii rucsaci (spun asta chiar dacă am reușit să îi facem până în 15 kilograme) și cu ei ieșim pe un cărucior în afara aeroportului. Avem vreo opt ore de stat pe aici până la următoarea cursă...

Maroc... Unexpected idea... I didn't have this plan for this year and, in one evening at a friend (Emil) after a frozen trip at a shipyard in Grohotiș, Ștefan propose me to climb Mont Blanc this year. I have an experience in the massive (failed as alpine trip, successful as "exploration") and I still don't feel capable of passing from 3730 m (my highest altitude on Grossglockner) to 4810 m. Better said, I like to do everything step by step. First I would pass 4000 a little and then more. And the idea with Toubkal comes (I know, some passed this step long time ago) by hiking up to 4167 m. We think about the plan, it is good for both of us and in a few months we buy the tickets for august 2016.  

We try to make some common trips and don't succed. Each of us makes his training in his own way. On alpine valleys, on the ridges of Făgărași or Bucegi mountains, with nights slept over 2000 meters, through meetings with very fine people...

For High Atlas I bought the digital form of a well documented guide and we will use it a lot (Cicerone, Des Clark, Mountaineering in Moroccan High Atlas), Ștefan printed the interesting chapters for us (Toubkal area), we read and memorize enough details, we set for a riad to sleep in Marrakech, make reservations and pay for one night (we don't know where and how many night we'll stay), before leaving we weight and re-weight the backpacks for not passing the accepted weight, we didn't make any vaccines, we have enough money prepared (euro cash and on the card and I bought about 300 dirhams from a friend who came from Morocco just a little time before our departure). We have some emotions, it is the first time in Africa...

Each of us reach the airport where we set the meeting and I manage in some way to arrive close to the time limit. All formalities go normally, we are at the embarking gate and the first Ryanair plane starts around 22.00 to Rome Ciampino. I haven't fly for a while, I like and enjoy the atmosphere in the plane. It reminds me of other flights. For a while I play with the boy staying on the chair in front of me. The color doesn't matter, the language doesn't matter, it is for sure that the smile of a child and his positive attitude makes any place a thousand times more beautiful... On my right is the daughter of an italian doctor who is staying a few chairs in front of us with the other daugther. Too much seriosity on these people :D...

Finally we reach Ciampino (G. P Pastine airport) and, because Ryanair is a low cost company, we have to take the baggages between flights. So we wait for the big backpacks (even if we made them lower than 15 kg) and go out with them outside the airport. We have about 8 hours to spend here until the next flight...
Am fi vrut să mergem un pic spre oraș și facem socoteala că nu merită. Chiar era un ultim autobuz spre oraș și nu am avut inspirația să mergem la el. Deși văzusem că se grăbesc mulți... Mulți oameni nevoiași sau în așteptarea altor avioane, mulți cu aspect de refugiați... Într-un fel suntem și noi ca ei :D. Găsim un loc pe o bancă să stăm jos, aeroportul se închide pentru câteva ore, coșurile de gunoi sunt pline... Întâi merge Ștefan prin zonă vreo zece minute, apoi dau și eu un ocol. Nu ai ce vedea prea mult... Ba da, elicopterele din unitatea militară din apropiere, parcarea cu fântâna în culorile tricolore, avioanele din aeroport, copacii tropicali cu flori puternic colorate, palmierii și monumentul dedicat aparatelor de zbor. Pe el citesc despre elicoidul ”ce va urca în înălțimi” proiectat de Leonardo da Vinci la Firenze în 1506 (acum, când scriu, am venit de la statuia lui Da Vinci din fața Scalei din Milano, oraș în care și-a manifestat din plin spiritul științific-artistic-genial-anticipativ), despre modelul de elicopterul proiectat de inginerul Enrico Forlanini și zborul acestuia din 1877 la Milano și despre primul zbor cu elicopter din 1930 (proiectat de inginerul Corradino D'Ascanio), zbor de distanță (8-13 octombrie). Căutăm o zonă cu iarbă de ne întindem izoprenul sau pătura și intrăm în vorbă cu o româncă ce are de așteptat avionul până dimineață. Povestim de toate fiindcă așa e firea noastră. Plăcut tare și pentru noi și pentru ea! Pe la 6.00 intrăm în aeroport, îndeplinim toate formalitățile și ne îmbarcăm în avionul ce ne va trece marea spre sud. Lumi noi, vise noi...

We wanted to go in town and we see that it doesn't worth. We even lost the last bus to city. Although we saw a lot of people hurrying... Poor people or people waiting for other planes, some looking like refugees... In a way we are the same :D. We find a place to sit on a bench, the airport is closed for a few hours, the garbage bins are full... First Ștefan goes aroud for about 10 minutes, then me. You dont't have a lot to see... You have in fact: the helicopters from the close-by military unit, the parking with italian flag colors, the planes from airport, the tropical trees with colored flowers, the palms and the monument dedicated to flying machines. I read about the elicoid "hich will fly to heights" projected by Leonardo da Vinci in Firenze in 1506 (now, when  I write this, I came from statue of Da Vinci from the palce in front of Scala Theatre of Milano, the city where he manifested his scientific-artistic-brilliant-predictive spirit), about the helicopter projected by engineer Enrico Forlanini and its flight to Milano in 1877 and about the first helicopter flight from 1930 (projected by engineer Corradino D'Ascanio), distance flight (8-13 october). We search for a grassy place to lay the blanket or the mattress and we talk with a romanian woman who is waiting the plane in the morning. We talk about a lot of thing because this is our nature. Very nice for all of us! We enter the airport around 6.00 a.m., pass all the document stuff and we embark to the plane going to south over the sea. New worlds, new dreams...


Ieșim deasupra mării, trecem peste o insulă muntoasă (e Corsica sau Sardinia?), zburăm deasupra norilor peste mare și intrăm în zona aeriană de deasupra Africii. Cum Ștefan are loc pe dreapta avionului și eu pe stânga, vede mult mai bine zona Tehouan-Tanger și Gibraltarul. Eu văd doar munții Atlas foarte uscați, câteva râuri puternic meandrate, zonele cultivate din jurul orașelor (altfel e deșert și uscat, cum vom vedea din autocar în drum spre Atlantic în câteva zile) și coborâm spre aeroportul Menara din Marrakech. Este practic în mijlocul orașului printre casele maronii uscate și plantațiile aliniate și aparent fertile!

Coborâm din avion, facem ceva poze de ”bun venit” și mergem spre ușa deasupra căreia scrie ”arrivee, arrival, الوصول”. De acum înainte astea vor fi limbile pe care le vom auzi pentru câteva zile! Aeroportul ne întâmpină cu mozaicuri specific marocane, albastre și verzi. Simțim lucrătura superficială chiar de aici, dinainte de verificarea pașapoartelor. Primim viza de intrare în țară, mergem să ne luăm bagajele (sunt intacte) și ieșim în marea sală a aeroportului. Pare dintr-un mare SF. Aaaa, să nu uit! Am schimbat bani la o casă de schimb din aeroport aflată lângă benzile de bagaje (cam 10-11 dirhami la un euro, e același curs peste tot!) Revin la sala mare. Cam peste tot scrie în franceză și mă bucură un afiș: ”Et si nous permettions a chaqun de respirer! Aeroport du Maroc, aeroports sans tabac.”

La ieșirea din aeroport avem șocul și confirmarea: aeroportul strălucește, în exterior e în sfârșit lumea africană, arabă, mirositoare, fierbinte, cu cactuși, cu taximetriști ”binevoitori”. Știam că putem merge ieftin și sigur cu taxi sau cu autobuz spre oraș, întrebăm și suntem ghidați spre stația de autobuz, plătim câte 30dh de fiecare. Abia ce găsește șoferul să ne dea rest! E un preț mic față de 45-50 cât dai de persoană la taxi! Văd în mașină un abțibild al expediției Bucharest Vigilantes 2016 pe Toubkal. Îmi ieșise în ochi steagul românesc și cel dac! Autobuzul iese din aeroport pe străzi largi, face stânga pe avenue Guemassa și la primul giratoriu stânga spre grădinile Menara pentru a intra la dreapta pe avenue Hommane el Fatouaki pe lângă Marrakech Mall spre Medina (orașul vechi). Să nu credeți că scrie undeva denumirile astea, vă spun de pe Google Maps direcțiile! Intrăm în haotica Medină a Marrakech-ului și autobuzul ne lasă în piața dintre moscheea Koutubia și celebra piață Jemaa el Fnaa. De aici începe distracția!

We fly over the sea, pass over a mountain island (Corsica or Sardinia?) and over the clouds and enter the aerial african area. As Ștefan has the place on the right of the plane and me on the left, he sees better Tohouan-Tanger area and Gibraltar. I only see the very dry Atlas mountains, few meandered rivers, the cultivated areas around the cities (it is desert and dry in the rest, as we'll see from the bus in a few days on the way to Atlantic) and we land to Marrakech Menara airport. It is in the middle of the city between dry brown houses and plantations aligned and apparently fertile!

We get of the plane, take some "welcome" pictures and go to the door marked with ”arrivee, arrival, الوصول”. These will be the languages for a few days! The airport welcome with some specific morrocan mosaics, blue and green. We feel the superficial working even here, before passport checking. We get the visa, go and take the baggages (they are untouched) and go out to the big airport hall. It looks like a big SF. I forgot! We changed money at an exchange office near the baggage bends (about 10-11 dirhams for 1 euro, the same price everywhere!) Back to big hall. Everywhere you can read in french and I like one: ”Et si nous permettions a chaqun de respirer! Aeroport du Maroc, aeroports sans tabac.”

At the exit we have the shock and confirmation: the airport shines, outside you see the african, arabian, smelling, hot, cacti an and "good willing" taxi drivers world! We knew that we can take the bus or taxi to town, we ask and we are guided to bus station, pay 30dh each. The driver hardly finds change for us! It is a small price comparing to 45-50 dh/person for taxi! In the bus I see a sticker of  Bucharest Vigilantes 2016 on Toubkal. I remarked the romanian and dacian flag! The bus goes out of the airport on large streets, turns left on avenue Guemassa and at the first roundabout it turns left to Menara Gardens to enter on right on avenue Hommane el Fatouaki by passing Marrakech Mall on left to Medina (old city). Don't think you can find these names, I tell you from Google Maps! We enter the haotic Marrakech Medina and bus drops up in the market between Koutubia mosque and the famous Jemaa el Fnaa market. And the fun begins!






Anunț acasă că am ajuns cu bine și pornim în căutarea riad-ului unde făcusem rezervare. Primul miros care te lovește este mirosul de balegă de cal de la trăsurile turistice. Nu avem noi treabă cu asta! Mergem spre piață și, chiar dacă e în mijlocul zilei, muzica și zgomotul specific ne întâmpină de peste tot. Și acum ce facem? Încotro? Lui Ștefan nu îi prea place situația: cu rucsac mare și greu și nu știm în ce direcție trebuie să mergem! Pornim spre Souk Laksour spre stânga și întrebăm de riad-ul Rose du Desert. ”I know, come with me”. Ne ducem după tânărul marocan care ne zăpăcește pe străzi, prin soukuri pline. Ne pasează altuia care ne încurcă și mai mult, apoi al treilea. Parcă impresia e că special ne-ar fi rătăcit. Al treilea ne cere și bani că ne-a ghidat. Dar nu ne-a dus nicăieri! Îi dau 50 de dirhami și îi spun că ne descurcăm singuri. Normal că trebuia să pățim asta, e doar botezul Marrakech-ului! Nu mă întrebați cum am ajuns undeva aproape de Bab Debbagh! Într-o piațetă vedem un taxi și întrebăm dacă ne poate duce la riad-ul nostru. ”Of course!” Urcăm în taxiul Logan, pe drum întreabă de câteva ori de Bab Doukkala, cum scria pe hârtia noastră și ne duce în mica piațetă aflată la intrarea palatului regal și la strada Sidi Abdelaziz (care e de fapt un mare souk). Îi plătim cursa și urmează să găsim noi riad-ul care e aproape. Intrăm cu bagajele în spate și cu privirile celor din jur. Încă părem străini de locuri. Printre magazine vedem pe stânga Arset Azoual (Derb Arst Aouzal) și numele Rose du Desert. Asta e! Mergem până la moschee în capăt și facem stânga. Străduțe înguste și întortocheate! Suntem la poarta casei, batem în ușă și suntem primiți ca niște frați veniți de departe. Primim un ceai și câteva prăjituri, rezolvăm la recepție cu cazarea și primim camera Tulipe. Uimiți, relaxați, bucuroși de oaza în care făcusem rezervări. Facem câte un duș și Ștefan vrea să se odihnească! Eu plec la plimbare, mă știți însetat de nou!

I announce at home that we are ok and we start searching for the riad we reserved a room on internet. The first smell is the horse shit smell from the touristic carriages! We have nothing to do with this! We head to the market and, even if it is the middle of the day, the music and specific noise surrounds us. What do we do now? Where do we go? Ștefan doesn't like the situation: big and heavy backpacks and we know nothing! We head to Souk Laksour to left and ask about riad Rose du Desert. ”I know, come with me”. We follow the young morrocan who confuses us on narrow streets and full souks. He passes us to another who confuses us more and then to the third on. The feeling is that they did this on purpose. The third one ask us money for guiding. But he took us nowhere! I give hin 50dh and tell him that we manage by ourselves. It is so normal to happen like this, is the baptise of Marrakech! Don't ask me how we reached the area around Bab Debbagh! In a small market we see a taxi and ask if he can take us to our riad. ”Of course!” We go up in the Logan taxi, on the way he asks a few times for Bab Doukkala, as written on our paper and he takes us in a small market near the entrance of royal palace and Sidi Abdelaziz street (a big souk in fact). We pay him the trip and we have to find the riad by ourselves. We enter the souk with all eyes headed to us. We still look like foreigners. Between stores we see on the left Arset Azoual (Derb Arst Aouzal) and the name Rose du Desert. That's it! We go to the mosque in the end and turn left. We are at the gate, knock the door and we are welcomed as brothers come from long distances. We are given a tea and some cakes, solve with housing at the reception and get Tulipe room. Amazed, relaxed, happy for the oasis where we made reservations! We take a shower and Ștefan wants to rest! I go for a walk, you know me willing always for new!


Nu am vreo țintă anume, ies în souk și fac stânga. Vreau să simt cum este mediul în care am ajuns. Mulți comercianți, magazine pe stradă... Chiar un tip mă invită la haș sus pe terasă... După moscheea din Bab Doukkala continui pe strada/souk-ul omonim, intru pe străduțe laterale crezând că schimb zona și mai toate se înfundă, ajung până la marea poartă omonimă și mă întorc spre casă. Nu știu cum fac de rătăcesc drumul și pentru 20dh mă duce un băiat până la intrarea pe Arset Azoual de unde știu să mă întorc singur la riad. Un riad Adriana îmi aduce aminte doar de Ari cu care nu am mai reușit să vorbesc de ceva ani... Timpul... La riad Ștefan se odihnise și are și el chef de plimbare, așa că pornim amândoi în altă direcție (spre Jamaa el Fnaa și mai departe).

I don't have any special target, go out in the souk and turn left. I want to feel the environment I enterede here. A lot of comerciants, shops on street... Even a guy invites me to some hash up on the terrace... After Bab Doukkala mosque I continue on the homonym street/souk, enter on lateral streets which end every time, reach the main homonym gate and turn to home. I miss the way and, for 20dh, a boy takes me to Arset Azoual where from I know the way. A riad Adriana reminds me of Ari who I didn't talk for some years... Time... At the riad Ștefan rested and has mood for walking and we start in another direction (to Jamaa el Fnaa and after).


De la patiseria Dar el Bacha (unde ne lăsase taxiul) facem dreapta pe lângă palatul regal și ne oprim puțin la un magazin de îmbrăcăminte de unde intenționez să îmi iau o djellaba (în ultimele zile și dacă mai am bani) și un magazin de condimente (Planete des Epices) unde spun la fel că voi lua câte ceva la final. Am luat din altă parte mai ieftin, să-mi fie iertată nerespectarea cuvântului ;)! Pe o laterală văd un riad Sheba (dedicație pentru pisica unei prietene) și ajungem în piața moscheii Koutubia. Selfi-uri și, cum nu putem intra în moschee, trecem prin curtea ei spre parcul moscheii spre grădina Sidi Mimoun (un maidan). Pe strada omonimă lăsăm pe stânga souk-ul Lalla Rkia, pe dreapta un alt palat regal pe lângă care intrăm puțin pe o stradă laterală, dintr-o cofetărie Ștefan își ia o apă și vedem pe stânga o poartă mare. Hai acolo! Este poarta Bab Er-Robb sau Bab Agnaou a cărei istorie o găsesc pe un panou sub ea (în aceleași limbi franceză, engleză și arabă).

”Sunt cunoscută ca Bab Er-Robb. Construită în sec 12 și lipită de un colț al zidului, am trei colțuri. Oamenii din munții Atlas vindeau locuitorilor orașului er-robb sau arrope, un suc de fructe gros de struguri, gutui sau mure. Aici se vindeau galoane din această băutură veche iubită și se luau taxe ca pentru sirop. Acum că e un drum prin zid, servesc ca loc vânzătorilor ambulanți de oale. Treci prin mine pentru a ajunge la poarta vecină Bab Agnaou.

Poarta Bab Agnaou a fost construită de almohazi și servește ca loc de trecere chiar dacă și-a pierdut cele două bastioane ce mărgineau arcul. E cea mai frumoasă din toate porțile cu pietre aranjate în linii arcuite. Se pot vedea decorațiuni florale și caligrafie pe pietrele din colțuri și pe panourile principale. De la poartă oricine poate vedea intrarea în reședința regală. Trecându-i pragul, se ajunge în districtul Kashbah ale cărui magazine de suveniruri și manufactură merită o vizită.”

De aici începe un circuit turistic prin medina și îl vom parcurge în sens invers față de cel indicat (parțial). De la reședința regală facem dreapta pe rue de la Kashbah, mâncăm la un restaurant pe stradă și reușim cumva să pierdem indicatoarele spre palatul regal pe la mormintele saadine. Facem ce facem și ieșim în fața palatului regal la poarta Bab Irhli. Vă veți întreba ce atâtea palate regale? Păi e simplu, fiecare prinț din fiecare familie regală și-a făcut palatul lui! Nu reușesc să fac o poză la intrarea palatului și prin alt parc din fața palatului ajungem la Poarta Roșie facem stânga pe lângă zidul palatului. Cam în direcția asta trebuie să fie Jamaa el Fnaa. Pe lângă o colonie de blocuri reintrăm în cetate pe Derb Zemrane și pe rue de Berrima vedem un indicator cu piața mare. Ce bine! De fapt suntem în piața Place des Ferblantiers cu tot felul de suveniruri (pun ochii pe un set de ceai), centrul cartierului Mellah în curs de reconstrucție. De aici pe avenue Hommane al Fatouaki pe lângă un magazin de Teramisu și souk-ul El Kheir intrăm pe alte străduțe care ne duc spre Jamaa el Fnaa.

From Dar el Bacha boulangerie (where the taxi left us) we turn right along the royal palace and stop at a clothes shops where from I intend to buy a djellaba (in the last days if I have money) and a spices shop (Planete des Epices) where I say that I will take something in the last days. I took from another store, forgive the noncompliance to my word! On a lateral street I see riad Sheba (dedication for the cat of a friend) and we reach the place of Koutubia mosque. Selfies and, as we are not allowed to enter the mosque, we pass her court to the mosque's park and Sidi Mimoun Gardens (a wasteland). On the homonym street we let souk Lalla Rkia on the left, another royal palace on the right, from a sweetshop Ștefan buys a water bottle and we see a big gate on the left. Let's go there! It is Bab Er-Robb or Bab Agnaou which history I find on a panel under (the same in french, english and arabic).

”I am known as Bab Er-Robb. Built in 12th century and nestled in a corner of the wall, I have three corners. The people of Atlas Mountains once sold er-robb or arrope, a thickened fruit juice(grapes, quince or blackberry) to city dwellers here. Gallons of this once-loved beverage were sold here and taxes were collected for the syrups. Now that a roadway has been opened to the wall, I serve as a pottery merchant's stall. Go through me to access my neighbor, the Bab Agnaou gate.

The Bab Agnaou gate was built by Almohads and still serves as a passageway, eventhough it has lost the two bastions that once flanked its large pointed arch. It is also the most beautiful of all gates, with cut stone arranged in clean, regular lines around the arch. Floral decorations and calligraphy engraved into the stone adorn the cornerstones and frame panels. Across from the gate, one can see the entry to the royal residence. By crossing its thresold, one can access the Kashbah district, whose craft and souvenirs shops worth a visit”

Here starts a touristic circuit through medina and we will walk on it in reverse way as indicated (partially). From royal residence we turn right on rue de la Kashbah, we eat at a street restaurant and manage in some way to lose the indicators to royal palace and saadines tombeaux. We find a way to go to the front of the royal palace to gate Bab Irhli. You may ask why so many royal palaces? It is very simple, every prince from every royal family built his own palace! I am not allwed to take a picture to the entrance of the palace and, among another park from the front of the palace we reach The Red Gate/La porte rouge and turn left along the walls of the palace. Jamaa el Fnaa should be in this direction. Near a colony of blocks we re-enter the city on Derb Zemrane and on rue de Berrima we see an indicator with the big market. So fine! In fact we are in Place des Ferblantiers with all kind of souvenirs (I put my eyes on a tea set), the center of Mellah quartier in reconstruction. On avenue Hommane al Fatouaki, near a shop of Teramisu and souk El Kheir we enter on other street that lead us to Jamaa el Fnaa.







Multă lume, muzică, șerpi dansatori și taxatori pentru orice, chiar și pentru o poză ”în trafic”, tot felul de costume tradiționale pe purtător, invitații la cumpărături... Ștefan  propune să urcăm la o terasă ca să vedem piața noaptea. Bună idee! Mai apoi vedem că nu e doar a noastră! Vedem restaurantul multietajat Argana și urcăm la ultimul etaj. În stânga terasei trebuie să și mănânci, în dreapta poți doar să bei ceva. Avem wireless, intru puțin pe net să mai transmit câte ceva, ne luăm un ceai pe care îl savurăm tot admirând culorile apusului și ale pieței, agitația de jos din piață... E un spectacol unic pe care vrem să îl mai repetăm. De remarcat că la intrarea în restaurant ești verificat pe haine și în bagaje la fel ca la aeroport! La ieșire nu mai verifică nimeni.

A lot of music, dancing snakes and taxers for everything, even for a picture ”in traffic”, all kinds of traditional suits on wearer, invitations for shopping... Ștefan suggests to go up to a terrace to see the market by night. Great idea! Then we'll see ot is not just ours! We see the multi-level Argana restaurant and go up to the last floor. On the left of the terrace you must eat something, on the right you can just drink something. We have wireless, I enter a little on web to transmit some info, we take a morrocan tea and enjoy it admiring the colors of sunset and the market, the crowd down in the market... It is a unique show that we want to repeat. Remark that at the entry of the restaurant you are checked on clothes and baggages the same as in airports! No one is checking at the exit...



Mergem jos în piață, mai ascultăm ceva muzici tradiționale și chiar fac un mic filmuleț, ne pozăm cu doi marocani simpatici care ne fac câteva poze pentru doar 10 dh, ieșim în piața moscheii și la dreapta pe drumul cunoscut ne îndreptăm spre riad. A fost o zi faină și ne așteptăm la multe de la ziua de mâine! Noapte bună!

We go down in the market, listen to some traditional musics, take some pictures with two nice morrocans for only 10dh, go to the place of the mosque ant to the right on the well-known route to our riad. It was a fine day and we expect more from tomorrow! Good night!